SATUL CARE NE PĂSTREAZĂ

Mă port pe mine

ca pe o cetate părăsită de sens,

ale cărei ziduri mai reverberează

ecoul unei vieți neasumate.

Egoismul încolțește tăcut

ca o vegetație nocturnă peste ruine,

acoperind, cu o răbdare oarbă,

urmele fragile ale celuilalt.

Sunt un om rătăcitor

în propria mea devenire,

ca un astru decăzut din orbită,

gravitațional legat de nimic.

Singurătatea mă locuiește

cu rigoarea unei legi nescrise,

ca frigul abstract al vidului

într-o materie care a uitat să ardă.

Și fug - 

nu din spațiu, nici din timp,

ci din prezentul acesta lucid,

care mă expune fără rest.

Egoist,

îmi convertesc tăcerile în drepturi,

ca un suveran iluzoriu

al unui regat interior devastat.

Prezentul mă reflectă

ca o oglindă fracturată în adevăruri,

unde fiecare ciob insistă

asupra unei identități imposibile.

În adâncul ființei mele persistă

un gol cu statut de origine,

ca o deschidere ontologică

spre un nimic fertil.

În el mă prăbușesc, ritualic,

ca o formă care își neagă conturul -

de fiecare dată când încerc

să evadez din mine.

Te simt înainte să vii,

în aroma ploii care rămâne

după ce orașul a adormit.

Te simt în tăcerea

care păstrează pașii tăi.

Fiecare mișcare a ta

plutește ca o undă invizibilă,

atingându-mă acolo

unde nici eu nu mă mai recunosc.

Privirea ta e limpezimea unui izvor,

fiecare gest - o grație fără zgomot.

Zâmbetul tău devine far

în orașul obosit,

o tăcere care luminează.

Vocea ta, chiar când tace,

răsună ca un cor nevăzut,

purificând aerul,

transformând banalul în lumină.

ochii tăi - două stele de cristal,

care nu orbesc, ci călăuzesc.

Puritatea ta pulsează delicat,

învățându-mă să privesc cu adevărat.

Dacă aș putea opri timpul

într-o clipă doar pentru noi,

să simt cum prezența ta pură

curăță gândurile și simțurile,

lăsând doar ceea ce contează:

grația, puritatea, lumina ta.

OFFLINE

Dimineața începe

cu o notificare

și se termină

cu aceeași oboseală

salvată automat.

Oamenii trec

unii pe lângă alții

ca niște ferestre

minimalizate

fără sunet.

vorbesc mult

despre conexiuni

dar uită

să se privească

fără ecran.

Îmi opresc gândurile

pentru câteva secunde

ca pe o aplicație

care consumă prea mult din mine.

Și în tăcerea asta

fără semnal

descopăr ceva straniu:

respir

și e suficient.

Ai venit târziu -

când în mine

iarna își întinsese imperiul de gheață,

iar inimii mele

îi crescuseră ramuri goale

ca unui copac uitat de păsări.

Tăcerile atârnau grele

ca niște nori de plumb,

iar zilele mele

erau câmpuri părăsite

peste care vântul scria

poeme de singurătate.

Și totuși ai venit.

Ca o ploaie caldă de aprilie

căzută peste un pământ însetat,

ca o rază rătăcită

care sparge vitraliul iernii.

În urma pașilor tăi

au început să foșnească muguri,

iar sângele meu

s-a umplut de lumină

ca un râu dezghețat.

Privirea ta -

două ferestre

deschise spre cer.

Zâmbetul tău-

o pasăre de aur

care mi-a învățat tăcerea să zboare.

Și astfel,

în pieptul meu

a izbugnit o primăvară neașteptată -

târzie,

dar atât de vie

încât până și iarna

a început să înflorească.

ÎNVĂȚAREA LUMINII

Am învățat lumina

din lucrurile simple:

dintr-o dimineață liniștită,

dintr-un cuvânt spus la timp,

dintr-o inimă care nu se grăbește.

trecem prin zile

adunând fragmente de sens,

fără să știm care clipă

ne va rămâne în suflet

pentru totdeauna.

