ȘOAPTE

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se răsfrânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin,

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcered,

se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci din veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

este chemarea cerului ce m-a făcut.

Luminile din stradă tremură

pe pereții camerei tale

ca niște gânduri care nu știu

unde să stea.

Afară, orașul merge înainte

în pași grăbiți

și mesaje netrimise.

Tu stai lângă fereastră,

respiri aerul care nu se repetă

și te întrebi dacă cineva,

undeva, privește la fel.

O mașină trece

îți reflectă pentru o secundă

propriul ritm

și te surprinde că ești viu.

Fereastra rămâne deschisă

nu ca o invitație

ci ca o promisiune tăcută

că lumea poate să aștepte.

Doamne,

nu te caut în zgomot,

nici în mulțime sau cuvinte mari,

ci în pauză

dintre două gânduri obosite.

vin la tine

cu sufletul pe silențios,

plin de întrebări

și notificări care nu mă mai lasă

să aud ce contează.

Nu știu mereu ce să cer,

așa că Îți dau neliniștea mea

și te las pe Tine

să o traduci în pace.

Într-o lume care aleargă,

Tu rămâi,

fără grabă,

așteptându-mă exact așa cum sunt,

nu cum pretind că sunt.

Și poate credința nu e strigăt,

ci șoaptă,

nu dovadă

ci încredere

că nu merg singur,

nici când nu Te simt.

Cândva,

planeta noastră respira verde.

Pădurile erau plămânii ei largi,

iar oceanele -

ochii albaștri ai lumii.

Munții stăteau

ca niște catedrale de piatră,

iar râurile curgeau

ca niște psalmi limpezi

prin trupul pământului.

Dar omul -

făuritor de foc și de fum -

a început să scrie pe cer

cu cerneală de cenușă.

Pădurile au căzut

ca niște armate învinse,

oceanele au înghițit plastic

în loc de stele,

iar aerul

a învățat gustul ruginii.

Ghețarii plâng

ca niște candele ce se topesc,

mările se ridică

ca niște avertismente mute,

iar pământul

poartă cicatrici de metal.

Și totuși,

sub cenușa orașelor,

sub asfaltul obosit,

încă mai bate

o inimă verde.

Planeta ne privește

ca o mamă rănită

care nu încetează să spere

că într-o zi omul

își va aminti

că nu este stăpânul ei,

ci doar un trecător

prin grădina ei fragilă.

Dimineața pătrunde în cameră

ca o lumină disciplinată,

subțire și atentă,

așezând lucrurile

într-o tăcere coerentă.

Pereții, palizi și răbdători,

își poartă umbrele

ca pe niște gânduri vechi.

Aerul are densitatea unei așteptări,

iar timpul curge

cu o lentoare lucidă.

Pe masă, o cană albă,

ușor ciobită,

devine semnul fragil al continuității,

ca o amintire care refuză

să se destrame.

Orașul, vast și impersonal,

respiră dincolo de fereastră

cu ritmul unui organism străin.

sunetele lui ajung până aici 

filtrate,

ca ecoul unei vieți

trăite la distanță.

lumina alunecă pe podea

asemenea unui gând limpede

care nu cere confirmare.

Totul se leagă pentru o clipă

într-un echilibru precar,

aproape solemn.

În acest interval restrâns,

existența capătă formă:

nu ca certitudine,

ci ca prezență atentă,

clară,

suficientă sieși.

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.

𝙿𝚕â𝚗𝚐 𝚌â𝚗𝚍 𝚙𝚕𝚘𝚞ă.

𝙼ă 𝚌𝚞𝚗𝚘𝚜𝚌 𝚙𝚎 𝚖𝚒𝚗𝚎?

𝚂𝚞𝚗𝚝 𝚜𝚝𝚛ă𝚒𝚗ă î𝚗 𝚜𝚒𝚗𝚎.

𝙼𝚎𝚛𝚐 𝚞𝚍ă, 𝚏ă𝚛ă 𝚞𝚖𝚋𝚛𝚎𝚕ă,

𝚂𝚌ă𝚕𝚍𝚊𝚝ă 𝚍𝚎 𝚙𝚕𝚘𝚊𝚒𝚊 𝚛𝚎𝚌𝚎!

