Prin rai

Știi de ce iubesc eu ploaia?

pentru că te iubesc pe tine și mi se pare

că ochii tăi albaștri s-au albăstrit de la ploaie.

Și oricum, cum stau în patul ăsta apatic,

mi-aș dori să fiu în ploaie, să fiu dincolo de fereastră,

aprind lumina și văd că de dorul tău

m-am făcut albastră.

Nu știu dacă ție îți plac oamenii albaștri somnambuli,

dar o să ies așa în ploaie, câteva picături să îți strâng…

o să mă întorc obosită și cel mai sigur tot nu o să pot să adorm

decât dacă o să-mi imaginez ca patul e brațul tău stâng.

Tot nu știu cum aș putea să încep să-ți vorbesc în toată graba asta a lumii,

mă gândesc că dacă te strâng în brațe

inimile noastre o să fie aproape și o să înceapă să-și vorbească singure.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise.

Și sufletul orașului renaște din flori,

Țineai în brațe un buchet de bujori,

Erai puțin din noapte și puțin din zori.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și ploaia e rece, măruntă și vie,

Aveai în ochi bucăți de poezie,

Erai puțin mister și puțină magie.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și norii ne privesc de departe,

Aveai o privire intensă, aparte,

Erai puțin din Terra și puțin din Marte.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și picurii păreau să nu se mai termine,

Un dor imens mă întreba de tine,

Erai puțin departe și puțin cu mine.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și ploaia aducea bucăți de tine cu ea,

N-am apucat să te prind că ploaia se oprise deja,

Dar tu ești oricum…

Puțin din toate, puțin din inima mea.

Imaginează-ți fluturii cenușii,

cu aripi visând zborul…

Au o singură misiune până mâine,

să-ți spună cât te iubește autorul.

Imaginează-ți că peste vară, s-a așternut o primăvară subită,

în care mugurii izbucnesc din ramuri

ca niște picături de lapte în amiezi,

clipești puțin și când îți deschizi ochii frumoși,

toate florile au înflorit și-ți zâmbesc.

Și nu numai ele, toți oamenii din peisaj zâmbesc fără să știe de ce,

ca și cum fericirea a ajuns într-un oraș al nimănui

Și a desenat zâmbete pe fața oricui.

Într-un colț poți să-ți imaginezi un florar,

Care zâmbește de parcă aerul ar fi nectar.

În acest peisaj imaginează-ți și păsări,

multe și colorate care lasă în urmă pene amestecate cu petale de flori

ce se aștern pe asfalt și preschimbă mersul oamenilor

În zbor.

În această poveste păsările și viețile lor misterioase,

sunt la fel de importante ca ale noastre.

Acum că ți-ai imaginat,

Vreau să-ți mărturisesc și anume…

Că atunci când îmi imaginez cum îți ating mâna,

Stomacul meu aduce la viață această lume.

Acum că ți-am spus asta și ți-am schițat acest tablou,

Stomacul meu a făcut acest lucru din nou.

Te ascund de lume într-o rimă. Unde?

Pe marginea unui vers, te-am așezat aproape tremurând,

De teamă că o să începi să te scuturi

Și-ai putea să te împrăștii pe pământ.

Când bate vântul poate apuci să vezi,

Cum în urma ta înfloresc livezi.

Din mere, pere și gutui

Și păsări care cântă într-una,

Femei frumoase s-au tot născut, atâtea câte stele-s pe cer,

Ca tine niciuna.

Nu s-a mai văzut femeie care să zboare

(C-un simț teribil de comunicare)

Te-am invocat din umbra ta

Fără să știu dacă o să apari, ai apărut în inima mea bătând.

Când în poeme te scriam,

Mi-ai adormit în gând.

Să te mai scriu aș vrea, dar dormi,

Cum aș putea să te trezesc deja

Când încă-i noapte și ador

Să mi te imaginez așa.

Totuși, azi mă încumet

(mă  risc)

Te culeg din imensa Cale Lactee,

Ca pe-un mănunchi de vise din care ai fost creată…

La mulți ani femeie blândă, frumoasă, minunată!

Am vrut să te ascund de lume într-o rimă, crezând că-i ușor,

Dar rima a devenit evidentă

Și iată…

poezia te-a arătat tuturor.

Prea e așa de albastru cerul,

prea ploaia e așa de udă,

prea îmi lipsești și mi se pare

distanța dintre noi prea absurdă.

Poate că nici nu te gândești la mine deloc

(probabil o faci, sunt doar dramatică),

prea aerul dimineților a învățat să te ascundă…

Vezi? Nici măcar nu ai observat că ți-am scris acum jumătate de secundă…

Prea îmi faci sistemul nervos să fie nervos

(de fapt cred că toate sistemele mele-s nervoase),

când îmi apari așa în minte iară și iară,

prea trebuie să mă prefac că nu te văd,

prea ești frumoasă din cale afară.

Încă o zi în care te iubesc în secret fără să știi ce simt,

(cred că ce simt e mai evident decât faptul că o piatră-i solidă)

dar oricum, ce dimineață revigorantă

să trăim în distanța asta stupidă 😩

Ești trează?

Pentru că dacă nu ești,

Când o sa vezi poezia asta,

Eu o să plutesc în derivă

Pe undeva pe mare,

Să te caut în vis

Și să-ți fur o îmbrățișare.

Iar dacă nu dormi,

Mă găsești într-un acvariu,

Repetând același scenariu.

Pentru că dacă o să stau pe uscat,

O să mor de dor, întrebându-mă

Dacă îi lipsesc și eu micului meu dictator…

mereu, în fiecare oră, în fiecare zi, la două zile… măcar uneori 🥺.

