M-au rănit toți, ca pe o stâncă,
Loviți de valuri, sfărâmată încă,
La școală eram un blestem fără nume,
Batjocorită sub ceruri de spume.
Eram praf sub pași, o glumă amară,
Un chip ascuns după masca fugară,
Șoapte veninoase mâncau din ființă,
Râsuri mă-ncingeau ca flăcări-n căință.
Acasă, cuvinte tăioase, de fier,
Păreau să înghețe orice adevăr,
Pentru greșeli, pentru cum respiram,
Purtam povara că simplu eram.
Mă uram pe mine, sub ochii lor goi,
Refuzam oglinda ce-ascundea noroi,
Căci trupul meu, slab, strivit de păcat,
Era ținta lumii ce m-a condamnat.
„De ce ești așa?” – șopteau ca otravă,
„De ce nu taci, când sufletu-ți pleavă?”
Nici mama, nici tata nu m-au ridicat,
Doar umbrele nopții m-au mai ascultat.
Până și aerul părea o greșeală,
Ca tot ce atingeam să fie o rană,
Am fost doar un vis ucis în noroi,
Un ecou ce dispare printre strigăte moi.
Dar vai, cât am plâns sub lună și stele,
Între ziduri străine, printre inimi rebele,
Nimeni nu m-a vrut, nici n-a încercat,
Să vadă în mine un suflet curat.
Și totuși, rămân, cu lacrimi ce curg,
Cu suflet zdrobit, dar cu focul amurg,
Căci drama mea, scrisă-n umbrele vieții,
Va fi testamentul întregii tristeți.
