Iubire suprema

In așteptare activă,

La un pahar de poezie..

Spuneti-mi care știți? voi, mie,

Să-mi spună va rog careva,

Cât măsurată, durează iubirea?

Dar speranța? să răspundä cine poate

Are cumva termen de valabilitate?

C-am cam uitat ce-nseamna fericirea..

Astept..doar c-așteptarea imi e eternitate.

Și așteptând îmi pleac-o vară

Tot așteptând mai trece-o zi

Și asteptand vine o toamna

Și numai tu nu îmi mai vii...

Știu.. așteptarea mi-i nebună

Dar sper cândva sa mai vorbim

Sub razele de luna plină

Candva...cu drag sa ne privim.

Astept...azi nu ai timp de mine

În gând mereu eu sunt cu tine,

Astept ca așteptarea nu-i păcat

Astept deși.. totul în zadar.

Pe mine demult m-ai uitat

De parcă nici n-am existat..

O frunza, un copac

Un trunchi puternic, un gand neinteles

O frunza, un copac

Un sentiment de ura si regret

O frunza, un copac

Un suflet neiubit de toti cel inconjoara

O frunza, un copac

Un el si o ea iubiti fara iubire

O frunza, un copac

Mai simte vantul-n fata fara chip

O frunza, un copac

Mai cheama o mangaiere prin parul buclat

O frunza, un copac

Mai dai doar o clipa de placere

O frunza, un copac

Mai simte doar o-data o dragoste curata

O altă zi de luni, după tot felul de presiuni
' Offf, trei stații în plus ', în soaptă mi-am spus
După ce, câteva stații am mers, cumva într-o amețeală dus
Gândindu-mă la tot felul de sesiuni
 
 
O femeie plictisită, de fericire lipsită
Acum, foarte dichisită, tocmai din vacanță venită
Merge la muncă, într-o transă atât de adancă
Încă pe malurile Italiei, unde valurile bat o singuratică stâncă
 
 
Lângă ea stă un bărbat în vârstă
Cu un zâmbet pe buze, chiar dacă poate gustă
O ultimă dată din viața sa măreață
Și, cu o atitudine glumeață, se întreabă ce o să îi mai aducă această dimineață
 
 
Puțin mai departe, niște copii vorbesc de un profesor care îi plictisește de moarte
Și că ar vrea mai multe materii bazate pe arte, în școală
Că matematica e nasoală și că profa de română e prea vocală
Mai mult, dacă din guvern ar face parte, ar face totul ca la carte
 
 
Metroul se oprește și o femeie spune așa, pe zărește, " Piața Romană "
Ușile se deschid și totul se oprește cand în metrou se urcă, ea
Merge încet, de parcă vrea să se dea, cea mai rea
Parcă purta o coroană, era de o frumusețe de icoană
 
 
Toate mișcările ei erau ca dintr-un portret
M-am uitat la ea, indiscret dar fără vreun regret
Un zâmbet mi-a sărit în ochi și fără vreun interpret
Era de parcă știa un secret, atât de șiret
 
 
O fericire ascunsă de noi, undeva pierdută într-o mulțime de nevoi
De parcă toți duceam lipsă dar ea, atât era de aprinsă
Și din nou, ce rost are o candelă dacă e stinsă?
Pentru un moment, am pășit înapoi, nevrând să fiu vreun țărănoi
 
 
Nici un pas nu am făcut, că s-a întamplat, un lucru atât de plăcut
Ochii ei căprui, s-au uitat în ai mei verzui
Și cu pași repezi înspre mine a mers, unde a stătut
Liniște, pentru câteva clipe amărui
 
 
Ușile se închid și totul devine din nou rapid
Până când să îi aud glasul subțire, tăcut și timid
" Vreun buton mi s-a desfăcut? "
" Dacă nu, atunci la mine de ce te uiți, asa de urât? "
 
 
' Defapt, nu doar unul ci chiar doi'
Îi zâmbesc și ea îmi zâmbește înapoi
" Maria, de cunoștiință îmi pare bine "
' Andrei, atenția mea îți aparține '
 
 
Totul părea ca un vis, unul de așa de mult timp interzis
Totuși, nimic nu era promis, nimic nu era scris
Așa că am decis să îi pun o întrebare
' Maria, cu mine la o cafea ai merge oare?'
 
