Destine
Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul
din carapacea tristeții.
Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile
mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,
există încă prea mult sânge la locul faptei
și prea multă confuzie.
Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc
sub perfuzie,
probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,
copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,
tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului
și nu te va putea obliga nimeni.
Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,
oamenii vor întoarce capetele după noi siderați
nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 1 ianuarie 2020
Vizualizări: 1719
Poezii din aceiaşi categorie
Un apus de soare
Iată, pomii de pe cale ,
Acum au îmbătrânit,
Și tot ceea ce e-n vale,
E tăcut și liniștit.
Toată iarba dinspre vale,
Se aplecă obosită,
Toată floarea, în petale,
Se -nvelește amorțită.
Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,
Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,
Oamenii au stat pe câmpuri,
Alții au stat pe ogoare,
Acuma o iau pe drumuri,
Le-a fost ziua bună,tare .
- Rada Maria 6D -
Povestea mea
S-a făurit povestea mea
undeva, cândva,
pe foi aurite,
folosindu-se condei de argint,
cântând, dansând, râzând...
Vorbe multe, dar puține
s-au tot scris, repetitiv;
vorbe pline, însă goale,
fără noimă, discursiv.
Mă-ntreb apoi nedumerit:
,,unde, când și cine-a fost?
Cine a scris povestea asta
în care nu mă regăsesc?!..."
Reproșuri
Doamne
strig în pustiu
de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului
să nu-mi văd propria durere zbătându-se
ca o cobră între colții mangustei
ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere
în culorile calde ale dragostei
sau în cele reci ale urii
să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor
strălucind în toate culorile curcubeului
să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi
și să îngropi îndoiala
Doamne
de ce-ai creat cuvântul înaintea minții
și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii
unde ai îndesat și sufletul
de ce-ai făcut din om
cea mai neverosimilă formă de viață
într-o lume la fel de neverosimilă
și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți
după chipul și asemănarea Ta
vai
cui prodest...
Ideal și realitate
Mereu am vrut să plec departe
Să tot caut,pășind în nestiință,
De regrete să nu mai am parte,
Să plec rapid,lipsită de umilință.
Credeam că astfel va fi mai bine,
Să tind spre ceva numit un ideal,
Deși n-ar ramâne nimic din mine
Acum să cred doar că tot e ireal.
Și zambete,și ceea ce alții spun,
Cu nici pic de sinceritate în chip
Nici dorință nu am să mă supun,
Să treacă chiar și mai mult timp.
Ascult
Ascult al lumii suspin plin de sânge,
Al sufletului geamăt amuțit de durere.
Iar când aplec capul spre firavele plante,
Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.
Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,
Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.
Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,
Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.
Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,
Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.
Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,
Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.
Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,
Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,
Distrugând ale pământului frumoase armonii,
Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.
Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,
Până când această planetă ne va da „skip”,
Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,
Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.
Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,
Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,
Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,
Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.
disensiuni/1
flori de celosia
acoperă
duplicitatea trădării;
feșe roșii stacojii
aruncate-s
pe dealuri.
÷
reper
pentru o scurtătură:
ephialtes.
Un apus de soare
Iată, pomii de pe cale ,
Acum au îmbătrânit,
Și tot ceea ce e-n vale,
E tăcut și liniștit.
Toată iarba dinspre vale,
Se aplecă obosită,
Toată floarea, în petale,
Se -nvelește amorțită.
Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,
Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,
Oamenii au stat pe câmpuri,
Alții au stat pe ogoare,
Acuma o iau pe drumuri,
Le-a fost ziua bună,tare .
- Rada Maria 6D -
Povestea mea
S-a făurit povestea mea
undeva, cândva,
pe foi aurite,
folosindu-se condei de argint,
cântând, dansând, râzând...
Vorbe multe, dar puține
s-au tot scris, repetitiv;
vorbe pline, însă goale,
fără noimă, discursiv.
Mă-ntreb apoi nedumerit:
,,unde, când și cine-a fost?
Cine a scris povestea asta
în care nu mă regăsesc?!..."
Reproșuri
Doamne
strig în pustiu
de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului
să nu-mi văd propria durere zbătându-se
ca o cobră între colții mangustei
ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere
în culorile calde ale dragostei
sau în cele reci ale urii
să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor
strălucind în toate culorile curcubeului
să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi
și să îngropi îndoiala
Doamne
de ce-ai creat cuvântul înaintea minții
și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii
unde ai îndesat și sufletul
de ce-ai făcut din om
cea mai neverosimilă formă de viață
într-o lume la fel de neverosimilă
și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți
după chipul și asemănarea Ta
vai
cui prodest...
