Atingerea verde
Zi de zi trăiește în mine
Interes în veșnicul codru,
Dragostea cea fără măsură
Îmi aduce mulțumire.
Ramuri falnice vor să coboare.
A le urma în a lor bucurie.
De mă uit la tot ce-i verde.
Mă inspiră și mă mângâie.
Tot ce crește prinde viață
Ce tămăduiește gândul rătăcit.
Liniștea și pacea blândă
Se nasc din zborul domolit,
Iar cel ce aleargă mereu neîncetat
Nu va cunoaște cer senin.
Category: Love poems
All author's poems: ANONIM
Date of posting: 31 марта
Added in favorites: 1
Views: 105
Poems in the same category
Sper să revii!
Sper să revii de unde ai plecat
Și să mă ierți că ți-am greșit,
Prin vorbe aruncate la mânie
Ce le regret, știind, că te-au rănit.
Să afirm acum că-mi este bine
Și-s fericit că singur m-ai lăsat,
Aș spune că mă mint pe mine
Și c-am uitat ce-a fost adevărat.
Am încercat la telefon să te aud
Nu ai răspuns, poate era pe mut,
E trist, dar ăsta-i adevărul crud
Și îl accept, dar nu renunț să lupt.
M-aș duce după tine să te caut
Dar nu știu încotro să o pornesc,
Un semn aș vrea trimis de tine
La care să răspund că...te iubesc.
Sper să te găsesc cât mai curând
Să-ți spun ce mult tu îmi lipsești,
Iertare vreau să-ți cer și mi-aș dori
Iubit să-ți fiu, până...îmbătrânești!
Noapte bună, suflet târziu!
Te iubeam.
Gânduri ascunse sub pleoapa norilor
pătau irisul cerului.
Tu plângeai timpul în stropi.
Erai tânăr.
Eu îţi culegeam apele.
M-am cununat cu sudoarea ta,
ţi-ai împrăştiat anii peste nevrozele mele.
Păcat.
Zadarnic te chem în zorii zilei,
revii odată cu amurgul
să-ţi astâmperi nefiinţa
sorbind picături de amintiri.
Sunt pustiită de tine.
Noapte bună!
De când nu știu
Neîncetat mă-ntreabă lacrima de tine
Când ai plecat, de ce-ai uitat, când o să știu
Nu am răspuns, ce am de spus arde în mine
Abandonat m-ai aruncat să nu mai știu
Au mai rămas de numărat zilele scurse
De când nu sunt, de când nu ești, de când nu știu
M-aș căuta dar nu mai știu, nu știu pe unde
Încerc s-adun dezorientat ce mai e viu
Aș vrea să știu dacă se poate ce e suflet
Dacă-l mai am, poate nu e, cine va ști?
Căci nu mai știu dacă sunt eu sau tu mai multe
Ce a rămas e sfărâmat umblând pustiu
Măturător de amintiri printr-e ruine
Să umblu pot, s-adorm e greu, să fiu nu știu
E-ngrozitor să te hrănești cu vise mute
Ce mai sunt eu când nu ești tu nici că mai știu
Zilele trec sorbind încet timpul din mine
Ce-aud ești tu, ce văd e gol, ce simt e viu
Sunt dispărut din ochii tăi, pierdut în lume
Cerșind uitării ce-i trecut să nu mai știu
Lasă-mi inima în pace!
Vrei să spui că încă simți
Că nu te-ai jucat atunci
Cu-a mea inimă, trântind
Amintiri, în stânga și în dreapta?!
Vrei să-mi strigi că mă iubești,
Că o să mă înțelegi
Când căzută-oi fi și moartă
De atât-alergătură, spre-a ta inimă spartă?!
Vrei să zici că o să-i cânți
S-o alinți și să o-ncanti
Pe-a mea inimă suflată
De iubirea ta ciudată?!
Nuuu... Nu te mai cred nicicând
Te-am crezut o dată, și-nc-odată, și-nc-odată,
Atâtea ori încât mă tem să mint
A mea inimă furată și călcată la pământ,
De-a ta talpă prăfuită
De argintul altor nopți
Ce le-ai petrecut cu ele
Fără să mă-ntrebi de poți,
M-ai junghiat de pe la spate,
M-ai rănit adânc și greu,
Lasă-mi inimă în pace!
