“patruzeci și una de idei “

Pictate sunt stelele pe cer,

Sub bolta cerului pastel.

Oare când va veni momentul

Vor răsări florile-n ger?

Soarele apune, într-un colț tot mai jos.

Luna iese de după nori,

Și compune un peisaj de amor.

Fluturii ce-odată zburdau pe cer

S-au ascuns acum de ger,

Ochii-ți obosiți coboară,

Cu un zâmbet mă-nconjoară.

Liniștea codrului răsună,

Și mi spune noapte bună.

O voce fină mă alintă,

N-are nimeni nicio vină.

Melancolia mi-o-nbăt cu alcool,

Iar nostalgia în substanțe fără dop,

Este o seară de amor,

Plină cu lucruri care mă fac să mor.

Lacrimi mi se scurg în cel din ultimul ceas,

Lacrimi pe care le strâng într-un borcan,

Borcan de vise, plin cu fum,

Ce se-nvârte-n juru vieții fără fund.

Respirația-mi vine tot mai încet,

Iar ochii-mi licuresc în luminițe verzi.

Sclipirea din ultimul moment,

Sclipirea pe care nu vrei s-o-ntelegi.

cad castane ruginite,

cad și stele înflorite,

cad luminile din cer,

să vestească al tău ger.

am căzut și eu pe gheață,

dar m-am prins de o verdeață,

sprijinindu-se de-o piatră,

salvatoarele din viață.

chiar de nu a fost prea blândă,

a fost totuși o învățătură,

și cu toate astea m-am ridicat,

din a ta ghiară de comunicat.

deși mi-au căzut toate speranțele,

nervii îmi rămân ca agrafele,

prinse-n părul meu vâlvoi,

de-l vedeai ca un trifoi.

cad tot mai multe cuvinte pe hârtie,

rostogolindu-se în agonie,

deși nu sunt toate din mânie,

le-aș putea face o melodie.

toate cad într-un final,

contează să aibă un scop nominal,

precum sentimentele transmise

nopți și zile printre vise.

frunze pe asfaltul rece de decembrie,

tremurânde, precum petele de pe perete.

picuri grei cad și tac,

precum codrul dulce-ndepărtat.

amorul sumbru și preludiu,

s-așază precum bruma trecută-ntr-aici.

florile de piatră se topesc ca-n mozaici,

încercând să facă față noului mediu.

rouă curge-n jos p-asfalt,

curmându-și sufletul umplut d-un ritm muzical,

alert, stângaci și apăsător,

precum greierii ce răsună de lângă izvor.

acel albastru nu mai e

acel albastru ce era și ieri,

nici măcar nuanțe,

nuanțe de violet,

acum totul este negru,

zici că-s în infern.

soarele tu-mi-l aduci,

cu mâna mereu tu îl apuci,

poate de aceea mă regăsesc

intr-un cer albastru greu,

Soarele zâmbetul ți-l aducea.

iar, razele-i scânteietoare,

poartă amintiri migratoare...

nuanțele sunt tot ce mai am,

când devin d-un negru acru,

îmi aduc aminte de cum eram,

și revine acel sentiment sacru,

de-l simt când nu te văd la teatru.

vreau doar să-ți văd din nou portocaliul,

culoarea ce îmi schimbă firul,

negru,

precum tigrul.

tigrul meu imaginar,

pe care l-am creat într-un vis amar,

vis în care nu erai,

și ziua-mi sângerai.

sângerai precum te bucurai

când îți răspundeam la un mesaj.

de atâta era nevoie,

ca să nu dai înapoie.

Șoaptele nopții le aud,

mă strigă un maro sumbru

eu încerc să le exclud,

dar mă cheamă tot mai mult.

Degeaba dacă nu ești tu,

acel portocaliu precum de mult,

dulce și isteț mereu,

acum ești doar un clișeu.

Trece fumul peste rouă,

Se-nalță-n viața care plouă,

Doi pași și vezi deodată

Toată existența spulberată.

Gri mi-e astrul de cristal,

Negru ajunge-ntr-un final,

Tonalitatea toată mi s-a dus

Intr-un fum crud din văzduh.

De aș avea creioane nuanțate,

Aș avea propoziții enunțate,

Cu subiect și predicat,

Precum năravul meu stricat.

Trec norii până în zori,

Filmați de niște regizori goi,

Aceia suntem chiar noi,

Acoperiți de fumul din război.

