Gravitație

În odaia lui tataie, timpul e beteag.
Ceasul ticăie doar când plâng.
În rest, tace.
Tace ca un bătrân care-a văzut tot
și nu mai vrea să comenteze.
Pe dulap, o fotografie cu el,
tânăr, în cămașă albă,
cu ochi limpezi
și palme care-au ținut volanul
și viața noastră, deodată.
Azi, totul e praf.
Numai amintirea se mai așază pe scaun
și mă-ntreabă:
„Mai vii?”
Eu zic da, dar mințind.
Nu mai vin.
Nu mai pot.

Ceasul bate când nu-l privesc.
Poate și tataie plânge din când în când,
dar tăcut, ca-n stilul lui.
Fără scandal. Fără moarte teatrală.
Doar plecat. Pentru totdeauna.

Pe sub teii bătrâni ai Iașului, iubito,
Se clatină timpul, ca un vin roșu-n pahar,
Și umbra ta lunecă pe trotuare ca o rugă,
În mine se-aprind catedrale de jar.

Cu fiecare pas pe caldarâmul pietruit,
Se scrie o rugăciune nouă în carne,
Tu nu ești doar fată, ești vreme, ești mit,
Ești acel început care niciodată nu moare.

Ți-am ținut palma în palma mea caldă

Și m-am simțit rege, pelerin și prizonier,
Nu de lume, ci de tot ce ești tu,
Un cântec, un vis, un mister ce mă cere.

Te-ai sprijinit de umărul meu și am auzit
Toate poemele care nu fuseseră scrise,
Ai oftat, și oftatul tău a devenit
Psalm pentru sfinți și pentru ființe promise.

Sărutul tău pe obraz mi-a fost pecete,
Jurământ în tăcerea unui oraș de piatră,
Și Doamne, cât de ușor ți-ai lăsat fruntea
Într-o liniște care-n mine sălta și latră.

Nu-ți mai spun „te iubesc” ca o propoziție,
Ci ca o Evanghelie, cuprinsă în gesturi,
În priviri care rămân și după ce pleci,
În pulsul meu, în absențe, în resturi.

Ești orașul care mi-a devenit inimă,
O metropolă de dor, de zâmbete mute,
Ești portativul pe care respiră lumina,
O biserică vie-n care nimic nu se pierde.

Dacă ai ști cum arde tot în mine când taci,
Cum fiecare pas al tău lasă mir în suflet,
Ai înțelege că eu nu merg pe lângă tine,
Ci mă sting și renasc la fiecare zâmbet.

Nu vreau altă lume, altă limbă, altă viață,
Decât cea în care râzi cu gura întredeschisă,
În care-mi zici „prostule” și-mi atingi mâna
De parcă ar fi un colț de icoană aprinsă.

Mi-e teamă de ziua în care n-ai mai fi tu,
Pentru că tu nu ești doar o iubită, ești totul.
Mi-e teamă să nu uiți cum îți scriu din tăcere,
Cum în fiecare literă ți-am lăsat câte-un nod mut.

Și poate că mâine vom fi doar o amintire,
Dar lasă-mă azi să îți scriu, să trăiesc, să tresar.
Sub acest copac bătrân, pe ruina cetății,
Te iubesc, te iubesc, te iubesc. Atât de clar.

Când te-am zărit ultima oară,

Erai doar un trecător,

Privirea ta n-a spus nimic,

Și nici a mea – decât dor.

Ne-am strâns cândva în palme zile,

Ne-am împletit în nopți târzii,

Dar astăzi tu ești doar un nume,

Și eu o umbră-n amintiri.

N-a mai rămas nici loc de „poate”,

Nici timp să ne mai regăsim.

Acum suntem doi străini care

Nici nu mai știu că s-au iubit.

Nopțile sunt făcute din timp stricat.
Se varsă peste noi
ca vinul de țară
pe fețele de masă.
Le strângem în pumni,
dar se scurg.
Nimeni nu mai reface ceasurile
care plâng.
Doar rugăciunile
mai știu
cât e ora,
dar și ele
tac.

Te-aș fi iubit cum vântul plânge

În nopți cu lună fără somn,

Cum dorul vechi în piept se frânge

Când bate-n tâmple ca un domn.

Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,

Cu flori de mac și vis curat,

Dar lumea noastră prea măruntă

Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.

Te-aș fi iubit pe căi de seară,

Prin ploi de toamnă fără rost,

Dar ai plecat, iubirea moare—

Și-mi ești străină cum mi-ai fost.

Și totuși, umbrele din mine

Îți mai șoptesc un gând târziu...

Te-aș fi iubit... dar nu știu cine

Ne-a blestemat să nu mai fiu.

Nu cu sicriul m-a chemat,
Ci cu lumină stinsă-n prag
O fată palidă de veac,
Cu pas domol și zâmbet drag.

Avea cunună din uitări
Și voal țesut din seri târzii,
Iar ochii-i, două adâncimi,
Plângeau cu liniștea pustii.

— Te-aștept de mult, mi-a spus încet,
Din clipa-n care te-ai născut,
Ți-am fost umbră la fiecare pas,
Și visul tău necunoscut.

Atunci am înțeles că viața

Nu e decât un drum spre ea,
Că toate dorurile mele
Îi poartă numele-n ascuns, cumva.

Ne-am logodit sub cer de toamnă,
Cu clopot mut și vânt și preot,
Iar stelele, bătrâne moașe,
Ne-au binecuvântat pe loc.