Rămâi vis, dar nu al meu!
Dacă ai știi cât te iubesc...
Nu ai mai crede ca-s nebuna,
Ca am ceva ce ma omoară,
Eu mai aștept decât un,, buna",
Sa faci ca totul sa dispară,
Dacă ai știi cât țin la tine,
Un univers, o-întreagă galaxie,
Chiar mii de stele sa îmi vina,
Eu le resping, fiindcă te vreau pe tine.
Nu cred ca știi, de câte ori,
În vise tu îmi apăreai,
Erai ca soarele în zori,
Ce ma-ncalzeai, ma protejai.
Nu cred ca știi ce e iubirea,
Nu știi ce-i în inima mea,
Nu știi tu care mi-e menirea,
Te vreau doar în viata mea,
Nu îmi doresc decât cuvinte,
Sa aibă sens, sa aibă noimă ,
Nu îmi doresc acum romane,
Nici dagoste numai de formă.
Sa ma iubești, îmi e deajuns,
Sa știu ca simiți la fel ca mine,
Sa știu ca toată viata mea,
Cu tine voi fi chiar de mâine.
Dacă ai simții cu adevărat,
Acea iubire pura,
Nu ai mai spune ca-s asa,
Atâta e nebună.
Nebuna poate după tine,
Nu e obsesie, e doar o dragoste,
De vrei sa ma-înțelegi atunci e bine,
Dar tu ma vezi doar ca pe-o pacoste.
De ma întrebi ce e iubirea,
Cuvintele nu îți vor demonstra nimic,
Stai lângă mine, citeste-mi privirea
Și vei afla totul rapid.
Raiul
Ai spus că nici moartea nu ne va despărți,
Dar te caut disperată prin aceste părți,
Și tot ce văd sunt numai cărți.
Ți-am zis că dacă mi-aș putea alege Raiul
Cărțile ar fi detaliul.
Unde ești? Eu te aștept.
Tot ce faci este nedrept.
Chiar îți place să te joci,
Tu nu vezi că mă sufoci?!
M-am plictisit să tot aștept,
Eu nu mai pot să te accept.
Îmi pare rau, eu am plecat
Cerul s-a întunecat.
Sper să revii!
Sper să revii de unde ai plecat
Și să mă ierți că ți-am greșit,
Prin vorbe aruncate la mânie
Ce le regret, știind, că te-au rănit.
Să afirm acum că-mi este bine
Și-s fericit că singur m-ai lăsat,
Aș spune că mă mint pe mine
Și c-am uitat ce-a fost adevărat.
Am încercat la telefon să te aud
Nu ai răspuns, poate era pe mut,
E trist, dar ăsta-i adevărul crud
Și îl accept, dar nu renunț să lupt.
M-aș duce după tine să te caut
Dar nu știu încotro să o pornesc,
Un semn aș vrea trimis de tine
La care să răspund că...te iubesc.
Sper să te găsesc cât mai curând
Să-ți spun ce mult tu îmi lipsești,
Iertare vreau să-ți cer și mi-aș dori
Iubit să-ți fiu, până...îmbătrânești!
Noapte bună, suflet târziu!
Te iubeam.
Gânduri ascunse sub pleoapa norilor
pătau irisul cerului.
Tu plângeai timpul în stropi.
Erai tânăr.
Eu îţi culegeam apele.
M-am cununat cu sudoarea ta,
ţi-ai împrăştiat anii peste nevrozele mele.
Păcat.
Zadarnic te chem în zorii zilei,
revii odată cu amurgul
să-ţi astâmperi nefiinţa
sorbind picături de amintiri.
Sunt pustiită de tine.
Noapte bună!
