1  

Degringoladă

n-ai vrea decât să ajungi cât ma repede acasă

 

aventura ziliei printre atâtea lucruri lipsite de sens

 

e pe sfârșite

întrebările nepuse

ochii holbați

goliți de umoarea vitroasă

rămân fără răspunsuri și fără reacții

îmi aprind o țigară ca să nu fac un atac cerebral

.

și asist resemnat cum viața îmi așează pe umeri  tot cerul

în bătaie de joc

.

știind că nu-l pot lua cu mine-năuntru

.

unde să-nghesui atât infinit

atâta albastru

.

 abia mai este loc pentru o boare de aer curat

.

ultima frântura de liniște

rămasă de ieri

într-o cutie de chibrituri pe jumătate goală

nu mai are puls

.

disperarea se zbate ca o pasăre neagră

din colț în colț

.

de obosit ce sunt mă prăbușesc  între fotolii

.

voi fi foarte singur la noapte cu fâșia această de cer

năruită in prag

cu stelele aceste risipite pe deluri

cu lumina quasarilor triști înfiptă în gât

departe

foarte departe de țărm

.

n-a mai rămas nicun capăt de pod de unde s-arunci o ancoră…


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: aurel_contu poezii.online Degringoladă

Data postării: 29 mai 2019

Comentarii: 1

Vizualizări: 1804

Loghează-te si comentează!

Comentarii

Citind poezia, mă întrebam : "cine poate să fie autorul?"Mi-a facut plăcere să te reîntâlnesc.Sănătate și spor la poezii frumoase!
Comentat pe 16 noiembrie 2022

Poezii din aceiaşi categorie

stihuri diamantine //9

Nimrod

semeț provocator

vânând coborând construind

în Babilon șarpele inelat-

ucigând vânătorul renunțând pentru o supa de linte

la dreptul de întăi născut

Esau

 

Mai mult...

Din adâncuri

o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul

fratele ei geamăn

mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine

nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole

se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere

de irisuri

.

incompresibil...

Mai mult...

Marinarul

Emotii ce se frâng ca valurile mãrii
Nisipul scurs câte putin
Lasã sã vadã
O urmã a adevãrului nespus
De gura omului supus.
Pe aripile vântului se intoarce un ecou,
Un sunet de trezire
A timpului ce parcã-i stins.
Se aprind vapai...
Ce lasa marea in clocot
Si un marinar cârmeste spre un tãrm...

Mai mult...

Hrană pentru suflet

Degetele-mi, rătăcite printre rândurile unei pagini,

Literele, în grămezi mai mici, mai mari sau câte două,

Alcătuiesc mai multe gânduri, relatări și chiar proiectează imagini,

Aranjate ca soldații, ca să aducă sens pe fiecare pagină nouă.

Un cuvânt, o emoție și poate o virgulă,

O cratimă, spațiu liber... Nu sunt sigură.

Ochelarii se lasă mai jos, ca într-un vals,

Cuvintele necitite în blur au rămas.

Miros de hârtie, un parfum fără de preț;

Nu îl întrece nici Kindle, chiar de-i isteț.

Sunet de răsfoit, ca un cânt, mă alină,

Cărțile pe raft, neatinse, suspină.

Ce magie cuvintele pot face!

Literele, în lanț, sunt ca niște brățări și mărgele;

Povești sunt ascunse sub cerneala ce toarce,

Semne de punctuație, zici că-s acadele.

Universul cărții are cerul pictat:

Din planete și stele el este format.

Fiecare stea aduce sensul cu sine,

Planetele-s propoziții și fraze depline.

Autorul stăpânește acest univers,

Îi dă culoare și viață după cum își dorește.

Ia trofeul atunci când este ales

În această lume, cuvântul hrănește.

 

Anna Dabija

 

Mai mult...

