Degringoladă
n-ai vrea decât să ajungi cât ma repede acasă
aventura ziliei printre atâtea lucruri lipsite de sens
e pe sfârșite
întrebările nepuse
ochii holbați
goliți de umoarea vitroasă
rămân fără răspunsuri și fără reacții
îmi aprind o țigară ca să nu fac un atac cerebral
.
și asist resemnat cum viața îmi așează pe umeri tot cerul
în bătaie de joc
.
știind că nu-l pot lua cu mine-năuntru
.
unde să-nghesui atât infinit
atâta albastru
.
abia mai este loc pentru o boare de aer curat
.
ultima frântura de liniște
rămasă de ieri
într-o cutie de chibrituri pe jumătate goală
nu mai are puls
.
disperarea se zbate ca o pasăre neagră
din colț în colț
.
de obosit ce sunt mă prăbușesc între fotolii
.
voi fi foarte singur la noapte cu fâșia această de cer
năruită in prag
cu stelele aceste risipite pe deluri
cu lumina quasarilor triști înfiptă în gât
departe
foarte departe de țărm
.
n-a mai rămas nicun capăt de pod de unde s-arunci o ancoră…
Category: Thoughts
All author's poems: aurel_contu
Date of posting: 29 мая 2019
Comments: 1
Views: 1626
Comments
Poems in the same category
Contrasens
Din ce a fost în viitor
Îmi amintesc,
Bătrân că mor.
Cum va fi însă în trecut,
Idee n-am,
Abia-s născut.
Insomnii
firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,
ai zice că Măicuța Domnului e vie,
că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,
în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,
ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,
nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,
nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.
umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii
pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,
ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.
într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită
și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,
Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită
visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.
Nimeni
Cand simți ca vrei sa spui ceva
Te uiți în jur..si te lovește nimenea,
Atunci trebuie sa vorbești cu tine
Dar îți dai seama, ca e tot nimeni.
Încerci sa auzi prin negrul tot
Te strigi pe nume..dar în zadar,
O voce străină ar răspunde parcă
Dar nu înțelegi, o vorbă măcar.
Mai stai o vreme..tu ceva gândești
Dar tot lui nimeni parcă îi vorbești,
Nu ai făcut nimic decat sa aștepți
Și vrei ca nimeni, sa te deștepți?!
Cauți în gânduri să aduci lumină,
Trezirea doar din mintea ta răsare
Cand dai tot negrul la o parte
Si îl faci pe nimeni, tu..să apară.
Tu cu nimeni apoi te așezi
La masa gândurilor ca sa înțelegi
Că cel ce nimeni odată a fost
Ești tu, același cu care azi vorbești.
Foi de calendar
Zilele se scurg rapid, dispar ca prin magie din calendar
Eu am rămas blocată în acea zi, când îmi spuneai cu atâta foc, cât mă iubeai.
Și mă doare să știu că altcineva o să intre în viața ta, că o să-i zâmbești, cum o făceai cu mine,
Mă bucur totuși că te-am putut avea, pentru o scurtă secundă, lângă mine … .
Resemnare si Blestem
Afara-i resemnare și blestem.
In alfabetul morse,
Picaturile-mi șoptesc refren
Cat eu ascult gospel și încerc mă rimez in strofe
Afară plouă cenușiu, asuprind năpasta
Ingerii decepționați ne plâng.
Nimburile sunt proiectate-n târg
Iar martirii inocent, își zăbovesc răsplata
Frecvențe corosive răsună în perete
Tu copiliță mare, plângi ca din cișmea,
Și nu poti intelege ca dulapul, mi-e plin doar de schelete
Pe care tu, nu le poti vedea
Mă tem ca vazand medaliile pe col, nu ai intelege
Ce-am purtat intregul drum in pungi
Și de ce sunt blestemat de linii negre
Ca baiatul cu pijamale in dungi
Evident ca in final sunt vinovat doar eu
Asta-i ultima fantă in ghețar
De-ai ști cat de mult imi pare rau
Ca nu există un buton pentru restart
DRAG CUVÂNT….
Dacă, să vii ai vrut
Și n-ai putut
Am să te iert…
Dacă, de viață țintuit
Totuși ai venit
Nu am să uit …
Dar ai tăcut și ai plecat
Și te-am strigat
Și am strigat…
De ce-ai plecat
În locul meu?
Eu m-am rugat
La Dumnezeu
Să rămâi TU
Și să plec eu
Dar el pe tine te-a chemat
…………………………………………………..
Te strig și nu te-aud
Te plâng și nu te uit
Frate! Drag cuvânt…
Frate! Trist mormânt.