De când nu știu
Neîncetat mă-ntreabă lacrima de tine
Când ai plecat, de ce-ai uitat, când o să știu
Nu am răspuns, ce am de spus arde în mine
Abandonat m-ai aruncat să nu mai știu
Au mai rămas de numărat zilele scurse
De când nu sunt, de când nu ești, de când nu știu
M-aș căuta dar nu mai știu, nu știu pe unde
Încerc s-adun dezorientat ce mai e viu
Aș vrea să știu dacă se poate ce e suflet
Dacă-l mai am, poate nu e, cine va ști?
Căci nu mai știu dacă sunt eu sau tu mai multe
Ce a rămas e sfărâmat umblând pustiu
Măturător de amintiri printr-e ruine
Să umblu pot, s-adorm e greu, să fiu nu știu
E-ngrozitor să te hrănești cu vise mute
Ce mai sunt eu când nu ești tu nici că mai știu
Zilele trec sorbind încet timpul din mine
Ce-aud ești tu, ce văd e gol, ce simt e viu
Sunt dispărut din ochii tăi, pierdut în lume
Cerșind uitării ce-i trecut să nu mai știu
Lasă-mi inima în pace!
Vrei să spui că încă simți
Că nu te-ai jucat atunci
Cu-a mea inimă, trântind
Amintiri, în stânga și în dreapta?!
Vrei să-mi strigi că mă iubești,
Că o să mă înțelegi
Când căzută-oi fi și moartă
De atât-alergătură, spre-a ta inimă spartă?!
Vrei să zici că o să-i cânți
S-o alinți și să o-ncanti
Pe-a mea inimă suflată
De iubirea ta ciudată?!
Nuuu... Nu te mai cred nicicând
Te-am crezut o dată, și-nc-odată, și-nc-odată,
Atâtea ori încât mă tem să mint
A mea inimă furată și călcată la pământ,
De-a ta talpă prăfuită
De argintul altor nopți
Ce le-ai petrecut cu ele
Fără să mă-ntrebi de poți,
M-ai junghiat de pe la spate,
M-ai rănit adânc și greu,
Lasă-mi inimă în pace!
Rămâi vis, dar nu al meu!
Dacă ai știi cât te iubesc...
Nu ai mai crede ca-s nebuna,
Ca am ceva ce ma omoară,
Eu mai aștept decât un,, buna",
Sa faci ca totul sa dispară,
Dacă ai știi cât țin la tine,
Un univers, o-întreagă galaxie,
Chiar mii de stele sa îmi vina,
Eu le resping, fiindcă te vreau pe tine.
Nu cred ca știi, de câte ori,
În vise tu îmi apăreai,
Erai ca soarele în zori,
Ce ma-ncalzeai, ma protejai.
Nu cred ca știi ce e iubirea,
Nu știi ce-i în inima mea,
Nu știi tu care mi-e menirea,
Te vreau doar în viata mea,
Nu îmi doresc decât cuvinte,
Sa aibă sens, sa aibă noimă ,
Nu îmi doresc acum romane,
Nici dagoste numai de formă.
Sa ma iubești, îmi e deajuns,
Sa știu ca simiți la fel ca mine,
Sa știu ca toată viata mea,
Cu tine voi fi chiar de mâine.
Dacă ai simții cu adevărat,
Acea iubire pura,
Nu ai mai spune ca-s asa,
Atâta e nebună.
Nebuna poate după tine,
Nu e obsesie, e doar o dragoste,
De vrei sa ma-înțelegi atunci e bine,
Dar tu ma vezi doar ca pe-o pacoste.
De ma întrebi ce e iubirea,
Cuvintele nu îți vor demonstra nimic,
Stai lângă mine, citeste-mi privirea
Și vei afla totul rapid.
Raiul
Ai spus că nici moartea nu ne va despărți,
Dar te caut disperată prin aceste părți,
Și tot ce văd sunt numai cărți.
Ți-am zis că dacă mi-aș putea alege Raiul
Cărțile ar fi detaliul.
Unde ești? Eu te aștept.
Tot ce faci este nedrept.
Chiar îți place să te joci,
Tu nu vezi că mă sufoci?!
M-am plictisit să tot aștept,
Eu nu mai pot să te accept.