(Nu știe, dar are noroc că are ochii ăia frumoși, altfel mă supăram de mult că e așa de misterios).

(Nu am un emoji suficient de nervos pentru asta, că aș fi pus).

Până încerc să fiu iar zen

și luminos,

o să-i trimit un pupic de noapte bună nervos, că așa merită dictatorii adorabili, misterioși.

    Inspirate-aceste rânduri,
    sunt de ochii tăi, iubito,
    c-am citit în ei anunţul
    ploilor, încremenite-n jad...
    - lacul se-mpietreşte-n pripă 
    gândurile mate-s în zadar -
    
    Aceste versuri, însă, 
    vor arde în tăcere, 
    căci ochii tăi, iubito, 
    provoacă-n jurul lor durere... 
    şi rănile-adânci trecute,
    se redeschid în sânge,
    spre marea mea dezamăgire...

Am fost fermecată, chiar de prima dată,
de ochii tăi de ciocolată.
Mă vedeam prin ei pe mine
și știam că-mi vei fi mire.
Ai ascuns-n a ta privire,
frumusețea din iubire.

Într-o zi așa banală

Am murit... ca să învie

Și-n cenușa incoloră

Scrisesem ultima poezie;

Lacrima tradus am în cuvinte

Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;

Ei trăiesc ca să omoare

Fiecare rază de soare

''dar existența răului nu poate diminua

greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)

Caractelul Său este descoperit teluricilor

''Căci el face să răsară soarele

peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)

Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză

Când vor da socoteală...

Mi-aș dori să prețuiască talentele lor

În loc să se compare cu ceilalți;

Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină

Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...

Dacă sămânța minusculă nu moare

Nicio floare parfumată nu răsare;

noi nu înțelegem pe deplin

Caracterul Domnului cât este de senin.

Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)

Într-o explozie succintă, fabuloasă

Ca în lumina difuză degajată

Să las în noapte o speranță...

și toată frumusețea ce te sensibilizează

în natură, în iubire si-n speranță

rănile sufletului le cicatrizează...

să prindă contur în viața ta;

credința într-un dumnezeu inegalabil de bun

Am murit... ca să învie

Rostise scumpul mântuitor

Când în templul celest(Sanctuar) 

Lăcrima mijlocitor...

ca să întregească numărul celor aleși

El continua ispășirea păcatului agrest

Am murit... ca să învie

mulți, mulți au murit

Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;

Și au vestit evanghelia și la răscruce

(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)

Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte

În viața lor...

Și iubirea lor să acopere

Multe neajunsuri, multe dureri...

(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)

Astfel toți ce vor primi solia harului

Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)

Vor învia in ziua de apoi

Nu își vor mai aminti gustul necazului.

Izul iubirii dintr-o viața demult apusă,

Ii se așterne pe buze sub ochii

mei flamanzi.

Conturul fanteziei din suflet

imi e indusa,

In fata sortii,astăzi,destinului plăpânzi.

Viitorul imi închide ochii sub o dorința,

Sufletu-mi e prea excentric,

hotare nu are!

In secret o sa am o veșnica credință,

Pasiunea focului,e eterna,

nu moare!

Arhanghel păcătos de tine

imi amintesc,

De prin file de timp,biblioteca

de povesti.

Căutându-mi sentimente,

numele-ți rostesc.

Purificand dorințele, poftele-mi

trupești.

Undeva,cândva,in timp si spațiu,

Cunoscuți demult si doar de noi.

Soarele si luna făceau armistițiu,

Tinand secretele departe

 de voi.

Sarutul lui imi ierta vicioasele păcate,

A lui privire ardea ca o flama încinsă.

Îl luam cu mine prin gânduri imaginate,

In dreptul inimii de

Dragobete eram atinsa.

El nu știe nimic,m-am

reîncarnat in prizoniera.

In jocul destinului,doar prada de război.

Fără speranța viata devine efemera ,

Cu ochii siroposi,conturam

in gând eroi.

Ma pierdeam in umbra

străzilor întunecate ,

Căutând victimele noilor mele fantezii.

Ma îmbătam si dragoste de

chipurile sculptate,

La final de pelicula,un abis de amnezii.

Ma hraneam cu atât de

dulce gandul meu,

Dragoste,pentru timp vei

fi o pacoste!

Am murit inainte de a ma naște,e greu!

La al nostru dans sa tina

pasul un staroste.

Mi-am frânt firea-n umbre mute,

Într-un joc de ne-nțeles,

Printre inimi reci, pierdute,

Însă n-am fost eu ales.

Fug de cel ce mi se-nchină,

Caut ochii reci, de sloi,

Prins într-un vârtej de vină,

Amețit de amândoi.

Iar când pasul mi se frânge,

Și în gol am să cobor,

Oare cine mă va strânge?

Cel pe care îl ador?

Sunt zile când înlocuiesc paharul de vin cu sticla

și zile când nu rămân urme de ruj pe ea;

când adaug și ultima țigară din pachet

sau când mă amețește doar fantoma parfumului tău.

Sunt zile când las lumina aprinsă

și când apare o a doua pernă lângă a mea;

când aștept să te văd pe unde n-ai mai pășit de mult

sau să ne întâlnim după ce adorm.

Sunt zile când îți spun lucruri pe care nu le auzi

și când te caut pe unde nu exiști;

când îți pictez zâmbetul în ceașca de ceai

și o uit lângă mine până se răcește;

când te strâng în brațe puțin prea tare

și apoi te las să dispari, pentru că nu ești aici;

când îți fac mai mult loc sub umbrelă

ca să realizez că nici măcar nu plouă.

Sunt zile când mi-e dor de tine

Zile și zile despre noi – eu și tu.