Frumusețea  nu strigă.

Ea se așază încet

În felul în care așteptăm,

în dragostea care nu pleacă

la primul vânt.

Și poate viața nu e 

despre a străluci mereu,

ci despre a rămâne lumină

chiar și atunci

când nimeni nu privește.

Iar dacă ceva merită păstrat,

nu e clipa

ci urma ei

în noi.

Iubirea noastră nu se întâmplă,

ea este -

o stare de veghe a materiei,

un acord vechi între lut și lumină,

în care inima învață

să bată dincolo de carne.

Tu vii ca o întrebare fără margini,

iar privirea ta mută

rearanjează cerul din mine;

în preajma ta, timpul se retrage,

ca o mare care și-a amintit

că infinitul nu are țărm.

ne iubim într-un spațiu fără coordonate,

unde clipele ard încet,

ca tămâia într-un templu părăsit,

iar fiecare fir de lavandă

devine o axă a lumii,

fixând sensul în mijlocul haosului.

Te port în mine

nu ca pe o prezență,

ci ca pe o lege tăcută,

o gravitație blândă

care ține ființa laolaltă

și dă greutate visului.

Sub cerul serilor fără nume,

când existența se subțiază

până la transparență,

îți simt sufletul

ca pe o respirație comună a universului,

o dovadă că nu suntem singuri în materie.

și dacă într-o zi

formele se vor destrăma,

iar memoria va învăța să uite,

va rămâne acest parfum de lavandă

urma invizibilă a unei iubiri 

care a atins ființa

și a numit-o acasă.

Sa ti iubesti parintii 

Sa i mangai pe fata 

Sa le multumesti 

Fiindca ti au dat viata 

Sa tí iubesti parintii 

Asa simplii cum sant 

Primi pasi in viata 

Cu iei  i ai facut

Sa tí iubesti parintii 

Bolnavi sau batrani 

Sant  parintii nostrii

Ne au crescut la san

Sa tí iubesti parintii 

Chiar de tí au gresit 

Ei sant temelia 

Care ne au cladit

Sa tí iubesti parintii 

Sa nu i lasi la greu 

Este o porunca 

De la Dumnezeu 

Sa tí iubesti parintii 

Chiar de nu mai sant 

Ei sant existenta 

Noastra pe pamant

Foaie verde bob de rouă

Vreau să-mi fac o casă nouă,

Casă nouă și frumoasă 

Uneva mai jos pe coastă.

Casei mele o să-i pun 

Ușă largă primitoare ,

Cu ferești scăldate-n soare

Și când o aă fie gata ,

Să primesc lume aleasă

Copilașii mei iubiți 

De nepoței însoțiți .

Sus în deal așez căsuțe

Cinci sau șase nu se știe

Câți prieteni vor vrea să vie,

Să petrecem împreună 

La șfârșit de săptămână.

Când ne prinde dimineața 

Ne dregem cu un păhărel 

Si mâncăm un mititel ,

Și punem țara la cale 

Parcă am fi la guvernare,

Ne așezăm pe mal de apă 

Ne uităm mereu în zare ,

Poate peștele apare ...

Copilărie, ce departe ești...

Mai ții minte, când îți spuneam povești?

Trăiam un vis, alături de eroi faimoși

Ce ne spunea că adevărul, biruie minciuna,

Ne cultiva curajul,iubirea de neam și de țară,

Nu am crezut vreodată că am să plec afară...

Am reușit, mi-am făcut un rost, dar liniște nu am

Sunt doar un străin, mă întorc acasă...

Să cosesc iarba verde, din Valea Mare,

Să-mi cânte iarăși cucul primăvara,

Să aud pe drumuri vorbind  românește,

Să-mi salut vecinii, bunâ dimineața,

Casa bătrânească s-o întineresc...

