Jurnal pierdut

Natura, tu ești un cântec lin,

Cu vântul blând ce adie-n plin,

Și soarele care zâmbește,

Păduri verzi ce te îmbrățișează.

Râurile murmură pe cărări,

Iar florile își împletesc miresme în zări,

Ne faci să uităm de griji,

Să simțim doar liniște, în ritmuri de frunze.

Munții ne șoptesc povești tăcute,

Își înalță vârfurile spre ceruri de nori,

Acolo unde sufletul se simte acasă,

Sub cerul fără margini, în albastru profund.

Iubim natura pentru că ne dă viață,

Ne face să zâmbim, să fim mai buni,

În fiecare rază de soare găsim speranță,

Și în fiecare apus, o nouă iubire.

Când pașii noștri se pierd în pădure,

Simțim cum inima ne bate mai tare,

Natura, tu ești un dar sfânt,

O frumusețe care ne face întregi.

Ploaia, furtună și vremerea rea este exact ce se întâmplă în zona mea

Astea ma liniștesc, cu ce e rău încep sa ma obisnuiesc

Vreau liniște, dar nu gasesc

De ce oare sa ma mai obosesc? 

Viata lovește peste tot

E nevoie de un antidot,

E rău de tot.

Îmi e frica și de umbra mea

 Dar nimeni nu vede, oare e bine asa?

Lumea zice sa iau în seama și faptul ca mi se întâmplă lucruri bune, 

Dar lucrurile nasoale ma umplu de spume. 

As fi vrut sa am viata de căcat de la început, dacă era asa acum, probabil nu era prea mult. 

Pur și simplu toate pe care mi le doresc, nu se îndeplinesc ceea ce e prostesc, nebunesc și deprimesc. Bye! 

Casa fără femeie, e ca lacătul fără cheie

Poate să-ți intre și să iese cine vrea din casă

Căci fără lacăt nu rămâne nimic de valoare înăuntru !

Poți să aduci câte femei vrei și să te distrezi cu fiecare 

Dacă n-ai tu una care să rămână acolo când vor pleca toate!

Chiar atunci când crezi că poți trăi singur te-ntreb

Are farmec oare o viață trăită fără acea ființă Care...

Deși te enervează și la cap te taie!

Tot ea e cea care când te cuprinde un fior adânc și rece

Știe cum să te-ncălzească precum un soare.

Și deși cu toți greșim în lumea asta mare

Vă spun acum cu glas pelin

Găsiți și voi în adâncul sufletului din nou

Putere de a ierta și a lupta

Și să nu ajungeți a uita 

Ceea ce a fost odată ușor doar din a simți și a face

Acum se spune că a rămas doar un basm

Căci noi ca oameni am dat uitării și nu mai știm

Ce înseamnă acest sentiment profund

Acum toți trăim într-o viteză și trenul nu se mai oprește când...

O stație ar fi pentru toți cea potrivită,

Acum doar...

Ne mai salutăm din mers...

Iar trenul nostru continuă

Până la sfârșitul de mult ales.

Ce cauti aici oare

Tu care dai tarcoale

Ai ajuns aici din greseala 

Sau ai fost nevoit sa iesi 

Din a ta viata

Relaxeaza te,putin mai mult

In aceasta casa de zahar

Nu gresesti,deci nu ai cum sa platesti pentru ceea ce ai facut

Nu esti singurul sa stii

Doar unul din milioane de adulti,copii

Insa nu sta prea mult,

Logic ar fi sa stai pana consumi destul

Peretii pot avea ce gust vrei tu

Iar aerul sa miroasa a parfum

Tu decizi,in aceasta casa dulce si satioasa

Dar nu uita

Ca aici nimeni nu e real

Iar usa inchisa ca raul de care iti e frica sa nu intre si sa te sterpeleasca

Va ajunge sa te inchida pe viata

Iar tu vei muri de diabet

Ca altceva nu aveai de facut 

Decat sa mananci din aceasta

Casa de zahar 

Care te face acum sa crezi ca e mai mult nesanatoasa,amara

Am niste pere,

sunt cam rebele.

o comunitate au format,

apoi le-am mancat.

Dupa ce le-am inghitit,

m-au intrebat de ce le-am mancat.

le-am zis ca am poftit.