Mi-a pus pe mână-un inel rece,
Făurit din timp zdrobit,
Și mi-a jurat iubire veșnică
Cu glas de secol răstignit.

— Nu-ți voi lua ce-ai fost, iubite,
Ci doar ce-ai obosit să fii;
Te scap de tine, de durere,
De doruri care nu mai știi.

Mi-am lăsat trupul ca pe-o haină
La margini de pământ amar,
Iar sufletul mi-a fost luat
Ca un copil spre-un alt hotar.

Acum dorm în brațele ei reci,
Dar nu-i un somn fără de vis:
E pacea celor care-n viață
Au ars prea mult, prea interzis.

Și dacă-n lume mai rămâne
Un suspin din ce-am fost eu,
Să știi: nu moartea m-a ucis,
Ci m-a iubit prea greu.

Nu-mi mai cere să-ți spun tot ce simt

Dacă atunci când îți spun crezi că mint  

Acum ști destul de bine că nu m-ai simt nimic

Mai bine mă opresc n-are sens să mă complic 

Nare sens să ud o floare ce de mult s-a ofilit

Eram dispus să-ți ofer tot și să rămân cu nimic 

Mă bucur c-am deschis ochi și m-am oprit 

De ce să-ți ofer tot când tu n-ai nimic de oferit

Îmi doresc de la viață tot ce lângă tine nu găsesc 

Așa că nare sens să mă întrebi de ce mă opresc 

Te-as fi vrut mai mult, 

Dar atâta de puțin eu te-am avut.

În vorbele tale am crezut,

Și la urmă am căzut.

Mai mult? 

Mai mult eu am suferit,

Decât am trăit și am iubit.

Mai mult,eu am dorit,

Să trăiesc cu tine pân la nesfârșit.

Îmi pare rău că mai mult eu n-am luptat,

Dar am incercat, cu vârf și îndesat.

Te-aș fi vrut mai mult,

Și totuși nu te pot avea de demult.

De-ai ști cât te iubesc,

Că în ochii tăi nu mă satur sa privesc.

Atât de mult timp a trecut,

Și eu tot mai mult te discut.

Ți-ai luat zâmbetul și-ai plecat,

Ca și cum nu mi-ai fost nimic.

Eu rămân cu un „ce s-a întâmplat?”,

Tu rămâi cu un „nu mai zic”.

Ți-ai luat și glasul, și-ntregul cer,

Și nu ți-a fost rușine

Să mă lași să ard singură-n ger,

Să mor cu gândul la un bine.

N-ai dat nici „scuze”, nici „rămas bun”,

Doar ochii tăi goi, trișori.

Eu? Mă zbăteam, făceam tot, vreun drum,

Tu? Te uitai la alți fluturi, zori.

Ai tăiat cuvinte fără remușcare 

Ai mințit zâmbind, fără glas.

Ți-am dat totul,ție, dintre toate.

Ai zis „mereu”… și-ai fost doar ceas.

Acum, te plimbi prin vieți străine,

De parcă n-ai fost focul meu.

Dar noaptea... o să vin la tine 

Nu eu. Vin ce-ai ucis tu-n „eu”.

Parfumul tău a rămas pe haina mea ,

Cu momente ce ne veselea .

Dar a rămas doar o amintire,

Și simțeam o împlinire.

Dar aceasta împlinire a dispărut  ,

Și a rămas doar în trecut .

Îți miroseam mereu parfumul ,

Iar acum mă apucă plânsul.

Poate nam fost ce îți doreai,

Dar nici nu plecai .

Langa mine 3 luni ai stat ,

Și pe acestea le-ai lăsat .

Mirosul tau poarta amintiri ,

Și cu acele priviri .

Poate era mai bine daca nu ne cunoașteam,

Și așa poate nici nu te mai iubeam .

I remember the time

We used to talk about our future as one,

Talking about our kids

And wich school they would go to.

Talking about his apartment

And me moving in for college.

I remember the time we were non-smokers,

The time we were the future.

I remember our little world,

Our little normal future

And two kids running

In a big kitchen for a hug.

I remember our story

And tree years fly like a butterfly.

I remember waking up with the smell of coffe

And the view of his smile.

I remember every trip,

Every single sunrize from the beach. 

I remember every night talk

And our rose thing.

I remember every gentle touch,

Every heartbeat,

Every brathe.

I remember how happy we used to be

And sometimes I lie myself

We still are.

Te apropii cu nava ta, dar simt că ești departe

Nu te înțeleg, vorbești pe înțelesul meu oare?

Încerci să îmi arăți prin semne, dar apare o eroare,

Prea multe cuvinte și semne, privesc cu teroare.

Ființă ciudată, frumoasă, un extraterestru,

Te diferențiezi de ei, dar tot ești ca restul;

Ai vrut să mă studiezi, prin urmare ai pierdut testul

În ochii tăi văd numai ură, nu te-am iubit destul?

Tu ești doar o umbră, reflexie fără suflet

Te vedeam ființă complexă, dar ești incomplet,

În ochii mei iubirea ta este doar un pamflet

Oricât timp va trece, nu va mai exista răsuflet.

Obișnuiam să te privesc, erai un corp ceresc,

Dar acum sufletul mi-e rece, nu te mai urmăresc;

Vrei să te lămuresc, dar iubirea nu pot să o cântăresc,

Așa că te rog pleacă, jur că nu o să te opresc.