Îmi pare rau, eu am plecat
Cerul s-a întunecat.
Other poems by the author
Dragoste
Gândul ca am scris ,
gândul meu într-un timp ai fost.tu .
Gândul meu erai seara
Gândul meu erai ziua și mereu
Gândul meu nu îmi era.ca.ma vei părăsi când îmi era greu
Gândul meu vroiam sa îmi fi zi de zi ,dar ai ales ce e pustiu
Gândul meu as fi vrut sa îmi mai fi ,dar teai întors întors în
Gândul meu când totul a fost prea târziu
“mai mult decât”
Eu nu-mi sunt carapacea,
Nu-mi sunt cuvertura
Care poartă uzura,
Care nu-mi dă pacea
De a avea liniște.
De a-mi lăsa gândurile să se miște.
Sunt mai mult decât aspectul
Care nu și are efectul,
Decât defectul
Care nu-mi aduce respectul,
Decât imperfectul
Față de care-i invizibil intelectul.
Apar ca fiind un obiect,
Niciodată perfect,
Mereu un poem incomplet
Scris de un defect poet.
Aș vrea să mi se cunoască inteligența,
Să-mi fie vizibilă divergența.
de Beatrice Lotreanu
Praf de stele
Un praf printre atâtea stele,
Sunt coșmarul printre visele mele,
Sunt un semn interzis, printre o libera trecere spre paradis,
Nu pot atinge lumina, e prea departe,
Iar Întunericul e atât de aproape,
mi-e lumina încețoșată la o așa mare distanță,
Iar eu tot cad și nimeni nu mă prinde,
sunt o mică ață printre sfori,
O simplă carte uitată ce nu se vinde,
Întunericul ce-ți dă fiori,
O lacrimă printre zâmbete,
o inimă la dreapta, nu la stânga,
E lungă cursa, nu mai pot da fuga
Mă îndrept spre întunericul gol,
Poate cad spre sol,
în abis, apoi scap de voi, căci printre atâtea furntuni
A apus
Te ai indepartat.
Te ai sters ca o ploaie de vara,
Te ai urcat intr un tren al uitarii
Si ai disparut.
Au ramas poze.
Sunt o dovada vie a unei amintiri ce sta sa dispara
Au ramas ganduri.
Sunt o dovada a trairilor intense ce stau sa apuna.
S-a dus.
Te ai dus pe o mare indepartata,
Mi ai facut cu mana din barca aceea
Era oare o corabie?
Sau era doar o salupa?
S-a stins.
S-a stis orice flacara a sperantei
S-au ofilit gandurile revederii,
S-au sters amintirile.
Te ai dus in acea mare albastra
Ai disparut in orizont
Ai gasit o sirena sau o pasare maiastra
I ai oferit visele
Si acum ma uit la stele cu disperare
Seamana cu marea albastra cu corabii
Astept sa apuna luna
La fel cum au apus amintirile
S-a stins.
S-a stins si ultima lumanare.
Era cea lasata in memoria iubirii
Flacara A prins aripi si a zburat departe
Acum este intr un alt orizont
Este prinsa cu o franghie de un catarg
Iar eu te mai caut pe plaja si in larg
Sau
Astept corabia la mal…
Cine mai mi-s?
Cine mai mi-s atunci când el
Alergă-n mine și nu-l pot prinde
E când aici, când dincolo,
În plămâni, în pulpa piciorului, în intestine,
În mintea-mi muncită de dor și-n sufletu-mi torturat
De atâtea sentimente noi?
Cine mai mi-s atunci când el
Își oprește preumbletul și
Devine al 79-lea organ al corpului meu,
Un organ nenumit, dar simțit în străfundurile ființei
Cu ale sale legături ce țin mădularele legate
Iar spiritul întreg și viu?
Cine mai mi-s atunci când el
Vorbește cu mine prin
Nu-știu-ce înlănțuire a celulelor
Căutând să îmi transmită ce nu mi-a fost vreodată zis
În perioadele de căutare a unui alt eu
Nu-știu-cum, dar așteptat încă de când nu mă născusem?
