EPOCA DEGETULUI

Omul merge prin lume

ca unrege orb

peste un regat care moare încet,

cu orașe ascunse în nepăsare

și inimi zidite în asfalt.

Auitat că odinioară

își învelea somnul

cu foșnetul pădurii

și își aprindea visele

din focul stelelor.

Acum smulge munților tăcerea,

taie rădăcinile apelor

și lasă în urma lui

pământul să sângereze.

Iar natura tace.

Tace adânc,

ca o mamă lovită de propriul copil,

ascuzându-și durerea

sub iarbă, sub ploi, sub anotimpuri.

Dar în fiecare furtună

se aude o judecată vegetală,

în fiecare copac doborât

cade o parte din sufletul omului.

Omul a uitat că el și pădurea

se hrănesc din același pământ,

respiră același aer:

unul respiră prin plămâni

celălat prin frunze.

Și poate că sfârșitul lumii

nu va veni prin foc,

ci în ziua aceea liniștită

când ultimul copac

nu va mai recunoaște

mâna omului

ca pe mâna unui frate.

Plouă în mine

fără avertisment,

o ploaie interioară,

disciplinată,

care nu cere adăpost.

Port zâmbete funcționale,

ca niște semne de punctuație

în fraze bine aranjate

între ele.

Tăcerea își face loc

și învață să respire.

Lacrimile tăcute

nu cad.

Ele rămân suspendate

între gând și inimă,

ca o frază neterminată.

Durerea nu are voce,

dar are memorie.

Știe fiecare moment

în care am ales

să nu spun.

Poate că într-o zi

cineva va citi

dincolo de cuvinte

și va înțelege

că și tăcerea

plânge.

Tăcerea se conectează lent

fără semnal, fără parolă

doar cu prezență.

Zgomotul se retrage

în foldere ascunse

ale zilei.

Îmi las gândurile pe modul avion

să văd

dacă mai rămâne ceva din mine.

Timpul clipește

ca un cursor obosit

așteptând

să fie scris.

Nimeni nu trimite mesaje

și totuși

simt că sunt chemat

de ceva mai mare

decât cuvintele.

La final

nu închid aplicația

las tăcerea deschisă

să lucreze în fundal.

Diminețile nu mai încep cu soarele,

ci cu alarma

care ne scoate din vise

ca dintr-o aplicație închișă brusc.

străzile curg în grabă,

oameni cu căști în urechi,

fiecare ascultă altă lume

și o numește realitate.

Ne spunem: „sunt bine”

prin mesaje scurte,

ca și cum emoțiile

ar consuma prea multă baterie.

Uneori aș vrea să apăs pe pauză,

să pun viața pe mod avion,

să nu mai ajungă nimic la mine

în afară de liniște.

Pentru că dincolo de zgomot,

de like-uri și semnale slabe,

încă există un eu

care nu are nevoie să fie încărcat.

Piatra nu s-a rostogolit

dinspre mormînt,

ci dinăuntrul fricii noastre.

Dimineața a intrat fără zgomot,

cu pași de rouă,

iar moartea,

neobișnuită cu lumina,

s-a retras.

Giulgiu a rămas pe loc - 

o propoziție neterminată,

semn că trupul nu mai aparține,

nici pământului,

nici timpului.

Rănile nu s-au închis,

s-au transformat în uși:

prin ele intră pacea,

nu durerea.

Învierea nu a fost explozie solară,

ci respirația reluată a lumii,

un „da” spus din nou

creației și omului.

De atunci,

fiecare răsărit

poartă în el o șoaptă:

moartea nu e sfârșit,

ci un nou început.

Cafeaua se răcește încet,

ca o zi care a pornit cu sens

și l-a pierdut pe drum.

Neagră, densă, aproape lucioasă,

ține în ea o lumină stinsă,

o căldură care nu mai știe

pentru cine a fost.

Aburul se ridică o clipă,

subțire, nesigur,

ca o idee bună

abandonată prea devreme.

Se destramă în aerul palid al dimineții,

unde toate lucrurile par

ușor dezordonate cu ele însele.

Cana - albă, ușor ciobită-

este un vas al memoriei minore.

A adunat dimineți succesive,

buze grăbite,

tăceri neterminate.

Stă pe masă ca un martor inutil,

discret,

dar imposibil de ignorat.

Lumina intră oblic,

tăioasă și rece,

ca o explicație prea exactă.

Taie umbrele în fragmente subțiri,

le așază metodic pe podea

și pleacă mai departe,

fără să se întoarcă.