Sacrificii

mi-e frică să merg noaptea prin viață

 

să bâjbâi

 

să nu-mi mai găsesc punctele cardinale

scara de bloc

cheia de la ușa iubitei

care mă ține de vreo trei zile flotant

noaptea toate blocurile se aseamănă între ele

mai bine rămân alături de ea

lipit de spatele ei ondulat în formă de S

ca o curbă extrem de periculoasă în drum

cu ochii deschiși

așteptând să se-ntoarcă spre mine

nu fără emoție

pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră

într-o femei vampir

știu că mă va devora până în zori

dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească
prea mult

nu-mi place să sufăr

să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer

să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată

cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil

dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste

Mai mult...

In lacul de langa Annecy

In lacul de pe langa Annecy

Am oprit timpul pentru-a inspira ndelung

Din seva Raiului Ce-nconjura Cu muntii lui

Un loc sublim si un vazduh

Din vis parca desprins.

 

In lacul de pe langa Annecy

Imi voi dormi somnul de veci

Si in petale de nuferi imi vor acoperi

Cenusa cea din urma gri

Acolo imi voi aseza

Faptura cand eu n oi mai fi.

Mai mult...

stihuri diamantine //9

Nimrod

semeț provocator

vânând coborând construind

în Babilon șarpele inelat-

ucigând vânătorul renunțând pentru o supa de linte

la dreptul de întăi născut

Esau

 

Mai mult...

Din adâncuri

o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul

fratele ei geamăn

mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine

nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole

se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere

de irisuri

.

incompresibil...

Mai mult...

Marinarul

Emotii ce se frâng ca valurile mãrii
Nisipul scurs câte putin
Lasã sã vadã
O urmã a adevãrului nespus
De gura omului supus.
Pe aripile vântului se intoarce un ecou,
Un sunet de trezire
A timpului ce parcã-i stins.
Se aprind vapai...
Ce lasa marea in clocot
Si un marinar cârmeste spre un tãrm...

Mai mult...

Hrană pentru suflet

Degetele-mi, rătăcite printre rândurile unei pagini,

Literele, în grămezi mai mici, mai mari sau câte două,

Alcătuiesc mai multe gânduri, relatări și chiar proiectează imagini,

Aranjate ca soldații, ca să aducă sens pe fiecare pagină nouă.

Un cuvânt, o emoție și poate o virgulă,

O cratimă, spațiu liber... Nu sunt sigură.

Ochelarii se lasă mai jos, ca într-un vals,

Cuvintele necitite în blur au rămas.

Miros de hârtie, un parfum fără de preț;

Nu îl întrece nici Kindle, chiar de-i isteț.

Sunet de răsfoit, ca un cânt, mă alină,

Cărțile pe raft, neatinse, suspină.

Ce magie cuvintele pot face!

Literele, în lanț, sunt ca niște brățări și mărgele;

Povești sunt ascunse sub cerneala ce toarce,

Semne de punctuație, zici că-s acadele.

Universul cărții are cerul pictat:

Din planete și stele el este format.

Fiecare stea aduce sensul cu sine,

Planetele-s propoziții și fraze depline.

Autorul stăpânește acest univers,

Îi dă culoare și viață după cum își dorește.

Ia trofeul atunci când este ales

În această lume, cuvântul hrănește.

 

Anna Dabija

 

Mai mult...

Sacrificii

mi-e frică să merg noaptea prin viață

 

să bâjbâi

 

să nu-mi mai găsesc punctele cardinale

scara de bloc

cheia de la ușa iubitei

care mă ține de vreo trei zile flotant

noaptea toate blocurile se aseamănă între ele

mai bine rămân alături de ea

lipit de spatele ei ondulat în formă de S

ca o curbă extrem de periculoasă în drum

cu ochii deschiși

așteptând să se-ntoarcă spre mine

nu fără emoție

pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră

într-o femei vampir

știu că mă va devora până în zori

dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească
prea mult

nu-mi place să sufăr

să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer

să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată

cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil

dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste

Mai mult...

