Enigme

flăcări stranii

adâncesc

tainele orizontului;

destine -desfășurate

pe treptele de-ncercări ispititoare,

desfoliază amurgul

în solzi de-ametist

iluzioniștii,

asemenea argonauților,

îmbracă

osemintele aducerilor-aminte

în lână

de aur .

Să visezi la un motor 

Tre'să fii visător 

Dacă te dobori ușor

Nu uita că poți să zbori 

Fără temeri...

Uiți de rele 

Dacă cazi,ridică-te 

Și adu-ți aminte ...

Că ești doar tu cu tine ...

Fără altă lume toxică în împrejurime

Dacă unul nu te susține...

Crede doar tu în tine 

O să vezi ca reușești 

Visele sa le îndeplinești 

Motorul viselor tale

E acum în depărtare 

Eu continui sa visez

Chiar dacă nu reușesc 

O sa încerc sa ma calmez 

Și visul sa mi-l îndeplinesc

Nu te-am mai găsit.

Plecasei  odată cu păsările călătoare

adunate în cercuri concentrice

.

ascunsă undeva

la mijloc

printre sute de aripi și țipete

.

Frigul de afară îți aburise ferestrele casei

ofilise florile

în jurul trecutului tău se făcuse liniște

.

a fost primul și cel din urmă moment

de liniște

când n-am mai auzit urletul tânguitor al câinelui

.

la  oblonul debaralei tale cu dragoste

apăruse o gaură imensă

prin care se vedeau de departe

scheletele morților

.

Sadic. Nu te-aș fi crezut în stare să faci asta!

Este peste puterea mea de înțelegere

.

nimeni n-a putut să-și explice atunci

de ce ai părăsit câinele?

.

Am rememorat amintiri

de când mergeai la grădiniță

nedespărțită de el

.

Primul meu gând

a fost să cumpăr două bilete de avion; unul de dus

și două de întoarcere

.

Spaima de apă mă ținuse treaz tot drumul

văzusem cum  agonizase sub ochii mei

noaptea

.

Speram să ajung înaintea ta; am așteptat zile întregi

numărând stelele

.

gândindu-mă la bărbatul cocor de care te îndrăgostisei…

imaginar! O minciună sfruntată

.

ultima…

Lasă-ți ființa să zburde-n real,

Părăsind câmpul cu florile visuri.

Culege din pomul vieții un ideal

Și adună-ți gândurile din abisuri.

Jocul luminii cu spectru-i bogat

Aurie ți-arată tipsia cu ofrande,

Dar idealul cules, strâns este legat

De principiile tale profunde.

Ești roșu-aprins precum acel Apus de Soare ce se ascunde prin văile de umbre, și-ascunzi în ochi doar nopțile de Toamnă dar și tăcerile profunde. Cui tu zîmbești, nici tu nu știi. Dar fugi, te pierzi, te-ascunzi mereu printre aceiași pixeli și speri mereu că totul are-un scop Divin ce te îndreaptă spre acele Dimineți rîvnite.

În cîte nopți și cîte trepte împletite în mănunchi de stele ai vrut să urci?! Și cîte, și mai mult, fărîme au căzut?! Mai este socoteala înscrisă pe vreo foaie? E doar o pată de culoare, în permanente amintiri.

Ma-ntreb cu oarecare nostalgie de ce mai scriu tăcerii, dar și tacerea își spune o poveste - povestea infinită de gînduri infinite și adîncuri de ape neliniștite. Te vezi, te cauți, te pierzi, te regăsești pentru o clipă și mori ca sa renaști tu iară. Precum efemerida dansezi pe firul invizibil. Și fiecare dans îl faci tot mai tăcut în sunetele mute făcute-n pași, cu grijă, sperînd să nu se rupă. Tu încă poți zbura de vei avea curajul. Fii liberă în zbor și nu în pași rătăcitori.

Lumina podețului, săgeată către orizont

Împrăștie noanțele cerului asupra ființei.

Ziua se lasă-n amurg la poalele înserării

Și albul norilor îmbracă pelerina înstelată.

Caut pe cer constelația aducătoare de vești,

Transmit telepatic dorința de cunoaștere,

Și aștept ca Universul să își trimită mesagerul

Liniștii, păcii, împăcării și reculegerii.

Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări

nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă

indiferent

și să nu-ți  ocolești rușinat sufletul

dacă am bănui câtă durere se ascunde

în moartea unui pui de vrabie

am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă

un semn că ne pasă

vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple

și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte

fiindcă moartea nu poate fi decât  o înfrângere

Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită

de cântecul presurei galbene

păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc

că suntem efemeri

nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni

în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre

am fost însă și atunci nepăsători ca și acum

până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…

am încercat să gândesc cât mai puțin

despre ce mi se întâmplă în fiecare zi

când deschid ochii

și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții

în inimă

fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale

începând cu sufletul

izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii

amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei

cu parfumul Mariei

care-mi face micul dejun

și tropăitul vieții pe scări

încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi

după modelul folosit cu amanta

în oglindă

acceptând motivații iraționale

precum vinovăția ancestrală a ființei

de a fi

fără s-o întrebe nimeni

în prealabil…

paharul de șampanie cu urme de ruj pe margini

e-al tău

n-am îndrăznit să-l mut din colțul vitrinei

dintr-un sentiment mistic

încercând să nu șterg urmele trecerii tale

senzația că ești încă aici

întărită de foșnetul misterios al unei rochii negre

de seară

de apăsarea pașilor pe covor

de zbaterea cerceilor cu pietre turcoaz din urechi

ajunse acolo prin complicitatea minții

îmi crează percepții cu reverberații sonore

ca atunci când arunci o piatră în baltă

și-o auzi ricoșând deasupra apei

plescăind

apoi izbindu-se  într-un perete de liniște

tresar ori de câte ori sună poștașul

care-mi amplifică sentimentul acesta fantastic

încremenit în lucruri

fiindcă altcineva n-are cine să sune

tu și poștașul ați mai rămas în raza speranței

unul care îmi aduce întotdeauna dragoste

celălat facturi

nici nu mai are importanță care din voi sună la ușă

eu vă iubesc la fel și în lipsă

calendarul cu miss America

e plin de x-uri

a trecut aproape un secol de atunci

paharul de șampanie cu picior subțire de gazelă africană

în care supravețuise un deget de Goût de Diamants

miroase a acru

cineva spunea că dragostea e ca vinul

nu

nu aceasta este aroma inconfundabilă a dragostei…

acum e prea târziu să mă ascund

după metafore

( de ce-aș face-o tocmai acum?)

cine se înhamă de bunovoie

la jugul cuvântului

trăiește deja în metaforă

respiră metafora

nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor

( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)

flapsuri

un fel de aripioare mai mici

în locul mâinilor

atrofiate de evoluție

( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată

ca la ruletă!)

în această lume a zborului virtual

nu există turnuri de control

care să dirijeze traficul infernal al metaforelor

nu există coliziuni între gânduri

catastrofe aeriene

regretul meu este că în timp ce metafora

înflorește într-o lume fascinantă a visului

eu mă usuc în acest înveliș prozaic

al cărnii…

sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții

și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului

degeaba îmi mai aud inima în piept

bătând ca un fluture

sub mine este o baltă de sânge

Eli, eli, lama sabactani
strig

și simt cum mi se prelinge sufletul din carne

dar nu mă aude nimeni

Doamne

n-am fost niciodată atât de singur

ca acum

pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor

cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale

altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă

poate chiar Diavolul

împotrivitorul

îngerul răzvrătit

cel care îmi deschide insidios porțile întunericului

și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine

nu știu cum voi mai privi mâine dimineață

prin ferestrele zilei

Maria doarme cu pruncul în brațe

și zâmbește tainic

ca toate femeile:

„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”

mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli

o singură zi și o singură noapte-ntr-un an

cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului

potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor

despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală

nu poți despărți infinitul în două jumătăți

din care una râmâne mereu 0

în cosmos exisă doar întuneric

lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert

ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului

aflată la bunul plac al ochiului

poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ

nu știu

dar mă gândeam și eu cum ar fi

ca prima noastră noapte de iubire polară

să-nceapă-n septembrie….