Speranța mi s-a rupt,

Și durerea m-a cuprins,

Cu ochii triști și însângerați, 

În lacrimile de cristale. 

Cerul sa închis de lumină, 

Și sufletul meu lin îl străpunge, 

Și-l înfige în țepi de lacrimă, 

Și chipul mi-l unge. 

Pe un trecut ce s-a dus,

O iubire melancolică de vis, 

Ce aude cântecul melodios de nespus, 

Cuvintele triste mi l-ai zis.

Într-o natură tăcută, 

Plânge viețuitoarele cerești,

După dorul și cu inima venită, 

Cu cântări neîmpăcate. 

Sub cerul neîmblânzit, 

Copaci suspină, florile plâng, 

Într-un ceas netrezit, 

Cu chipul dâng. 

Izvorul lacrimilor ce curge, 

Și se revarsă inima de dor, 

În rămurele de smaralde parcurge, 

Tăcerea de amor. 

Într-un codru întunecat, 

Zarea tace, dar tu mi-ai șoptit, 

Lacrima topită ce a plecat, 

Într-un drum nepăzit. 

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

O picătură cade — sânge viu de timp,
Pe lama rece-a clipei ce curmă orice nimb.
Sub cerul care tace în veșnicul amurg,
Secunde se destramă și-n neființă curg.

O, cât de fină-i lama ce taie fără glas,
Și cât de scurt e drumul din „mâine” spre „rămas”.
Noi strângem amânarea ca pe un scut fragil,
Dar timpul o sfărâmă cu gestul lui subtil.

Am spus: „Va fi și mâine… mai este încă loc”,
Dar mâine se subțiază ca firul prins în foc.
Și-n palma mea rămâne doar tremurul târziu
Al clipelor pierdute ce nu mai pot să fiu.

Atunci am prins să văd — sub liniștea de fier —
Cum viața se aprinde doar într-un singur ieri.
Nu mâine ne aparține, nici ieri nu mai e drum,
Ci numai clipa vie ce arde-n noi acum.

De-aceea, suflet drag, când inima te cheamă,
Nu lăsa fericirea să tremure de teamă.
Spune cuvântul simplu ce poate să aline,
Că lama timpului nu întreabă pe nimeni.

Și dacă totuși curge din aorta lui rar
O picătură caldă din veșnicul hotar,
Primește-o ca pe darul ce nu se mai repetă —
O clipă trăită plin valorează o planetă.

Fluieră un tren în gară

Ușile larg se deschid,

Însă nimeni nu coboară

Și nici nu se mai închid

Stau mirat mă uit la el

Și nimic nu înțeleg,

Ieri mi-a spus ca vine astăzi

De pe front al meu coleg

Nu mai am răbdare, urc

Să verific prin vagoane,

Și-ntâlnesc pe culoar

Un barbat și trei persoane

Lung privesc cu tâlc la ele

Și deodată ochiu-mi plânge,

Când o văd pe a lui mamă

Cum în brațe puiu-și strânge

Doar acum pot să-nțeleg

Când văd jos un cărucior,

Și de unde atâta plânset

Când copilu-i-ntr-un picior

Mă apropii să-l îmbrățișez

Pe amicul din copilărie,

Care-mi spune printre dinți

Am căzut rănit...la datorie

Nu mi-a zis că s-a-nrolat

Și s-a dus pe front să lupte,

Dar cunosc cum îmi spunea

Răul doar din radăcini se rupe

Desigur vorbea despre dușmani

Care-au atacat mârșav Ucraina,

În timp ce el lucra peste hotare

Iar rușii i-au furat țara și doina

Am coborât cu grijă pe peron

Și-am stat la vorbă pe o bancă,

Mi-a spus ce n-aș fi vrut s-aud

Si c-are-n piept o rană adâncă

Într-un târziu ne-am despărțit

Fără a înțelege de ce-i război,

De ce-au murit atâțea oameni?

Și, de ce există vrajbă între noi?

inspir –
păsările se nasc
expir –
copacii devin cer.

nimic nu vine
singur.

Mă gândeam așa, în timpul unui vis

Cum simple complicații urcau dintr-un abis

Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc 

Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc

Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc

În tot trecutul, taină a firii ce privesc

E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce

De firea-mi veche eu nu mă depărtez

Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc 

Cum toată taina veche ce nu o deslușesc 

Să se reverse minții, în har dumnezeiesc 

Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc

Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc

Marius Ene, Polonia, 25.05.2025