Ideal și realitate

Ma simt atat , atat de trista

Si sufletu-mi e gol, pustiu si rece.

In lumea asta-n care nici El nu mai exista,

Nu mai e timp,

Eu mor in fiecare zi ce trece.

Ma simt atat, atat de parasita

De viata care - mi suradea candva

Dar care-n fiecare ceas ezita

Nu mai e timp,

Si totusi mor, eu mor in mintea mea.

Ma simt atat de coplesita

De tot si de nimic si-mi pare

Ca -s tot pe zi mai ravasita,

Nu mai e timp.

Eu iarasi mor de suparare.

Si atunci cand viata ma sugruma

Si- mi ia si ultimul respir

Nimic gandesc si  totul mi pare ,

Fara sa tip sau sa ma -nclin,

Un gol mizer si -o ngamfare

A Eului declin.

Am realizat că viața nu e decât o simplă loterie continuă.

Azi poți fi, iar mâine totul se evaporă in valurile mării care disperată speră într-o speranța...azi totul ți se cuvine, iar într-o oră te trezești întinsă pe covor, într-o neputință anosta, nu ți poți da drumul lacrimilor să curgă încet pe obrajii tai înflăcărați precum focul unui incendiu ce nu se mai termina, nu poți striga, nu te poți mișca, doar stai întinsă pe nenorocitul ăla de covor și cu fiecare secundă trecută, simți cum respirația ți se taie, iar tu ești într-o continuă neputință.....Ești jos la pământ, realizând că trebuie să te ridici însă....ceva, acolo, te trage in jos, și mai in jos, de covorul groazei in care împietrești pentru minute in șir.....Timpul parcă se oprește în loc, iar disperarea traversează oceane și mari și totuși, tu ești jos, pe covor...

Într-un final, lacrimile incep sa se prelingă pe obrajii mei, semn că în scurt timp, calvarul se va termina pe jumătate, iar mintea mi poate realiza din nou 

                                      Semnat, un simplu luptător 

Curajul...

Mă dezmorțește,

Mă stârnește,

Dar nu sunt Harap din poveste

Să mă lupt pentru regate, 

Să fiu slugă, să fac fapte

Și să mor, dar să învii,

Nu e stilul meu!

Iubirea...

Mă orbește,

Mă robește,

Dar nu sunt Ana a lui Ion

Să fiu bătută, chinuită,

Să plâng după o iubire sfârșită,

Să mor și nimeni să nu plângă,

Nu e stilul meu!

Frumusețea...

Mă lovește,

Mă mândrește,

Dar nu sunt Ela Gheorghidiu,

Să am faimă și avere,

Să fiu acuzată de-al meu soț,

Că nu-s fidelă și-l înșel,

Nu e stilul meu!

Enigma...

Se distinge bine,

Stilul eu nu mi-l găsesc.

Nu sunt slugă, iubită sau soție,

Nu am regate, pământ, avere,

Dar cine sunt eu??

Să mă judec nu e stilul meu!

trăiesc în chinuri
viermi translucizi și gândaci aurii
îmi suflă în ureche ecouri vineții de moarte
nu aud
neant
piatra funerară adâncește corabia
cu urlete,
spaimă și tăcere,
morți, ca inima mea smulsă din carne
ce caută un răspuns
acum
la o întrebare retorică și iluzorie.
pământ sleit, creier răvășit
scufundă-mă în balta norilor de aramă
ș atinge-mă cum o făceai înainte să mă sting
împunge-mi inima cu un cuvânt sec.
pete de sânge stins,
roșii,
vișinii ca un tremur
pedepsește-mi venele care curg din vină
ia-mă în iadul etern al ființelor onirice
eu aștept propria-mi pierzanie
uitată sub ruină.

Pacat ca uneori te deschizi fata de un om care nu merita si nici nu te merita

Pacat ca tot ce  frumos e intr-adevar trecator.. ma gandesc inca la noi si ranile dor

Oricat timp ar trece, de tine nu-mi va trece

Mi-e dor de tot ce am fost si am putea fi

Mi-e dor de tine si noapte si zi

Ce am avut cu tine e dincolo de cuvinte

Te vreau si azi la fel ca inainte

Ce am avut noi doi era o dragoste adevarata

Uitandu-ma la filme de dragoste ma simt ca altadata

Cand eram un noi si nu doar eu si tu

Cat de greu e acum sa stiu ca noi nu

Sunt amintiri frumoase, de povestit chiar si copiilor

Cat am putut sa iubesc un om cu care nu aveam un viitor..

râd
suspin
aleg neinspirat
plâng
plâng mult
seara, sunt un om trist
dar a doua zi, râd iar
râd
şi
râd
râd isteric
îmi place să râd
îmi plac oamenii care mă fac să râd
filosofez, petrec şi iubesc
îngân şi bombăn
povestesc, copilăresc, mă (şi te) suspectez
zbor în vise,
cad în realități paralele
mă emoționez, mă crizez, mă reflectez

doamne...
ce bine e să fii om
şi ce bine e să râzi

doamne...
ce bine e să fii femeie

Trec de zi la zi ce-ți pot spune,
Însă par că aș fi neimportantă
Și gândurile nu ți le-aș expune,
Căci nu aș fi deloc încântată.

