SĂ NU MĂ PIERD…

    Priveam la dimineți trandafirii,
    Cu cer curat, albastru, fără pată,
    Pe lac o undă tremurată, mată,
    Duios, trecea-mpotriva firii...
    
    Purta cu ea și toate gândurile mele,
    Ecoul șoaptelor pierdute în amurg,
    Căci am simțit secundele cum curg,
    Supus fiind la cazne dulci și grele...
    
    Acum, privesc în gol, însingurat,
    La toate câte-mi trec prin minte,
    De aseară până azi, fără cuvinte,
    Eu am rămas final, înstrăinat...
    
    Și din oglinda tainică a dimineții,
    Se-ntoarce către mine clipa cea dintâi -
    Învăluind amurgul în tăceri de căpătâi,
    În dor de cer și freamăt viu al vieții…

    Dacă vrei să ştii-ntr-adins, 
    nu sunt nori în paradis... 
    poate doar la tine-n vis;
    Întuneric nici atât, 
    poate-n peşteri, sub pământ -
    catedrale-ntr-un cuvânt, 
    unde, liniştea-i ca-n tine, 
    mii de lacrimi cristaline -
    un ecou de violine... 
    ca o adiere mată, 
    ce-a-nflorit pietrificată, 
    apa-n murmur de agată... 

    Apune soarele, iubito...
    deşi, nu-l văd,
    căci ochii am închis,
    îl simt în mine,
    cum se trece,
    și se înneacă-n mare...
    
    Noaptea cade, iubito... 
    şi plouă încet, peste noi, 
    peste sărutul nostru,
    - adâncit, plin de stele -... 
    şi te simt în mine,
    inundându-mi gândurile, 
    ca pe-o eliberare...

    Valuri comune şi banale m-au înfrânt... 
    scuipat de scoici în frânturi de cuvânt, 
    vasal, în sfârşit, pe ţărmul fierbinte 
    mi-am lăsat trupul pustiit de dorinţe,
    şi-mbrătişat de-un cer albastru şi ostil
     - ca polenul de pistil -, 
    mă-nalţ către genunile adânci 
    spre curcubeiele-ncrustate-n stânci, 
    ce cad din înălţimi solare
    ca nişte lacrimi de cristale.

    Vorbeam, deunăzi, așa, în treacăt,
    Visând cu ochii larg deschiși,
    La soare, cer și-al verii freamăt,
    La briza lacului îmbrățișat de iriși...
    
    Sorbeam încet aroma ceaiului din cană,
    În liniștea de templu a odăii mele,
    Uitând de truda zilelor de toamnă,
    Și strălucirea prafului de stele...
    
    Te-am respirat cu teamă că se vede, 
    Fiindu-mi dor de trupul tău păgân,
    De-aroma ta de iarbă crudă, verde,
    Scăldată-n floare de salcâm...
    
    Eu, melancolic, focul ascultam,
    În fața șemineului din piatră,
    Uitând rugina frunzelor pe ram,
    Și veșnicia focului din vatră...
    
    Tu, m-ai pierdut în serile plăcute,
    Și-n jocul de lumină și-ntuneric,
    Ne-am regăsit în umbrele tăcute,
    Ce se-mpleteau pe pielea ta frenetic...
    
    Și tot așa, ademeniți cu-arome de serai,
    Trecut-am iarna cea cumplit de lungă,
    Acum e timpul florilor de mai,
    Și a nopților în care mierla cântă...

Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...

Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...

Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...

În rețeaua de siliciu și-n pulsul de sub piele,
E-o lege veche, scrisă-n metabolism de stele.
Păstrăm o ordine fragilă, un desen, un cod,
În timp ce universul își caută-al său nod.

Secunda-i un pixel ce arde și dispare,
O eroare de sistem în marea nemișcare.
Construim catedrale din biți și din cuvinte,
Săgeata entropiei să o mințim, înainte.

Dar timpul nu e cerc, e o pantă de nisip,
Ce spală orice formă, orice nume, orice chip.
Fiecare gând e-o scânteie ce consumă,
Lăsând în urmă doar o dâră de cenușă și de spumă.

Și totuși, în regresul spre marele zero,
Suntem un design scurt, un efemer erou.
Căci frumosul nu e-n starea ce rămâne,
Ci în lupta de-a fi azi... în ciuda lui „mâine”.

Lucie, lumina - lumină luna

eu, pașnic așezam candelabre.

După un colț, mama:

De ce deșiri când totul este dezordine!?

Năstrușnic, am privit fereastra - vioaie…

și colțul pieziș, parcă – clădit să desprindă.

Un munte, peretele – care,

îngropat să răspundă!

De unde și eu – în a ta clipă firavă.

Totul boltit – cu dedesubturi,

în dedesubturi…

Croiam cale – agale, spre vale…

Răspunsul:

– în noi!

Pierzaniei crez…

Tăgadă că mâine, că mâine…

Strădaniei sens!

Vom fi noi - cei poate, de azi!

- Nu, suntem noi, cei de mâine - suntem azi!

Izvorului de Lumini, din care însetat fiind, 
    i-am smuls o clipă de nemurire, 
    îi cer iertare şi imn îi închin 
    şi cu umilinţă mă rog Lui, Ochiului Suprem 
    ce niciodată nu clipeşte şi nu doarme, 
    să-mi dea libertatea să zbor, sau să cad...

    Căci eu ştiu, 
    pentru mine neantul e-acelaşi : 
    hău sau înalt,
    umbre trecătoare se ivesc şi dispar 
    şi-apoi nu mai e nimic, nici măcar lumina, nu mai clipeşte, Izvorul a secat 
    vânturile-au încremenit norii 
    pe un cer care nu mai există :
    ...nu mai sunt stele, nu mai sunt sori 
    nici alte lumi care să-şi urle neputinţa 
    în faţa Ultimului Gest...
    
    Cine sunt eu ? Nici măcar un ecou
    al faptelor mele; dar ştiu c-am greşit,
    şi-Ţi cer iertare, Ţie, Izvorul meu de Lumină
    că, însetat fiind, am îndrăznit
    să ridic pentru-o clipă, ochii spre Tine...

În strălucirea sacrală a înțelepciunii,

Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,

Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,

Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,

Pe bolta de safir se-așează petale de catifea

Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos

Spre margini de topaz ale dimineții calea

Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.

Reminescența de glorie trecută și căderi umane,

Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii 

Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece

Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,

Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,

Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,

Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea

Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.

De ziua națională a culturii 🇹🇩

       "Inspirat de ofertă"

10 motivații 

Pentr-un milion de motive,de vieți.

10 motivatii sa poti sa te ierti 

Milion de motive sa vrei, sa poti si sa speri 

10 motivatii

Sa te ridici ...din ruine 

In credințe si vreri 

Milion de motive sa nu uiti de ieri 

10 motivatii legate de țel 

Milion de motive puse in 

Inimi ce pier.

Compozitie din litere inspirata urmare a unei oferte făcută de George Augustin Stirbat .

Florin Ristea 

15.01.2024