Autor Zamurca Alina (poezie simbolistă )

Compusă pe 18.02.2026

Nu-ți cer să-mi dai luna de pe cer

Nici toată dragostea ce-o ții de frică închisă în tine

Vreau doar să mă lași să te iubesc eu sincer

Să mă lași să te ridic pân’ la stelele divine

Nici să-mi fi tu căzut la picioarele mele

Tot ce vreau e sa te țin cu brațe călduroase

Să mă lași să-ți fiu eu ție aleasă cu numele

Să-ți alung toate gândurile dureroase

Să-ți alin tăcerile și războaiele din copilărie

Să-ți vindec rănile ce adânc te taie și te doare

Rupându-se în cioburi goale din memorie

Să-ți fie nopțile de ceață pustii de vise, mai ușoare

Eu nu am să-ți cer ce nu mi poți da

Dar vreau ca tu să-mi ceri ce-ți pot eu dăruii

O viață  să te iubesc de mi-ai acorda

Căci mâna caldă oricât ai vrea nu se poate înlocuii

Și de nu mă vei lăsa să te urc pân’ de tot la soare

De durere-n ochi mă sting cu lacrimi surde

Ofilindu-se în risipă toată această mută scrisoare

Ucigându-mă orbește ce sufletu-mi pătrunde

Ce-ar fi dacă am privi
cum își aruncă noaptea-n ape
lumina hainelor de zi,
cum printre șoapte
tainele-i preface
albeața norilor în gri?

Tot urmărind a zilei crimă,
am fi zărit cum la hotar,
văzduhul capătă rugină,
cum își îneacă
înfiorându-se stelar
coroana de lumină.

I-am fi lăsat pe-a umbrei cale,
pașii ce ne-au rătăcit
și-l auzim șoptind în vale
cum unduind privirea lunii
lacul tremură agale,

iar de mâini se vor uni
povestind tăceri cu ochii
în acest contur de noapte
până zori se vor ivi,
îți întreb furia sorții:
ce-ar fi dacă...
ne-am privi?

Încă o seară plină de lună ce-mi amintește 

Că mi-e dor de cineva și... știe

Dar niciodată nu a știut cât de mult,

Mi-a fost și încă îmi este... drag mie.

Privesc la ea... speranța nu mai sună a dramă

M-am tot ferit să o mai simt de-o vreme 

Am pus-o toată într-o ramă

Lângă tabloul cu vise efemere...

Savurez un cocktail de medicamente

Răceala iernii din nou m-a răpus 

Și mă-ncalzesc scriind pe pergamente

Frânturi dintr-o poveste ce-a apus.

Azi parcă, aș avea nevoie și eu, de un asistent

Să mă vindece cu al său vin...tratament,

Frisonul să-l alunge cu o îmbrățișare caldă 

Să îmi uit gândul, că nu aș fi contat vreodată....

Să îmi pună perfuzii cu "dulceața sa"

Să mă-ndulcească, să mă pot vindeca

De durerea ce nu vrea să se risipească 

Că povestea a rămas...un pahar gol, pe masă.

Era cândva un rinocer,

(unul mic, foarte mic)

care se încăpățâna

și lăsa totul pe timp.

Acest rinocer uită adesea că

timpul nu stă, se grăbește

și că în aceeași pădure un alt rinocer

(eu)

nu știe cum să-i spună că îl iubește.

Mai multe indicii despre rinocer…

poartă ochelari de vedere,

dar nu prea vede

și crede că dacă îmi zâmbește

nu mă prind că o face ca să nu mă întristeze.

Uneori (foarte des),

mă supără că și acum după atâta timp, atâtea ore, zile sute

pare că se teme să mă lase să-l văd cu adevărat și…

se ascunde.

Știu că situația lui e mai complicată

și nu-i cer decât din timpul lui prețios să-mi dăruiască,

un prilej să vorbim…

o secundă albastră.

De-aș fi fost orb lumina s-ar fi topit cuminte

Într-o săgeată lungă sorbind prin noaptea șuie

Penumbra cărnii tale din steaua care nu e

Cum soarbe așteptarea silaba din cuvinte.

De-aș fi fost surd chemarea s-ar fi pierdut în mine

Cât să mă ducă șoapta spre căpătâi de muzici

Prin limfa ca o apă gustată lung de ftizici

Întinși timid la soare uitând de boala-n sine.

De-aș fi fost mut cuvântul s-ar fi rotit a lună

Preaplină de zăpada din munții ei fecunzi

Ca tu fără cuvinte în mine să-ți ascunzi

Dorința ce păcatul nu știe să mi-l spună. 

De n-ar fi fost mirosul de gleznă fără lanțuri

Supusă ca o armă tocită de victorii

Aș fi rămas în cuibul de unde toți cocorii

S-au dus a primăvară la margini de Bizanțuri. 

De n-ar fi fost pe limbă un gust de apă moale

Prelinsă din iatacul cu foșnet de cascadă

Aș fi lăsat o mare în palma mea să scadă

Cât să se vadă sarea sclipind pe fier de zale.

De n-aș fi pus din mine pe pielea ta o gură 

Să simt umoarea vie din noi făcând pereche 

Am fi rămas telurici în huma noastră veche

Și-am fi simțit banalul din lume cum ne fură.