Ce măcar mie o să-mi răspunzi
O știe doar singura ta privire
De chipul meu o să-l surprinzi
Mă lasă cu totul fără gândire.

Sunt bine!să pot zice doar atât
Și îmi simt a mea inimă bătând,
Care-mi lasă sufletul doborât
Cu cuvinte ce au rămas în gând.

Fii speranța din ochii mei
Şi liniştea din suflet.
Fii soluția problemei
Când nu mai am cuget.

Fii căldura din inima mea
Și nu permite tristeții să mă doboare,
Căci ea e rece ca o ploaie de cristale,
Pe care să o simt nu aş mai vrea.

Și când totul pare a fi un pustiu
Fii lumina din gândul meu...
Fericită doar cu tine mă știu
A ta iubire e-un permanent imprimeu...

Sufletu-mi e numai plin de ceață
Mi-am pierdut încredere-n undeva
Strig la ceruri lipsită de speranță
Și știu că nu m-ar înțelege cineva...

Ne vom revedea într-o altă viață
Schimbați,sau rămași așa,la fel,
Vom fi slabi sau bătrâni la față,
Chiar și mersul nu ne va fi altfel.

Vom trece încet traversând strada
Și ne vom privi nițel din depărtări
Poate că nu ne-o aminti perioada,
Pe când trăiam grămezile de stări

Nici că vrând să întoarcem timpul,
De putem schimba,n-om face nimic
Fiindcă deloc n-ar schimba faptul,
Ce nu-l uitam cândva măcar un pic.

Poate,ne-om apropia unul de altul
Încercând să vorbim câtuși de puțin,
Dar distanța între noi distruge totul
Și rămâi pe vecii decât doar străin.

Ce ar fi dacă totul ar fi și sinceritate?
Am spune tot ce credem chiar acum
N-am ascunde nici pe departe toate
Și nu ne-am putea distruge oarecum.

Poate că unele cuvinte rănesc nu tare
Precum cele ce nu-s spuse vreodată
Decât neștiutul să mai devină o stare
Iară și iară urmat de o altă șansă dată.

Fie cât de tare greu de a putea accepta
Adevăru-i că uneori insuportabil doare,
Însă gândul care te macină n-ar exista
Deși poate n-ar fi pe timp observat oare.

În fine tăcerea ne cufundă-n dezamăgiri
Și gândurile încep să-și croiască calea
Ne trezim cu un arsenal plin în amăgiri,
Fiind mereu în căutare de a trece starea.

În pustiul fără de sfârșit,sufletul îmi rătăcește,
Printr-un ocean prea plin de întunecime
Și pare că acuș în capăt lumină strălucește,
Dar prin valuri de iluzii cad în adâncime.

Nu pot și nici să strig sau să cer un ajutor,
Căci totul în urmă începe să dispară,
Iar eu privesc doar cum e totul trecător
Și că de-ar încerca ceva să se repară

N-ar fi deloc și chiar nicidecum așa ușor.
Am eșuat,dar tot mai fac pașii înceți,
În încercări,ce sigur nu rămâi învingător,
Oricât de multe ai avea tu vieți.

Uitând de atâta deșert și pași în umbră,
În adâncuri de suflet lumină tresare
Și orice teamă treptat începe să dispară,
Un licăr minuscul de speranță apare.

Deja nu mai pare totul atât de înfiorător,
Deși la început era chiar foarte dificil,
Să regăsesc pierdutul spirit învingător,
Depășind,acest labirint extrem de facil.

În adâncul inimii mă descopăr pe mine,
O forță deosebită iată se renaște
Din ruine lumina către gândire vine
Și simt cum noaptea liniștit slăbește,

Mă lasă să descopăr puterea ce dețin,
Să lupt pentru libertate și încredere,
Reîntorc armonia și încerc s-o mențin,
Cu orice suflare,cu orice închipuire.

Pe cărările nezărite a propriului destin
Speranța mă îndeamnă să nu cedez,
Să nu las scopuri fără să le termin
Și în dificultăți adesea să mai acționez.