 
Înainte să îmi răspundă, s-a auzit " Piața Unirii "
Ea, mă întreabă, realizând efectul știrii
" Dacă spun da, promiți că vei mai sta? "
' Dacă asta înseamnă cafea atunci cum să spun nu și a pleca? '
 
 
Avea un mers ca de prințesă
O privire de duchesă
Elegantă dar fără să fie ignorantă
Extravagantă dar fără să fie arogantă
 
 
Totuși, pe cât era de perfectă pe atât de defectă
Atât de furioasă când simțea că viața nu o respectă și nu e corectă
Atât de nervoasă atunci când se simțea neputincioasă
Când simțea că nu avea ceva sau pe cineva, atât de mofturoasă
 
 
Și totuși, am crezut că dupa o vreme
Totul va devenii fundamental de banal
Până să mă cheme, de un scaun să mă rezeme
Și să o fi văzut pe tocurile ei de cristal
 
 
Când am ajuns, ne-am luat o cafea
Și am întrebat-o dacă am putea
Să ne ținem de mână
Și dacă ar vrea, măcar pentru puțin, să rămână
 
 
Dintr-o dată, sare din scaun și spune
Că ea presupune că am o pasiune pentru un joc
"Se pare că ai noroc, te provoc"
' Hmmm, pentru a mă răpune, ar trebuii să ai măcar o noțiune despre această chestiune '
 
 
' Nu te speria dacă vei greșii, dar știi ce e această piesă? '
Toată fața i se înroșește și ea îmi șoptește, "e o prințesă"
Îmi zâmbește timid și îmi dă regina
"Okay, nu prea știu să joc dar asta înseamnă că mă vei lumina, nu-i așa?  "
 
 
Cu cât s-a înserat, cu atât, mai mult am jucat
Și cu un zâmbet de neînduplecat spune, " E patru "
I-am răspuns cu un simplu atac, fără vreo piesă să înșfac
' E-5, draga mea ', am spus eu într-o voce ca de teatru
 
 
Nimic din partea ei, stătea, se gândea, la executarea mea, " patru C "
Eu, nepăsător si visător, gândul meu zburase, ' B sașe '
Nici acum nu știu, cum ea m-a putut seduce încât nu am putut deduce, ce făcea - deoarece
Ce urmase, a făcut sigur că nu mai aveam mișcari rămase
 
 
Cu o voce tandră și dulce, mă reduce, la nimic, " F trei "
Marii, doamne dar ce vrei să îmi iei?
Când aude, ' B șapte ', nu face un sunet și trece direct la fapte
A zâmbit mai frumos și mai inimos ca în oricare altă noapte
 
 
" Si, sah mat", spune ea cu un glas entuziasmat
" Sper că acum nu te deranjeaza că te-am chemat"
' Ha, în niciun caz, m-ai calcat ca pe un gândac '
' Și nu m-a deranjat, defapt, cred că te plac '

Azi am pornit de cu zori la pețit,

Cu inima beată și clocot în sânge,

De sute de gânduri sunt hăituit,

Grumazul un laț parcă-l strânge.

-Haideți prieteni cu mine-n pețit,

La zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Astăzi e soare și frunza e verde,

Iar zâna doarme în al lunii pridvor,

Focul iubirii în oase îmi fierbe,

Prin vene îmi curge un rece izvor.

Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,

Mai bine dați-mi poiana cu flori,

Prindeți fluturi, gândaci, licurici,

În brațe să ajung cu mii de culori.

Și tot mai adânc în pădure pătrund,

Iar arbori mai tineri în hohote râd,

Șerpii de frică sub frunze se-ascund,

Și ochi în desișuri se văd cum surâd.

Bezna, încet, în pădure se lasă,

Și drumu-i mai greu iar zâna departe,

-Haide fârtate, să mergem acasă,

Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.

Și luna lucește pe fețele noastre,

De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,

Frunzele par acum toate albastre,

Și parcă pășim pe o apă de foc.

Deodată se aude un trosnet de piatră,

Și brusc, o lumină, pădurea lovește,

Frunza tresare iar câinii o latră,

Și-n piept simt un foc cum arde orbește.

-Să fugim! Strigară amicii cu toții,

Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,

Iar toată ființa îmi vibra de emoții,

Căci eu, o vedeam, printre copaci.

-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,

E zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Dar focul mă arde și-n umărul drept,

La nuntă sosi vânători și gonaci,

Pădurea mă strânge cu milă la piept,

Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.

-Haideți prieteni, de ce nu dansați?

Mireasa îmi este atât de frumoasă,

De ce peste mine doar lacrimi vărsați?

Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.

Spuneți-i măicuței că sunt însurat,

Cu zâna pădurii cu ochii de soare,

Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,

Peste arbori și flori, poieni și izvoare.

Iubita mea,

Să știe lumea-ntreagă,

De-a mea iubire pentru tine,

Iar pentru cei ce-ntreabă cu rost,

Sau mai degrabă fără rost,prostește,

Cine-i nebunul care își declară nebună a sa iubire,

Ori nu cumva iubirea este bună

Iar el este pierdut cu firea?