Other poems by the author
Dizertații
nu cred că-i bine să forțezi dialectica
dinăuntru lucrurilor
să accentuiezi contradicțiile din sânul
materiei
interacțiunile ei
să vezi în locul Saharei
imensa jungla a Amazonului
sau în locul amantului reginei Marii Britanii
de acum o sută de ani
pe Oliver Cromwell
de la mijlocul secolului XV
acțiunea omului
în general
ține de metafizică
de o cuantica misterioasă a instinctului
definită științific constanta lui Plank
sau neștiințific
pulsație
precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece
care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții
într-o succesiune dizarmonică de țipăte
exprimată în radiani
și acțiunea propriu-zisă
rezultanta cinetică
măsurabilă în joule pe secundă
constanta lui Plank fiind
desigur
aceeași nefericită marcă de whisky…
Clopote
Hemingway se înreabă retoric și-acum
„pentru cine bat clopotele!”
ne întrebăm și noi
din când în când
fiecare în dreptul nostru
n-am înțeles însă niciodată de ce scatii
își iau speriați zborul din turla bisericii
.
și de ce aerul plesnește ca o bucată de sticlă
.
cine se teme de bocetul clopotului
care se sparge în urechile surde ale timpului
.
răspunsul e ca un sloi de gheață
în mijlocul oceanului arctic
.
un moment de reculegere
.
nu am o reprezentare exactă a morții
dar asta ne amintesc clopotele
și-oricât de puternici am fi
nu putem să ne astupăm cu toții urechile
să ne ferecăm sufletele
ca să oprim ecoul lugubru al bronzului
.
și-atunci ne zăvorâm în noi înșine
printre spaimele noastre ancestrale
păstrând în amintirea femeilor sacrificate pe altarele bărbaților morți
.
un moment de reculegere
.
din întunericul cel mai negru al minții
ne împresoară vânătorii de capete
canibalii
vikingii
aztecii
întreaga cohortă a morții
ne ajunge din urmă blestemul sângelui
țipetele disperate a celor rămași fără inimi
rânjetul sadic al zeilor
iar noi
ultimele vlăstare ale umanității
ridicăm din umeri într-un simulacru de părere de rău
.
un moment de reculegere
Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…
Stupefacție
Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția și apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.
Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.
„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.
Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea. Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.
„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”
Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...
Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.
- Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?
- Cred că da, răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!
Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.
- Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!
- Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!
- Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel. Vezi cât de încordat pare?
- Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.
Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.
- Acum ați venit, fir-ați ai dracului!
În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:
Priveghi la capul de mort
Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei
verdele acela purulent de buboi copt
scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei
nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis
într-o găleată de plastic
după o eticheta
dar erai acolo
poate un pic cam tras la față
cu buzele parcă mai albe decât le știam
în rest păreai împăcat
destul de curios
pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic
cu lucruri mult mai simple
precum Revoluția din `89
crimele de la Colectiv
Codruța Kovesi
nevasta
( cu treizeci de ani mai tânără! )
cu câte și mai câte
nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet
scarcastic
zeflemitor
un je m`en fiche alunecos
ceva între nepăsare și teribilism juvenil
un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15
de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice
al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică
îndobitocirea publică
am înțeles
nu retractezi nimic
îmi lași mie toată mizeria asta
răspunderea pentru toate defectele lumii
pentru toate defectele noastre
și ale urmașilor noștri
( niște ipochimeni vâduți poftelor
libidourilor )
băga-mi-aș…
Asistenta
Lidia Călin își pierduse dreptul de practică și fusese dată afară din spital din cauza condiționării actului medical, la plângere unui fost pacient, care reușise s-o înregistreze și s-o filmeze când pretindea și lua o sumă importantă de bani. Fiind singură, trecuse destul de ușor peste situația aceasta, găsind o rezolvare în asistarea bolnavilor la domiciliu, pe cont propriu, contra unor sume de bani mai mult decât acceptabile. Se axase, în special, pe bătrânii trecuți de șaptezeci de ani, aflați la sfârșitul vieții, care nu se mai puteau deplasa singuri și care aveau nevoie de o îngrijire de specialitate sau de un suport domestic ( curățenie, spălat rufe, cumpărături, etc.). Niciunul nu-i ceruse acte privind dreptul de a-și exercita profesia, interesul lor fiind cu totul și cu totul altul. În mai puțin de o lună, cum ea însăși mărturisise unei prietene, reușise să-și facă un portofoliu de peste o sută de pacienți, fiind obligată la un moment dat să renunțe la o parte dintre ei, păstrându-i pe cei cu situații materiale deosebite, fără copii sau alte rude. Dar și așa era foarte dificil, având în vedere solicitările dese ale bătrânilor, uneori chiar și după miezul nopțiii. Cel mai insistent era un oarecare Virgil Calotă, un bătrânel de șaizeci și cinci de ani, cu sechele motorii după un accident vascular-cerebral, care se oferise să-i pună la dispoziție mașina proprie, deoarece Lidia nu avea mașină și nu-și putea permite să vină atât de des cu taxiul. Până la urmă i-o vânduse pe 1 leu, simbolic, numai să răspundă apelurilor sale, destul de ciudate, de alfel. Uneori o chema doar ca s-o vadă, susținând că prezența ei îi făcea bine,
alteori îi cerea să rămână noaptea cu dânsul, să doarmă alături de el, ocazie cu care nu se sfia s-o pipăie sau să încerce mai mult. Lidia cunoștea prea bine psihologia bărbaților și nu-i opusese nicio rezistență, lăsându-l să-și rumege victoriile și înfrângerile de unul singur. Deveniseră foarte familiari, se sărutau pe gură, făceau baie împreună, mâncau și jucau șah împreună.
