Floarea soarelui

Cred că prima persoană

care a pășit pe pământ

din când în când

și-ar fi dorit să exiști

să trăiască la tine în gând.

Pentru că dacă eu aș fi fost

prima persoană de pe pământ

și tu încă nu ai fi existat,

te-aș fi sculptat din al meu gând,

exact așa cum ești acum,

versiunea umană a soarelui de sus.

Arggsjdkdkkdnfnfnfnfnfmfmxmcmfmjss

(nu pot continua)

De ce zâmbești atât de drăguț?

Cred că am întârziat puțin…

(cam câteva mii de ani)

și acum că mă gândesc, n-aș fi vrut ca primii oameni să fim noi doi,

Că, la cât de frumoasă ești,

ai fi făcut pământul să se rotească atât de tare

încât ultimii oameni care au pășit vreodată pe pământ…

am fi fost tot noi.

Te uiți în gol și eu mă uit la tine,

Sunt peisajul care te privește

Nu știu ce-ți face golul mai mult decât mine,

De stai în el de parcă e-o poveste.

Aș vrea să fiu eu golul în care ești pierdută

atunci când sunt în fața ta,

Să fiu eu gândul care te încântă

La care te gândești profund așa.

Să fiu eu cel pentru care dai din cer,

Pentru care ratezi din curcubeie

Atunci când stai pierdută într-un fel

În care am mai văzut să stea doar o scânteie.

Mă la tine, tu te uiți în gol

Aș vrea să spun ceva, îmi pun cuvintele deoparte,

Nu încape-n toată lumea acest dor

Pe care-l simt când ești departe.

Ești trează?

Pentru că dacă nu ești,

Când o sa vezi poezia asta,

Eu o să plutesc în derivă

Pe undeva pe mare,

Să te caut în vis

Și să-ți fur o îmbrățișare.

Iar dacă nu dormi,

Mă găsești într-un acvariu,

Repetând același scenariu.

Pentru că dacă o să stau pe uscat,

O să mor de dor, întrebându-mă

Dacă îi lipsesc și eu micului meu dictator…

mereu, în fiecare oră, în fiecare zi, la două zile… măcar uneori 🥺.

(Nu știe, dar are noroc că are ochii ăia frumoși, altfel mă supăram de mult că e așa de misterios).

(Nu am un emoji suficient de nervos pentru asta, că aș fi pus).

Până încerc să fiu iar zen

și luminos,

o să-i trimit un pupic de noapte bună nervos, că așa merită dictatorii adorabili, misterioși.

Tu,  picătură de ploaie mică,

întinsă cum stai în pat

pe vremea asta ploioasă,

probabil că dormi, și…

Ai toate motivele să fii somnoroasă 🥺

Și nu mă plâng, adică aș vrea,

dar nu am dreptul,

doar că nu prea mai ai cum să faci nimic,

pentru că în timp ce-ți scriam,

a început să se plângă pentru mine cerul câte-un pic, câte-un pic 😈

Așa că dacă cerul tot îmi este aliat,

îmi cresc o mâna din el de departe,

și de oriunde ai fi, chiar și din vis,

să te aduc mai aproape,

să te strâng în brațe

profitând că luna doarme dusă,

să-mi umplu ochii cu

privirea ta dulce,

De care mi-e un dor…

Așa cum îi e dor unei picături de ploaie,

de-un nor.

Așa cum le este dor urechilor mele

de vocea ta caldă și blândă,

Așa cum inima mea tânjește atâtea să-ți spună.

Tu, picătură mică de ploaie,

Să-ți iei o umbrelă cât ploaia cealaltă pică,

Nu de alta, dar…

Să nu te faci și mai mică,

că după o să-mi fac griji zi de zi,

ca niciodată,

că poate cineva nu te vede și te calcă,

și-o să ajungi strivită pe undeva prin pământ pe dedesubt, într-un vers,

și-o să trebuiască să-ți transmit prin furnici că te iubesc.

(Noapte bună, picătură mică de ploaie 🐥)

(Adică… Bună seara!

Pe-un ton matur și politicos…

Încerc să am un aer mai serios,

de om de afaceri,

Ca să nu crezi că nu ai cu cine să vorbești,

și să mă vezi doar cu aer copilăros 🥺)

Când noaptea se scurge pe străzi adormite,

Iar stelele de pe cer ușor, ușor dispar,

Mă întreb ce poate fi mai rău decât un vis fără tine…

Două vise fără tine, normal.

Eu stau la fereastră cu gândul la tine,

Și încerc să te compun dintr-un vis,

Apari cu privirea ta profundă, senină,

Și mă întrebi cu o dulce și blândă uimire,

Cât de mult te iubesc… și-mi zâmbești jucăuș,

Ți-aș putea răspunde în milioane de moduri,

Dar niciunul, promit, nu ar fi de ajuns.