Iubita mea,ieri te-am ținut de mână,

Și m-am simțit plutind pe Lună,

Nu-i Luna astrul celor ce se declară îndrăgostiți?

Ba da,dar noi suntem cu mult mai diferiți,

Tu ești regina nopții ce trece liniștită

Pe la Unirii,piața bine cunoscută,

Iar eu rătăcitorul Cavaler îndrăgostit,

Știi bine că ți-am povestit!

(25 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Te voi iubi ca nimeni altul

Te voi iubi ca un nebun

Chiar dacă lumea toată îmi va râde-n față

Precum prostește râde publicul la circ..

Când vei vedea iubirea-mi oarbă

Ce strigă tare ca un târgoveț,

Să știi că eu sunt prințul tău călare

Chiar dacă par o slugă demnă de dispreț

Și vine să te scoată din castelu-n care

Pari condamnată pe vecie

De un nebun ce a fugit cu cheia mai demult!

Te voi iubi așa de tare,

Încât voi pune la pământ

Și turnul unde stai captivă

Plus zidul cel mai sumbru și înalt,

Te voi răpi cu o iubire mare,

Ce arde tot ce-i stă în cale

Ce nimeni niciodată n-a văzut!

(1 feb 2024 -Vasilica dragostea mea)

Sorb din pocalul iubirii cu sete;

Fiecare strop îmi intensifica lumina din ochi,

Fiecare picur adaugă o petala inimii mele..

Simt că mă plimb printre stele,

Sau poate chiar sunt una..

Sorb pana la fund și simt că îmi cresc aripi de fericire.

Uneori, când în noapte tăcerea

Canta trist că un clopot greu

Mă rog vieții să îmi lase placerea

Sa simt pulsul vieții,mereu.

Uneori, când se stinge un suflet

Și te- ntrebi: Ce sunt Doamne, eu?

Doar prin inimi poți învinge durerea,

Prin glasuri vii, ca un curcubeu.

Eu fara tine,

Pasare fara aripi,

Castel in ruine,

Fulg topit,

Dimineți fara soare,

Pași pierduți în noapte,

Bărcuța rătăcind pe mare,

Stinse șoapte,

Glas trist de clopot,

Inimă înlănțuită de dor,

Amurg însângerat,

Frânt zbor,

Val zbuciumat,

Stea fără raze,

Lacrima adâncă,

Abis,singuratică stanca,

Curmat vis...

Nu te vad,dar acum știu că citești😊

Timpul tau e prețios

Și mă gândesc ce să-ți spun..

Să-ți vorbesc despre stele,despre mare,despre lacrima dimineții,

Despre vântul ce șuieră tulburător in noapte?

Despre prinți și prințese?

Despre tăcerea pietrelor și zbuciumul valurilor?

Ce să-ți spun?

Poate doar că spiritul tau nu-l poate cuprinde cerul,

Si toate stelele adunate nu-i pot reda strălucirea..

Ai grija de el.

De poți,învinge moartea cu iubirea.

Ce să-ți spun?

Daca as putea sa adun toate florile de pe pământ

Ar putea atinge ele frumusețea inimii tale

Când ești bun?

Și razele de soare pot străluci oare mai tare că ține când ați fi fericirea?

Ce să-ți spun?

Un ultim gând:Faureste-ti aripi albe și zbori spre înaltul trăirilor frumoase,

Și poate cândva sufletul tau va străluci printre astre..

Cine sunt?

Iubirii răspund c-un ocean de iubire,

Privirilor ce ascund negre gânduri,c-o inimă de otel.

Suflet cameleonic,colorat de inimile oamenilor.

Mă agat de ființele frumoase pentru a putea străluci.

Precum zorii de zi ce-mi luminează privirea sunt oamenii ce dăruiesc iubirea,.

Înțelegi,am lumini și umbre..

Întotdeauna fac primul pas,deschizând poarte inimii mele.

Dar porțile se închid de tot pentru cei ce le stropesc cu noroi,pentru suflete sumbre.

Sunt și înger,sunt și demon..

Demon cu aripi albe ce judeca raul.

Cine sunt?

O ființă pictata in alb și negru de sufletul oamenilor..

Stele pe cerul lumii,

Strălucim când zâmbim,iubim,

Să nu ardem ce e frumos ,

Conștiința e lumina gândului,

Prin ea el strălucește sublim,

Făcând din suflet o minunata floare..

Să fim precum un soare blând,și cald,

Ridicând inimi spre înalt,

Căci soarele atrage ,,soare":

Bucurie,bunătate,sentimente minunate.

Să fim stele fascinante,

Nu sori ce ard cu nepăsare..