Ideal și realitate
Mereu am vrut să plec departe
Să tot caut,pășind în nestiință,
De regrete să nu mai am parte,
Să plec rapid,lipsită de umilință.
Credeam că astfel va fi mai bine,
Să tind spre ceva numit un ideal,
Deși n-ar ramâne nimic din mine
Acum să cred doar că tot e ireal.
Și zambete,și ceea ce alții spun,
Cu nici pic de sinceritate în chip
Nici dorință nu am să mă supun,
Să treacă chiar și mai mult timp.
Ascult
Ascult al lumii suspin plin de sânge,
Al sufletului geamăt amuțit de durere.
Iar când aplec capul spre firavele plante,
Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.
Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,
Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.
Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,
Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.
Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,
Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.
Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,
Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.
Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,
Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,
Distrugând ale pământului frumoase armonii,
Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.
Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,
Până când această planetă ne va da „skip”,
Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,
Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.
Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,
Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,
Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,
Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.
disensiuni/1
flori de celosia
acoperă
duplicitatea trădării;
feșe roșii stacojii
aruncate-s
pe dealuri.
÷
reper
pentru o scurtătură:
ephialtes.
Alte poezii ale autorului
Curba lui Gauss
sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă
sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă
sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...
Clopote
Hemingway se înreabă retoric și-acum
„pentru cine bat clopotele!”
ne întrebăm și noi
din când în când
fiecare în dreptul nostru
n-am înțeles însă niciodată de ce scatii
își iau speriați zborul din turla bisericii
.
și de ce aerul plesnește ca o bucată de sticlă
.
cine se teme de bocetul clopotului
care se sparge în urechile surde ale timpului
.
răspunsul e ca un sloi de gheață
în mijlocul oceanului arctic
.
un moment de reculegere
.
nu am o reprezentare exactă a morții
dar asta ne amintesc clopotele
și-oricât de puternici am fi
nu putem să ne astupăm cu toții urechile
să ne ferecăm sufletele
ca să oprim ecoul lugubru al bronzului
.
și-atunci ne zăvorâm în noi înșine
printre spaimele noastre ancestrale
păstrând în amintirea femeilor sacrificate pe altarele bărbaților morți
.
un moment de reculegere
.
din întunericul cel mai negru al minții
ne împresoară vânătorii de capete
canibalii
vikingii
aztecii
întreaga cohortă a morții
ne ajunge din urmă blestemul sângelui
țipetele disperate a celor rămași fără inimi
rânjetul sadic al zeilor
iar noi
ultimele vlăstare ale umanității
ridicăm din umeri într-un simulacru de părere de rău
.
un moment de reculegere
Recurențe
a scrie în zilele noastre
este un fel de a-ți pierde timpul
nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook
stereotipuri precum „bună ziua”
sau platitudini
un fel de filozofie ieftină despre nimic
într-o gramatică aproximativă
poezie albă
la propriu
cu poza personală aferentă
care ar trebui să acopere lipsa de idei
talentul
oricum acesta nu contează prea mult
criticii literari sunt pe cale dispariție
n-au mai rămas decât niște ipochimeni
jalnici
care scriu cronici pe bani mulți
și favoruri
ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor
un mixaj siropos cu multe frustrări
și lacrimi
nimic nu mai este ce-a fost
anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3
mileniul internetului egalizator
a telefonului mobil
a ieșirii din homo sapiens
și intrării în homo deus
non organic
ultima etapă a evoluției ființei umane
dar nu și cea din urmă...
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Regrete târzii
acum e prea târziu să mă ascund
după metafore
( de ce-aș face-o tocmai acum?)
cine se înhamă de bunovoie
la jugul cuvântului
trăiește deja în metaforă
respiră metafora
nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor
( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)
flapsuri
un fel de aripioare mai mici
în locul mâinilor
atrofiate de evoluție
( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată
ca la ruletă!)