(Tot dialogând cu tine din vis, mă prind cu ambele mâini de piept, respirând sacadat, cu o privire pierdută...)

- Mă înțeapă inima de dor, cât mai am de trăit?!

O zi? Două? Un minut? O secundă?

Gata, simt cum mă sting… ce boală…

Și te rog, să nu cumva să-mi arăți partea plină a paharului…

Vreau să mă înec în cea goală!

Nu ești aici, dar ce ciudat,

Te simt aproape ca o stea,

Oriunde ai fi noapte de noapte

Te aduc în poezia mea.

Deci dacă simți că vine un val,

Sunt eu, te înghesui în peniță,

Te prind eu scoică de pe mal,

Și te fac vers pe o foiță.

Poate nu chiar cel mai reușit vers,

Pentru că între timp mai și studiez

(mi se zbate ochiul 🤨)

Dar un vers plin de iubire de vară…

Noaptea mi-a șoptit chiar acum

că ești superbă în această seară.

Deci dacă nu poți să dormi,

Sunt eu, studiez și mă gândesc la tine,

(mai mult mă gândesc la tine),

Am vrut să te prind scoică de pe mal,

Dar cred că m-ai prins tu pe mine.

Noi azi am uitat fiecare atingere 

Fiecare glas, fiecare îmbrățișare din trecut

Noi azi am uitat fiecare chip

Fiecare mângâiere, fiecare miros de parfum 

Noi azi am adunat o colecție infinită de amintiri

De momente, de sărutări pe umerii goi 

De acum și pentru veșnicie 

Vom alătura fiecărui cuvânt prenumele NOI

Așa îmi vine câteodată

Să blestem  și să mă înfurii

Și să întreb;

De ce Doamne omului i-ai dat 

Minte și gândire să poată construi 

Cetăți, palate poduri pestr ape,

Creații ce durează peste viacuri,

Dar să se bucure de ele,nu?

Ai lăsat atâta frumusețe în lume

Dar timp s-o vadă n-are

De ce oare?

Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,

Cine are de ea trebuință?

De ce ai lăsat boală,durere

Ce să facă omul cu ele?

Uitându-mă la noaptea de afară,

La tavanul care știe tot ce ți-am scris,

La stelele care-mi șoptesc de tine seară de seară,

Mă întreb câte cuvinte au fost prea mici și nu te-au cuprins.

Mă întreb câte încă nu am apucat să-ți spun,

Câte poezii nescrise despre tine încă sunt pline.

Nu mă întreba de ce, doar vreau să știi…

Mă gândesc la tine.

Aș fi vrut să existe cuvinte mai mari,

Să pot descrie in versuri lumina din care ai apărut,

Să prind scânteia ce arde în ochii tăi,

Și tot ceea ce însemni tu.

Poate că nu am reușit să-ți spun tot ce simt,

Dar sper că am reușit să exprim bine,

Că, dintr-un cer plin de stele,

Tot mi-ar fi dor de tine… și

Mă tot gândesc că atunci când o să te văd

O să simt bucurie, dar…

O să și… mor de rușine.

și aș face palate

doar să ți văd fericirea cum sclipește,

puterea convingerii 

se străduia adesea,

acum totul e altfel,

tu faci parte din aer,

tu mi ești aer.

Mi-e inima copacul

Pe care-ai scrijelit

Numele tău iubito,

Cu lama de cuţit.

Stă mărturie dâra

De sânge, acum uscat,

Ce a mai curs o vreme

Din rana ce-ai lăsat.

Şi azi încă mă doare

În locul unde-ai scris,

Chiar dacă tăietura

Pe trunchi s-a mai închis.

Dar te iubesc şi-acuma

Şi încă mai aştept

Să te întorci la mine

Şi să te strâng la piept.

Că doar atât iubito

Mai vreau până ce mor...

Oricum se aud din vale

O doină şi-un topor.

De ziua iubirii am ieșit la plimbare

Să mă încălzească razele de soare 

Am primit în dar un buchet de flori

Galbene ca luna ce-am surprins-o-n zori.

Era un aer atât de cald și mirosea a primăvară 

Pe străzi doar siluete zâmbitoare 

Pășeam agale în gând cu tine

Și mă-ntrebam de ți-a plăcut...răvașul de iubire.

Mi-a fost atât de teamă să-l trimit

Mintea-mi spunea să nu, dar sufletul s-a-mpotrivit.

Și tot plimbându-mă prin gânduri 

Am învins teama și ți-am lăsat niște rânduri.

N-astept răspuns... cred că nici nu aș vrea

Vreau doar să știi că m-am gândit la tine

A fost un gest din toată inima

Ce-aș vrea să îți rămână o dulce amintire.

Căci ai rămas imprimat în sufletul meu

Aș putea spune că mi l-ai pătat

Dar ar fi nedrept să spun acest lucru...

... azi doar, din nou, de dor....m-am îmbătat...