Cine mai mi-s atunci când el
Devine tu?
Dragoste
Gândul ca am scris ,
gândul meu într-un timp ai fost.tu .
Gândul meu erai seara
Gândul meu erai ziua și mereu
Gândul meu nu îmi era.ca.ma vei părăsi când îmi era greu
Gândul meu vroiam sa îmi fi zi de zi ,dar ai ales ce e pustiu
Gândul meu as fi vrut sa îmi mai fi ,dar teai întors întors în
Gândul meu când totul a fost prea târziu
“mai mult decât”
Eu nu-mi sunt carapacea,
Nu-mi sunt cuvertura
Care poartă uzura,
Care nu-mi dă pacea
De a avea liniște.
De a-mi lăsa gândurile să se miște.
Sunt mai mult decât aspectul
Care nu și are efectul,
Decât defectul
Care nu-mi aduce respectul,
Decât imperfectul
Față de care-i invizibil intelectul.
Apar ca fiind un obiect,
Niciodată perfect,
Mereu un poem incomplet
Scris de un defect poet.
Aș vrea să mi se cunoască inteligența,
Să-mi fie vizibilă divergența.
de Beatrice Lotreanu
Praf de stele
Un praf printre atâtea stele,
Sunt coșmarul printre visele mele,
Sunt un semn interzis, printre o libera trecere spre paradis,
Nu pot atinge lumina, e prea departe,
Iar Întunericul e atât de aproape,
mi-e lumina încețoșată la o așa mare distanță,
Iar eu tot cad și nimeni nu mă prinde,
sunt o mică ață printre sfori,
O simplă carte uitată ce nu se vinde,
Întunericul ce-ți dă fiori,
O lacrimă printre zâmbete,
o inimă la dreapta, nu la stânga,
E lungă cursa, nu mai pot da fuga
Mă îndrept spre întunericul gol,
Poate cad spre sol,
în abis, apoi scap de voi, căci printre atâtea furntuni
A apus
Te ai indepartat.
Te ai sters ca o ploaie de vara,
Te ai urcat intr un tren al uitarii
Si ai disparut.
Au ramas poze.
Sunt o dovada vie a unei amintiri ce sta sa dispara
Au ramas ganduri.
Sunt o dovada a trairilor intense ce stau sa apuna.
S-a dus.
Te ai dus pe o mare indepartata,
Mi ai facut cu mana din barca aceea
Era oare o corabie?
Sau era doar o salupa?
S-a stins.
S-a stis orice flacara a sperantei
S-au ofilit gandurile revederii,
S-au sters amintirile.
Te ai dus in acea mare albastra
Ai disparut in orizont
Ai gasit o sirena sau o pasare maiastra
I ai oferit visele
Si acum ma uit la stele cu disperare
Seamana cu marea albastra cu corabii
Astept sa apuna luna
La fel cum au apus amintirile
S-a stins.
S-a stins si ultima lumanare.
Era cea lasata in memoria iubirii
Flacara A prins aripi si a zburat departe
Acum este intr un alt orizont
Este prinsa cu o franghie de un catarg
Iar eu te mai caut pe plaja si in larg
Sau
Astept corabia la mal…
Cine mai mi-s?
Cine mai mi-s atunci când el
Alergă-n mine și nu-l pot prinde
E când aici, când dincolo,
În plămâni, în pulpa piciorului, în intestine,
În mintea-mi muncită de dor și-n sufletu-mi torturat
De atâtea sentimente noi?
Cine mai mi-s atunci când el
Își oprește preumbletul și
Devine al 79-lea organ al corpului meu,
Un organ nenumit, dar simțit în străfundurile ființei
Cu ale sale legături ce țin mădularele legate
Iar spiritul întreg și viu?
Cine mai mi-s atunci când el
Vorbește cu mine prin
Nu-știu-ce înlănțuire a celulelor
Căutând să îmi transmită ce nu mi-a fost vreodată zis
În perioadele de căutare a unui alt eu
Nu-știu-cum, dar așteptat încă de când nu mă născusem?
Cine mai mi-s atunci când el
Devine tu?