In lacul de langa Annecy

In lacul de pe langa Annecy

Am oprit timpul pentru-a inspira ndelung

Din seva Raiului Ce-nconjura Cu muntii lui

Un loc sublim si un vazduh

Din vis parca desprins.

 

In lacul de pe langa Annecy

Imi voi dormi somnul de veci

Si in petale de nuferi imi vor acoperi

Cenusa cea din urma gri

Acolo imi voi aseza

Faptura cand eu n oi mai fi.

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

Cu orice preț

Sărutul tău mi s-a înfipt în creier

ca un cui ruginit

simt deja bacteria Clostridium tetani

agățată de un neuron

infectându-l

aroma de fruct exotic a gurii tale

încă mă urmărește

doctorul mi-a mai dat o lună de trăit

nimeni nu se încumetă să-mi facă o intervenție pe creier

cineva mi-a sugerat ca remediu hipnoza

altcineva ștergerea memoriei

însă niciuna dintre sugestii nu mă încântă

vreau să-l păstrez...

Mai mult...

Oglinzi paralele

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...

Mai mult...

Undeva, pe o pagină

poetul trăise doar în mintea lui
de la naștere
într-o zi se gândise să iasă de sub opresiunea gândului
spera să întâlnească o femeie în carne și oase
(până atunci nu cunoscuse decât femei virtuale!)
dar îi era frică
mama lui își devorase soțul
pe tatăl său,
ca o văduvă neagră
la fel, bunica, mătușa Clarisse, toate femeile din familie

își devoraseră soții
cum să-și asume singur un astfel de risc, știind toate acestea
dar viața, viața își cerea drepturile
și în timp ce el își dădea sufletul în brațele soției sale devoratoare
nu reușea decât să-și smulgă unghiile din carne, cu dinții

scrisese ea în jurnal lângă o lacrimă...

Mai mult...

Rumori

nu-mi imaginez ce-ai face dacă într-o zi te-ai regăsi în altă inimă

 

într-o formă de agregare bizară

 

necunoscută

la fel de greu mi-ar fi să privesc doi oameni mergând pe stradă

adunați  într-un gând

ca doi frați siamezi uniți în zona capului

într-o singură calotă craniană și două creiere

.

dar aș putea înțelege

.

distanțele care ne despart se măsoară între cel puțin două inimi

aflate la o distanță x față de un punct y

apropierile nu

țin de geometria euclidiană a  inimilor

(printr-un punct al inimii nu poate trece decât o singură dreaptă

paralelă cu altă inimă)

de juxtapunere

de simpla  alăturare a inimilor

fără să fie nevoie de nicio conjuncție

.

nu cred în erori probabilistice ale creației

cum ar fi Legile  lui Murphy

moartea creierului unui siamez

de exemplu

nu profită celuilalt

insinuarea inimii tale în inima mea

nu înfrânge adversitatea spiritului meu

.

dar nici nu-i trezește entuziasmul…

Mai mult...

Soc matinal

 din robinetul meu de la baie picură timpul

pic-pic-pic

cineva a oprit apa rece de ieri

îmi amintesc

ciudat e că și-n cadă curge tot timp,

la fel în chiuveta din  bucătărie,

nu-mi vine să cred,

cum aș putea admite așa ceva

mă-ntreb

nu m-ar crede nimeni

cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,

domnule Kafka,

să fac duș,

să-mi prepar micul dejun,

cafeaua

și să nu-mi pierd mințile?

Mai mult...

Linii frânte

îmi reprezint  femeia ca pe o absidă

la edificiul vieții multigeometric,

ce nu lipsește din nicio piramidă,

din niciun templu sau lăcaș vremelnic

.

și nu mă miră plusul lor de frumusețe,

mă mulțumesc doar că sunt vii,

că au precum un poliedru douăzeci de fețe

și, mai ales, că n-au asimetrii

.

e drept că geometria rămâne doar știință,

când pui compasul sau echerul gol pe gleznă

pierzi din vedere tocmai unghiul ei  de referință

ce pleacă din lumină și se termină-n beznă

.

cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,

nu poți rămâne cerc întreaga viață…

da, ea-i când în excces, când lipsă

ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…

Mai mult...

