[22:42 trădarea condamnării…

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

Din aroma nimicului se așternă durerea lăsată de om și orice s-ar întâmpla nimic n-ar mai fi la fel.

Din acele nimicuri o să se împrăștie ca atomii,nevăzuți.

Iona

îndârjit vestitor

suspinând rugându-se înțelegând

puterea chemării la îndreptare-

izbăvită curățată scăpată

de-ntunericul iadului

cetatea 

Taina înserării pe toți
La cină ne adună
Gândurile risipite
Sunt ca norii în furtună.

Stăm în scaune țintite
Sub un cer golit de lună
Cu înțelepciune umplem
Ziua gata să apună.

Pe ștergar așează mama
Pâinea feliată - n hrană
Drept anaforă pe masă
Rugă spusă doar în taină.

Într-o noaptea fără stele
Doar o candelă divină
Ascunde sub pleoape vise
Pâlpâind șoapte-n surdină……

verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”

doar mergând poți să zici că exiști

(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )

strivit între ele substantivul comun „lume”

(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),

dă sens substantivului  efemer viață

( definind doar jumătatea care există și merge!)

și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”

( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul  verbului „a fi”,  fără „a merge”!)

o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,

o floare ruptă,

un om la vârsta a treia, după un accident vascular,

încetul cu încetul devenim lucruri

ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,

care înseamnă speranță,

unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²

nu ne ajută prea mult,

fiindcă niciodată energia E a verbului a fi

nu poate fi egală cu masa  m a substantivului viață

de înmulțit cu viteza c²  a speranței, în vid,

unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…

Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt

Să pot pleca cu inima împăcată,

Eu te iert, căci toate le-ai făcut,

Supus de mintea-ți deșartă.

Știu că în zadar au fost,

Oh…visele mele!

Nu putem să-ți spun tot

De frică c-ai fi fugit de ele.

Și fără un cuvânt spus

Ai dispărut din al meu Rai,

Rămâi cu bine, suflet distrus,

Căci gând să oferi iubire n-ai!

După noaptea cea amară

Petrecută-n ulicioară

Îmi stateai în poală,

Timpul ziceai că-mi zboară.

Sus în teiul lui Nea Ghiță,

Oi țuca a tale buze,

Dulci ca dorurile-mi arse,

Mi-i aduce vr-o zeiță .

Gelos mai pot fi pe soare,

Ce ți atinge buzele-amare,

Nu mi doresc să știi că doare..

Acest joc de-a sta-n teroare.

Doar un lucru îmi doresc,

În al nostru loc secret,

Luna să ne cânte-n șoapte

Dulci armonii de noapte.

Când această va pleca,

Gelozia-mi va apărea.

Cum el poate să-ți atingă,

Buzele să ți le-ncingă?

Câteodată mă gândesc,

El n-are niciun defect?

De ce pe el îl poți iubi

Și pe mine m-ai părăsi?

Doar în codru mă cunoști,

Și mi-oferi un anumit rost.

Tu în viață mă ghidezi,

Chiar dacă n-avem aceleași idei.

Dar încă mă întreb,

Are el ceva complex?

Ceva mai bun ce eu nu am?

Sau e un motiv banal.

Doar prieteni nu vreu să fim

Ori doi porumbei zburlii,

Ori nimic,

Pe veci, doi seci.

cioburi de oglindă-s pe jos,

în al nostru dans grațios.

păsările-mi cântă-n geam

și-mi rostesc un vals teatral.

și pe la vreo patruzeci de ani,

o să-mi aduc de-aminte cântecul nostru medicinal.

care sufletul mi-l alina,

în timp ce dansul nu rima .

mamă, prietenă, bunică,

ai fost de toate pentru noi.

un înger cald,

ce sufletul ni-l alina.

o mamă, chiar dacă nu eram toți fii tăi,

o prietenă, e ceea ce mi transmiteau ochii tăi,

o bunică, ce ne a iubit și prețuit mereu,

o inimă ce v-a conta mereu.

deși ți-am greșit, tu ne-ai iertat,

deși te-am supărat, nu ai plecat,

acum e momentul pentru a-ți spune,

ca te iubim și-n suflete ne vei rămâne.

am să-mi aduc aminte privirea ta,

durerea mereu o alina.

o să mi aduc aminte zâmbetul tău,

o rază de lumină el era.

traiesti etern la noi în amintiri,

le ai colorat pe toate foarte vii.

Trece-o lună, mai trec două,

Şi peste astrul meu încă plouă.

Doar tu esti raza mea de soare,

Care norii îi tresare.

Nu mai vorbim, nu mai bârfim ,

lubirea mi-a rămas ca-ntr-un film.

Vei trece? Treci p-aici oare?

Doar să-mi oferi o salutare.

Nu deschid încă ochii...

Încă n-ai ajuns,

Încă te ascunzi,

Te-am strigat și n-ai răspuns.

După tine am tot umblat,

Pe furiș pe acest meleag,

M ai dezamăgit o dată…

Tot te iert încă odată...

Inima mi o acoperă un fel de tiară,

Un fum negru ca de moară,

Fumul iese din țigară

Mască-n camera-i amară.

patruzeci și una de idei,

au scris toți acești efemeridei,

efemeri ai vieții, sau a singurătății

dar toate astea au o cauză,

fiecare are o repauză.

la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,

așa că-ți iei o pauză

în care reflectezi la orice clauză,

din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.

cineva să te-ndrume,

pe această șină-n lume,

șina creației, unde nu toți au albume.

creația se dezvoltă din ceva,

cumva, cândva, ceva  a fost acolo

așa că tu te poți cultiva,

chiar dacă acum ești solo.