în această lume a zborului virtual
nu există turnuri de control
care să dirijeze traficul infernal al metaforelor
nu există coliziuni între gânduri
catastrofe aeriene
regretul meu este că în timp ce metafora
înflorește într-o lume fascinantă a visului
eu mă usuc în acest înveliș prozaic
al cărnii…
Jurnal
e surprinzător cât de multe pagini se pot aduna într-un jurnal intim
câte observații subtile poți consemna într-o zi
îți dai seama când jurnalul devine neîncăpător
și adaugi pagini
o zi
o pagină
după o vreme acestea îți invadează viața
nu mai încap între pereții coșcoviți ai luminii
îți rup oasele
umbli prin beznă încovoiat ca o trestie plângătoare
mai arunci din când în când câte o pagină
doar ca să-ți tragi respirația
fiindcă la capătul zilei trebuie să adaugi alta
la un moment dat teancul se oprește la cer
de care ai sprijinit scara cu un număr prestabilit de trepte
tot urcând se poate să scapi din mână stiloul
sau să cazi
se pot întâmpla multe
arareori îți ajunge un singur jurnal
într-o viață de om
cel mai adesea se-ntâmplă doar să-l începi
apoi să mori printre pagini…
Curba lui Gauss
sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă
sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă
sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...
Clopote
Hemingway se înreabă retoric și-acum
„pentru cine bat clopotele!”
ne întrebăm și noi
din când în când
fiecare în dreptul nostru
n-am înțeles însă niciodată de ce scatii
își iau speriați zborul din turla bisericii
.
și de ce aerul plesnește ca o bucată de sticlă
.
cine se teme de bocetul clopotului
care se sparge în urechile surde ale timpului
.
răspunsul e ca un sloi de gheață
în mijlocul oceanului arctic
.
un moment de reculegere
.
nu am o reprezentare exactă a morții
dar asta ne amintesc clopotele
și-oricât de puternici am fi
nu putem să ne astupăm cu toții urechile
să ne ferecăm sufletele
ca să oprim ecoul lugubru al bronzului
.
și-atunci ne zăvorâm în noi înșine
printre spaimele noastre ancestrale
păstrând în amintirea femeilor sacrificate pe altarele bărbaților morți
.
un moment de reculegere
.
din întunericul cel mai negru al minții
ne împresoară vânătorii de capete
canibalii
vikingii
aztecii
întreaga cohortă a morții
ne ajunge din urmă blestemul sângelui
țipetele disperate a celor rămași fără inimi
rânjetul sadic al zeilor
iar noi
ultimele vlăstare ale umanității
ridicăm din umeri într-un simulacru de părere de rău
.
un moment de reculegere
Recurențe
a scrie în zilele noastre
este un fel de a-ți pierde timpul
nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook
stereotipuri precum „bună ziua”
sau platitudini
un fel de filozofie ieftină despre nimic
într-o gramatică aproximativă
poezie albă
la propriu
cu poza personală aferentă
care ar trebui să acopere lipsa de idei
talentul
oricum acesta nu contează prea mult
criticii literari sunt pe cale dispariție
n-au mai rămas decât niște ipochimeni
jalnici
care scriu cronici pe bani mulți
și favoruri
ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor
un mixaj siropos cu multe frustrări
și lacrimi
nimic nu mai este ce-a fost
anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3
mileniul internetului egalizator
a telefonului mobil
a ieșirii din homo sapiens
și intrării în homo deus
non organic
ultima etapă a evoluției ființei umane
dar nu și cea din urmă...
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Regrete târzii
acum e prea târziu să mă ascund
după metafore
( de ce-aș face-o tocmai acum?)
cine se înhamă de bunovoie
la jugul cuvântului
trăiește deja în metaforă
respiră metafora
nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor
( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)
flapsuri
un fel de aripioare mai mici
în locul mâinilor
atrofiate de evoluție
( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată
ca la ruletă!)
în această lume a zborului virtual
nu există turnuri de control
care să dirijeze traficul infernal al metaforelor
nu există coliziuni între gânduri
catastrofe aeriene
regretul meu este că în timp ce metafora
înflorește într-o lume fascinantă a visului
eu mă usuc în acest înveliș prozaic
al cărnii…
Jurnal
e surprinzător cât de multe pagini se pot aduna într-un jurnal intim
câte observații subtile poți consemna într-o zi
îți dai seama când jurnalul devine neîncăpător
și adaugi pagini
o zi
o pagină
după o vreme acestea îți invadează viața
nu mai încap între pereții coșcoviți ai luminii
îți rup oasele
umbli prin beznă încovoiat ca o trestie plângătoare
mai arunci din când în când câte o pagină
doar ca să-ți tragi respirația
fiindcă la capătul zilei trebuie să adaugi alta
la un moment dat teancul se oprește la cer
de care ai sprijinit scara cu un număr prestabilit de trepte
tot urcând se poate să scapi din mână stiloul
sau să cazi
se pot întâmpla multe
arareori îți ajunge un singur jurnal
într-o viață de om
cel mai adesea se-ntâmplă doar să-l începi
apoi să mori printre pagini…