Să vorbesc cu mama, să vorbesc cu tata,

Să le cer iertare c-am plecat...

Dar că-s fericit, că mă întorc în sat...

În liniştea de-acasă

Îmi place-aşa de mult!

Îmi plac umbrele serii

Şi greieri să ascult.

Copil al altor vremuri,

Mă trimeteau ai mei

Cu mieii pe izlazuri,

Să am grijă de ei...

Cu doru-i, pitpalacul

Mi se pierdea-n câmpii,

Plutea în aer pacea

Şi dragul de-a trăi.

Vedeam departe codrul,

Un cal fără stăpân,

Mă saluta izvorul

Şi mirosea a fân.

În faptul serii, mierla

Cu-acorduri de artist,

Îţi alina durerea

Oricât erai de trist.

Cânta privighetoarea

La margini de zăvoi,

Şi-o buhă, făr-să ştie,

Ne speria pe noi.

              ☆

Aşa se vedea viaţa

În veacul douăzeci

Dar ştiinţa şi progresul

Le-au risipit pe veci!

Copilăria mea avea o casă mică,

cu ferestre joase și miros de pâine.

Diminețile se ridicau încet în curte,

iar soarele intra sfios,

ca un nepot cuminte.

Bunica vorbea puțin -

mâinile ei știau tot.

din palmele acelea aspre

cădea liniștea peste lume

ca o binecuvântare.

Bunicul tăcea adânc,

ca pământul înainte de semănat.

Satul nu se grăbea nicăieri.

Drumul de praf știa toate poveștile,

clopotul tăia aerul duminica,

iar seara cobora

cu pași mari de umbră

peste garduri.

Eram mic și lumea era întreagă.

Nu știam ce e lipsa,

nici cum se frânge o inimă.

Timpul nu avea colți

și nici uneltele lui ascuțite.

Apoi anii au intrat în mine

fără zgomot.

Casa s-a strâns în amintire,

bunicii s-au făcut tăcere,

iar satul - un nume -

rostit cu grijă.

Astăzi, când mă întorc,

nu mai sunt copil.

Doar pragul își amintește pașii mei,

iar eu am înțeles târziu:

inocența nu pleacă -

se așază adânc

și doare frumos.

Azi am trecut pe la părinți,

Că n-am fost de-atâta timp,

Mereu pe ei îi găsim frânți,

De munca grea din câmp

Ajung la poartă, câinele latră,

Străini ne simte, nu ne mai știe,

Mă sui pe gard, arunc o piatră,

Degeaba, nimeni nu văd să vie

Împing și mă strecor în curte,

În scârtâit uràt de balamale,

Simt miros plăcut de turte,

Și-aud un zăngănit de oale

De după ușă se ivește mama,

Având drept sprijin un baston,

Cu mare grijă, își pune năframa,

Iar peste umeri poartă palton

În spate-ncovoiat apare tata,

Pe cap purtând căciulă neagră,

La câine face-un semn să tacă,

Și înspre noi încep să meargă

Înaintăm spre ei cu pas vioi,

Simțind cum dorul ne împinge,

Mâna le-o sărutăm la amândoi,

În timp ce ochiul nostru plânge

Pe banca dinaintea casei stăm,

Sub via care-ncepe să rodească,

Și multe amintiri mai depănăm,

Rugându-ne ca ei să mai trăiască

Când vorbele de duh s-au terminat,

Ne ridicăm pentru-a-intra în casă,

Unde-s bucate multe de gustat,

Și un vin roșu într-un ulcior pe masă

E bucurie multă în casa de la deal,

Când ne-adunăm să stăm la masă,

Și cât de bine e în satul tău natal,

Când ai părinți, ce te doresc acasă

Șederea noastră nu e prea lungă,

Și-n liniște ne spunem noapte bună,

Simțind cum mama vrea să plângă,

O-mbrățișăm și ne rugăm ca Domnul..

să o mai  tină