Un suflet de amor, 

Ce-mi aduce sositul primăverii, 

Și ne leagă strâns între noi, 

Pe culmea noastră a durerii. 

Cât de mult mi-a fost dor, 

Să te văd pe tine în stele, 

În apusul soarelui ce strălucește, 

Ce mă duce și cu ele. 

Întoarce-te pe o rază de petale,

Pe câmpia cristalină de fum,

Ce luminează atât de puternic în cristale, 

Iubirea noastră de acum. 

Ne plimbăm pe drumul speranței, 

Copaci se-nveselesc, iar florile cântă,

Ce ne îndrumă pe calea dorinței, 

Și sufletul nostru se avântå. 

Din când în când mă-ntreb dac-am ratat fericirea, 

Întâlnindu-mă versiunea mea cea fragilă,

Lăsând pe alții să-mi ia toată strălucirea

 Făcându-mi inima țăndări trecând deja prin viață senilă.

Ce dimineața frumoasă

Și ce văzduh neclintit. 

De m-aș duce acolo, 

Nu aș mai veni. 

Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,  

Acum că anotimpul se răcește?  

Nu-ți e frică să te pierzi,  

Și sufletul tău să-ți înghețe?

Ba mi-e frică, simt că mor,  

Nu-mi mai pot vedea un viitor,  

Simt cum inima încet îmi moare,  

Iar frigul vrea să mă doboare.

Și atunci de ce mai stai?  

Pleacă spre continente calde,  

Unde inima îți poate bate,  

Fără aceste sentimente reci.

Nu vreau, chiar de-ar trebui,  

Inima mea ruptă mi-o poți învinui,  

Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,  

Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.

Și preferi să mori acum înfrigurată,  

În a iernii răceală cruntă?  

De ce vrei să te pierzi pe tine?  

Nu te gândești că poate nu-i bine?

Chiar de-i bine, chiar de nu-i,  

Eu nu voi spune asta nimănui,  

Chiar de-mi va fi voința smulsă,  

Gheare de gheață inima să-mi străpungă.

Acum te rog, lasă-mă în pace,  

Pleacă și găsește-ți o altă cale, 

Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,  

Și nimeni nu va putea să mă oprească.

Bine, voi pleca, micuță pasăre,  

Lăsându-te în această nepăsare,  

Te vei pierde singură pentr-o prostie,  

Și nimeni nu va putea să te salveze.

În frig, înghețată și slăbită,  

Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,  

Cu ochii închiși și-o inimă frântă,  

Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.

Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,

Durerea ei se pierde-n neant,  

O vrăbiuță, acum uitată de toți,  

Moare sub cerul rece și înfrânt.

Doar natura-i plânge moartea,  

Aruncând fulgi grei peste ea,  

Acoperind-o cu un strat de nea,  

Să-i ascundă toată durerea.

Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,  

Simți cum frigul și durerea te omoară,  

Sacrificiul tău e o iubire neuitată,  

Împărtășind cu toți această năpastă.

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….

zâmbetul-abia schițat

al unui răsărit,

colorează cerurile

în turcoaz, albastru și portocaliu.

 din cele douăzeci și patru de tuburi,

sunetele se revarsă

într-o cascadă de triluri.

la Paris,

Angheluș Dinicu

slobozește

cântecul ciocârliei.

un om cade din neatenție de  la etajul zece

sinucidere

urlă ziarele

nefericitul e procuror sau a fost

asistenta de la Urgență  își șterge transpirația de pe frunte

după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare

îl declară mort

Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață

murmură un discipol al lui Socrate

din mulțimea adunată pe margini

de pomană o iei

de pomană o dai

cui îi pasă

mai  încolo un om al străzii juisează în văzul lumii

lua-v-ar dracu de curve

un câine se târâie  pe strada cu o căpățână de cal în gură

moartea cailor bucuria câinilor

femeile-și scuipă consternate în sâni

atingerea flegmei  e ca mâna lacomă a amantului peste pubis

ca un orgasm

un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat

și face infarct

cei doi îndrăgostiți nici nu observă

deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ

Dumnezeu să-l ierte

pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat

doctore

cu bisturiul tău de rahat

de nu ți-ar muri mulți înainte

omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii

ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească

 „Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...