În ciuda ta

Rana deschisă,stinge-o cu scrum,

Fă-mi viața durere în ochii apuși,

Aprinde-mi visele și lasă-le în drum,

Stau într-un colț, tu stai în opuși?

Stau și plâng acum, un dor singuratic, un dor mai nespus,

Scriu versuri uitate,scriu versuri ciudate,

Tu pleci și zâmbești,în goluri expus,

Tu citești versuri udate,citești în vise vulgare.

Mai stau un minut,mai stau și o oră?

Mai stau să îți spun cum iubirea-i neroadă,

Tu pleci în ținut,tu pleci într-o horă,

Tu pleci să asculți cum iubirea-i baladă.

Poate într-un alt univers,

Unde soarele și luna ar căuta confort

Unul în celălalt,

Din când în când,

Era un noi.

În acest univers,

Nu ar trebui să-mi doresc

La o stea căzătoare

Ca tu să fi lângă mine.

Singurele galaxii,

În care m-aș pierde,

Ar fi,

În ochii tăi de amurg.

Noi nu suntem nimic,

Suntem îndrăgostiți încrucișați de stele,

Plutind în pace,

Prin calea lactee nesfârșită.

Iți mai amintești?

Cum ziceai că iubirea-i o uitare,

Azi te culci, mâine mă uiți

Tot te aștept pe peron cu ultima-mi suflare,

Cu lalele roșii calde,cu trandafiri aporetici reci ca drumul

Cu zăpadă pe sub braț si cu stele gri ca scrumul,

Să te țin în brațe zici tu?Poate că-s afundat între spini

Poate că încă dorul mi-l suspini,

Iubirea și timpul? un apogeu pentru destine pierdute

Și doar negustori cu suflete vândute,

Stau  și râd cum ne împiedicam între noi

Și noi tot sperăm să ne împiedicăm în doi

Aprinde flacăra sufletului meu pustiu,

Să vezi cum arde tot împrejurimi,

Cum ard eu tot de viu,

Să vezi cum tot mă mai deprimi.

Să vezi cum ard eu,

Cum ard mâinile cu care scriu,

Să vezi cum focul e aprins mereu,

Cum tot se adeverește ce prescriu.

Aprinde o flacără la mine în ochi,

Căci nici inima nu-mi stă în loc,

Aprinde chibritul să nu mă deochi,

Căci nici nu am fost în foc.

Vedea-te-as pe un câmp cu flori,

Voința mea,tu ești aceea,

Poezii fără sfârșit ți-aș scrie,

Luceafărul meu,căzut din rai pe pământ,

Alesu-te-am din o mie de stele,și aș face-o din nou,

Și de m-ai răni eu tot te-aș iubi pe veci în universul nostru,

Pumni de stele aș culege doar ca să te strâng în brațe,

Să te văd eu fericită în visul meu frumos prea mărit și de mine prea iubit.

Dorul meu scump și drag,sper să-i spui că-n gând tresar,

Și plutesc în al tău har divin,sperând să nu cad în delir,

O prea frumoasă viață din rai cazută în ale tale brațe dulci

Și tu din nou,vei spune două cuvinte în dulci șoapte.

Ți-ai lăsat rochia albăstruie

Răsucită de marginea piscinei

Ca un monument rece

La fiecare pas greșit,

Iar inima mea este copleșită

Cu viziuni ale unui mormânt sinistru.

Via crucis dimineața

Du-mă la palisada noastră,

În timp ce aceste arcuri de lumină

Îmi părăsesc ochii, rupându-mă ușor,

Iar vocea ta mă ține încă treaz,

Cred că am nevoie de asta.

Ai greșit,

Nu sunt un nimeni,

Ci un chip încă cunoscut,

În mijlocul unui spectacol ale propriei trăiri.

*palisadă-Element de fortificație, folosit în amenajările defensive.

Nu-mi cere să rămân când vremea pleacă,
Nici să mai ard în jarul ce s-a stins;
Iubirea noastră, blândă și săracă,
S-a dus încet, cum vine-un gând neînvins.

N-a fost trădare, nici păcat anume,
Ci doar oboseala unui vechi „noi doi”;
Se rup iubiri mai mari decât o lume
Și cad tăceri mai grele decât ploi.

Te-am iubit simplu, fără jurăminte,
Ca pe-o icoană pusă lângă pat;
Dar timpul, crud și fără luare-aminte,
A șters culorile ce le-am păstrat.

Rămâi cu bine. Nu te plânge, nu;
Durerea trece, dorul se mai coace.
Ce-am fost odată n-om mai fi, și nu
E vina ta că inima mea tace.

Iar dacă-ntr-o amiază, fără nume,
Ți-oi trece-n gând ca un trecut ușor,
Să știi: te-am dus cu mine-ntreagă-n lume
Și te-am lăsat acolo… fără dor.