Cu orice preț

Sărutul tău mi s-a înfipt în creier

ca un cui ruginit

simt deja bacteria Clostridium tetani

agățată de un neuron

infectându-l

aroma de fruct exotic a gurii tale

încă mă urmărește

doctorul mi-a mai dat o lună de trăit

nimeni nu se încumetă să-mi facă o intervenție pe creier

cineva mi-a sugerat ca remediu hipnoza

altcineva ștergerea memoriei

însă niciuna dintre sugestii nu mă încântă

vreau să-l păstrez...

Mai mult...

Oglinzi paralele

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...

Mai mult...

Undeva, pe o pagină

poetul trăise doar în mintea lui
de la naștere
într-o zi se gândise să iasă de sub opresiunea gândului
spera să întâlnească o femeie în carne și oase
(până atunci nu cunoscuse decât femei virtuale!)
dar îi era frică
mama lui își devorase soțul
pe tatăl său,
ca o văduvă neagră
la fel, bunica, mătușa Clarisse, toate femeile din familie

își devoraseră soții
cum să-și asume singur un astfel de risc, știind toate acestea
dar viața, viața își cerea drepturile
și în timp ce el își dădea sufletul în brațele soției sale devoratoare
nu reușea decât să-și smulgă unghiile din carne, cu dinții

scrisese ea în jurnal lângă o lacrimă...

Mai mult...

Rumori

nu-mi imaginez ce-ai face dacă într-o zi te-ai regăsi în altă inimă

 

într-o formă de agregare bizară

 

necunoscută

la fel de greu mi-ar fi să privesc doi oameni mergând pe stradă

adunați  într-un gând

ca doi frați siamezi uniți în zona capului

într-o singură calotă craniană și două creiere

.

dar aș putea înțelege

.

distanțele care ne despart se măsoară între cel puțin două inimi

aflate la o distanță x față de un punct y

apropierile nu

țin de geometria euclidiană a  inimilor

(printr-un punct al inimii nu poate trece decât o singură dreaptă

paralelă cu altă inimă)

de juxtapunere

de simpla  alăturare a inimilor

fără să fie nevoie de nicio conjuncție

.

nu cred în erori probabilistice ale creației

cum ar fi Legile  lui Murphy

moartea creierului unui siamez

de exemplu

nu profită celuilalt

insinuarea inimii tale în inima mea

nu înfrânge adversitatea spiritului meu

.

dar nici nu-i trezește entuziasmul…

Mai mult...

Soc matinal

 din robinetul meu de la baie picură timpul

pic-pic-pic

cineva a oprit apa rece de ieri

îmi amintesc

ciudat e că și-n cadă curge tot timp,

la fel în chiuveta din  bucătărie,

nu-mi vine să cred,

cum aș putea admite așa ceva

mă-ntreb

nu m-ar crede nimeni

cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,

domnule Kafka,

să fac duș,

să-mi prepar micul dejun,

cafeaua

și să nu-mi pierd mințile?

Mai mult...

Linii frânte

îmi reprezint  femeia ca pe o absidă

la edificiul vieții multigeometric,

ce nu lipsește din nicio piramidă,

din niciun templu sau lăcaș vremelnic

.

și nu mă miră plusul lor de frumusețe,

mă mulțumesc doar că sunt vii,

că au precum un poliedru douăzeci de fețe

și, mai ales, că n-au asimetrii

.

e drept că geometria rămâne doar știință,

când pui compasul sau echerul gol pe gleznă

pierzi din vedere tocmai unghiul ei  de referință

ce pleacă din lumină și se termină-n beznă

.

cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,

nu poți rămâne cerc întreaga viață…

da, ea-i când în excces, când lipsă

ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…

Mai mult...
prev
next