În jur, lucrurile rămân suspendate

într-o ordine provizorie:

scaunul, ceasul, fereastra -

toate par să aștepte

o decizie care nu mai vine.

Timpul nu curge,

se așază.

Cafeaua se răcește definitiv,

cu o demnitate tăcută.

Nu mai cere nimic.

Este ca o promisiune

care nu a fost încălcată,

ci pur și simplu uitată.

Și poate că aici începe dimineața:

nu în gustul amar,

ci în acceptarea lui.

Aş locui la cineva-n suflet,

Dar acel cineva nu vrea să îl locuiesc,

Poate dac-aş arunca în cer un sărut

Ar ştii cât de mult uneori iubesc, 

Ar reîncepe povestea rămasă-n trecut.

Clipă risipită 

O singură pepită

Doi vânători de amintiri

Prea multe simțiri

Alarma trezește

Realitatea izbește

Lopată de pietriș

Aruncată pieziș

Memoria joacă feste

Căutătorul găsește

Comoara pierduta

O singura pepită

în cufăr

Sufăr

M-a îmbrățișat cândva, 

Un trup înalt și imperfect. 

Siguranță mi-a dat, inima-nflorea.  

Mi-a lasat iubire temporară la pachet.

Ochii căprui care îți amintesc de cafea, 

Îți spun un " Te rog,  nu pleca " 

sa fi vocea, și respirația

Bătăile inimii și speranța... 

Iubirea și celelalte vieți ce vor urma.

Era atât de mic în ochii mei, 

Dar atât de mare-n inima mea,

L-am desprins dintr-o bucată

Și-a plecat de tot din lumea mea.

Am început să trec peste

Însa inima tot mai grea îmi este,

Sufletul mi se deprinde

Din cauza lacrimilor vărsate de mine.

Corpul plin de cicatrici

În locuri care candva erau prea fine

Și neatinse de mâinile altora,

Neatinse nici acum, decat de mainile mele.

Obișnuiam să cred că 

Lumea este un loc pașnic și bun,

Însa am realizat ca nimic din ceea ce pare

Nu este adevărat, de fapt totul este doar o aparitie.

În mintea în care înainte erau doar povești cu zâne

Și tărâmuri buune cu fericire veșnică,

Acum se află doar gânduri rele despre

Sinucidere și tot ce nu îti dorești.

Inima o simțeam cum bătea atât de tare

De fericire doar dacă primeam o bomboană,

În schimb, acum o simt de parca...

Este pentru ultima oara.

Țineam mereu un lup de pluș în brațe

Crezând că îmi dă putere,

Acum stau cu un urs de pluș

Ștergandu-mi lacrimile de 'blana' lui.

Mă machez,

Mă spăl, pieptăn și mă îmbrac,

Învăț și scriu singură,

Lucruri care mi se pareau atât de greu când eram mică.

Mă urasc din cauza aspectului meu,

Mă atac, mă judec și mă fac cu placa.

Încerc să mă costumez în ceva ce nu sunt,

Doar sa nu mai simt durerea din înauntrul meu.

Cât de multe s-au schimbat

De când eram mica până acum...

Însă eu tot mă cert cu ai mei

Și nu mă întreabă niciodată "ești bine?" sau "de ce ești așa cum ești?".

Lucrurile dor și dor din ce în ce mai tare

Atunci când noaptea se lasă

Și zgomotul revine iară in mintea mea ciudată

Și dezorientată de copil.

Nu m-am marurizat,

Doar am început să văd adevărul crunt

Din lumea rea în care ne aflăm

De când ne-am născut.

Tot ce se află în jurul meu

Simt că mă copleșește din ce în ce mai mult

Și nu mai vreau nimic

Decât inocența pe care o aveam cândva de mult.

Al nostru instinct de conservare,

Ne amăgeşte trupul care

Acceptă, numai să nu piară,

A neputinţei lui povară.

Că-n clipa-n care gândul fuge

Şi-n spaţiu-timp oriunde ajunge,

Al nostru trup material,

Abia schiţează un gest banal.

Însă deşi este anost,

Ni s-a dat trupul cu un rost,

Să poată agăţa din zbor,

Trufaşul gând nemuritor.

Cum altfel gândul răsfăţat

De-al său destin etern şi abstract,

Să lase nemurirea-n cer,

Pentru un trup doar efemer?

azi am cules
durerea din mine
ca pe flori ofilite
într-un ceas fără secunde.

și-am scris.
atât.
nimic mai mult.
nimic mai puțin.
doar am scris.
Iar lumea a zis:
„E poezie.”

Dar poezia are în bagaj
dureri de cap
pe bandă rulantă
și un diagnostic greșit?