În lumea asta plâng femei, 

Amorul dulce când îl frângi, 

Și toate-s flăcări și scântei, 

Dar tu nu plângi, dar tu nu plângi! 

Azi totul este dans și cânt, 

Iar focul arde în serai, 

Mă uit în ochii tăi și plâng, 

Că tristă stai, că tristă stai!

Mi-e dorul greu și ars în piept,

Trist mă frământ fără să ştii, 

Și în nesomn stau și aștept, 

Dar nu mai vii, dar nu mai vii!

Și cerul plânge peste noi, 

Cu picuri mari și sacadat, 

Se duc iubirile puhoi, 

Tu m-ai uitat, tu m-ai uitat!

Ieri pașii mi s-au frânt în drum, 

Iar tu nu ai măcar habar, 

Și-n veșnicia mea de-acum, 

Te caut iar, te caut iar...!

Căci tu ești soare și furtună, 

Și-n visu-mi licări ca o stea, 

Tu iartă dragostea nebună, 

Iubita mea, iubita mea!

Și mă-n întrebă pentru a mia oară, cu tot același proaste ironii ale lui, unde mi s-a pierdut parfumul

Întrebarea răsună din nou și se năpustește asupra inimii mele prăfuite și a vechilor ei meleaguri 

Poate pentrucă eu nu-i sunt aleasa și cea cu care dansează e doar umbra străinei ce și-a pierdut parfumul nemaifiindu-i permis în meleagul în care obișnuia să cutreere, în cămara sufletului a prea iubitului său 

Când a realizat și a lui suflet plin de culori răspunsul la întrebările lui, a început a amuțit în tăcere, nevrând să renunțe la egoul său pentru că știa și el ca ea a fost singura care i-a inundat sufletul cu miresmele verii 

A făcut sacrificiul cel mai nobil, s-a stins și acum e cu sufletul vejtejit doar ca să-i aprindă-n abis nopții scânteie cu prețul de a rămâne nefericită pentru tot restul vieții, iar el să lumineze în splendoare culorii ce i-a stors-o din sufletul ei plin de viață fără nicio remușcare

Căci pentru el ea e doar o străină, iar pentru ea el este totul: visul ei, speranța ei, durerea și iubirea ei neîmplinită, lumina ce nu se va stinge niciodată în inima ei, chiar dacă pentru el, ea va rămâne veșnic un chip uitat în negura timpului

Nu vreau să fie „ea” în viața ta,

Să-ți umple golul ce-am fost cândva.

Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,

Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.

Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,

Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.

Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,

Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.

Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,

E că, într-o zi, în altă viață,

Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,

Și-n el te voi vedea, te voi simți.

Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,

Un ecou al trecutului, o rană adâncă.

Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,

Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?

Viitorul meu, te rog, fii curat,

Fii lumină nouă, nu urme de păcat.

Să nu-l văd pe el în ochii tăi,

Să fii doar tu, iubirea de după ploi.

Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:

De ce „ea” în locul meu?

E strada pustie, iubito, şi e noapte.

Doar eu în maşină şi radioul la maxim

O cântă pe Lhasa De Sela: De Cara a la Pared.

Şi plouă în maşină, dar e senin afară...

Şi ploaia se prelinge-n acorduri de chitară.

Mă uit în oglindă, retrospectiv mă-nconjoară o emoție pură... transcedentală.

O vrajă subtilă, uşor subliminală, se difuzează-n lumina stradală

Şi-n nostalgia perfect senzuală.

Stâlpii degajă, ambiental, luminile calde de felinar,

Aliniați ordonat pe pavajul mozaical,

Cu tentații de dans în umbre cu ritm literar.

Mă cuprind de volan în propriul tangou cerebral.

Şi parcă pasu' mi-alunecă incendiar, precipitat într-un sprint culminant de final...

Tu prin stele enigmatic,
Stai ca lupul singuratic.
Și nu te-am văzut demult,
Ești departe prin văzduh.

Ploaia îți atinge corpul
Și cămașa ți-o înmoaie.
Apa curge peste tine,
Ai nevoie. Ești o floare.

N-am umbrelă să te apăr,
Cum nici tu nu mai ai glas.
Ți-am călăuzit fiece pas.
Dar nu mai aveai astâmpăr.

Și tânjesc dup-al tău trup.
Să te văd, să te seduc,
Să mă pierd într-un sărut.
Și pozele să nu le rup.

Ai fost marea mea iubire,
Iar eu am crezut în tine!
Lasă-mă să nu-mi mai pese,
Vai! Deja e ora zece.

Brațele îmi sunt înfipte
Și eu nu mai am cuvinte.
Uită-mă și nu te-ntoarce,
Vreau doar să mă lași în pace!