- Nu ți se pare că ești prea obraznic, iepuraș? îl certă ea într-o bună zi, văzându-l extrem de excitat. În situația ta ar trebui să mai pui mâna pe o carte de rugăciune!
- Lasă rugăciunile! mormăi el și se așeză în fotoliu într-o poziție explicită. Cât vrei să mi-o faci o dată?
- Nimic, iepuraș,îi răspunse ea cu blândețe, venind tiptil către dânsul, mă recompensezi și așa prea mult! Chiar acum!
Două zile mai târziu, Virgil Calotă, echilibrat după ultimul exces sinucigaș, când îi crescuse tensiunea și pulsul la cote amețitoare, recidivă din nou, încercând și reușind să spulbere insidios opoziția Lidiei.
- Ieri m-am gândut, îi mărturisise el, să fac niște mici corecții în testament. Am convenit cu avocatul să-ți las totul ție, adăugând doar o clauză de întreținere în sarcina ta, ca să nu existe discuții!
Lidia abia se stăpânise să nu sară în sus de bucurie, planul său ascuns, experimentat și cu alții, dăduse rezultate. Bătrânul îi arătase și o copie legalizată după testament, păstrată în seiful din sufragerie, la care nu avuse acces niciodată. Acum nu mai trebuia decât să aștepte. Dar era ea oare dispusă să mai aștepte! Nu-l suportase destul?
Sâmbăta aceea fusese un adevărat coșmar pentru Lidia. Calotă parcă înebunise.
La prima oră a zilei dorise să mănânce hot dog, pe la prânz ceruse șampanie, iar spre seară o poftise pe dânsa, deși era la curent cu riscurile la care se expunea. Cum nu voia să-l supere, fiindcă era extrem de supărăcios și suspicios, îi îndeplinise toate poftele. Văzând că se simțea foarte rău din cauza ultimului exces, sună la Salvare, nu înainte însă de a-i face o injecție specială, dintr-un set pe cale de epuizare, sustras de la un medic anestezist, pe nume Ion Alexe. Fusese chiar amanta acestuia o vreme. De la el învățase tainele „eutanasiei disimulate”, fără să-și imagineze că va ajunge vreodată s-o practice. Serul folosit provenea din SUA, unde Alexe fusese la un congres medical, era foarte scump, dar și foarte eficient, își făceea efectul letal după câteva ore, nu era detectabil și putea fi administrat direct în venă, nedezvoltând reacții alergice.
În jurul amezii primise confirmarea morții lui Calotă în urma unui infarct din parte medicului Popescu, cum se prezentase la telefon.
- Colegii mi-au spus că dvs. aveați grijă de dânsul! zise acesta. Noi am vrea să luăm legătura cu cineva din familie!
- Nu cunosc pe nimeni din familia sa, răspunse Lidia, nici n-aș putea să vă spun dacă mai are pe cineva! De un an, de când sunt aici, n-a primit nicio vizită! Îmi pare rău! Puteți lua legătura cu avocatul său!
- Aveți un nume, un număr de telefon?
Lidia dădu toate datele avocatului, știind că în testament era împuternicită să se ocupe de înmormântarea defunctului, existând și un cont deschis la o bancă special pentru treaba aceasta.
- Vreau să vă informez, continuă medicul, că îl puteți lua acasă, dacă doriți, neexistând suspiciuni de moarte violentă, fiindcă altfel va fi dus la Medicina legală, de unde va fi mai dificil de preluat!
Iar Lidia Călin nu mai stătu nicio clipă pe gânduri...
Rondul de noapte
Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz
patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții
pe-alocuri se-aud câini întunericului
spârgând în măsele oasele zilei
golite de măduvă
păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii
își trăiesc netulburate visele lor erotice
urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse
în scorburi
Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate
ale Cerului
țipetele bufnițelor cu ochelari
și girofaruri
date la maxim
căsăpesc noaptea în felii
spre răsărit
Soarele s-a trezit mai târziu
înjunghiat în inimă…
Anișoara Iordache