La revedere mare

Nu mai aveam o lacrimă să plâng

mi-erau ochii uscați precum  nisipul din deșertul Atacama

în timp ce gravitam pe-orbita sferică a unui gând

simțind cum mă pândește de pe margini teama

Treceau pe lângă mine quasari, comete, stele moarte,

spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,

în geometrii din cele mai abstracte

sau dispărând subit în găurile negre

Pierduses traiectoria inițială

și mă-ndreptam spre haos, fără un cuvânt

precum un Don Quijote de la Mancha, fără fală,

în lupta sa eternă cu morile de vânt.

din gândul meu, cu aripi de lăcustă,

 asemeni neutronului dintr-un atom

am revenit încet-încet în lumea asta-ngustă,

în ciurul lui Eratostene,  alogaritmul cel mai simplu pentru OM...

În noaptea plină de umbre mă topesc,
Lângă tine, cu tăceri ce nu le înțeleg,
Căci iubirea mea se topește, o mărturisesc,
Și în inimă doar cenușa ți-o așez.

Lungă-i  calea ,drumu-i greu,

Nu-l abandona de ai un țel .

De undeva ,se va vedea ,

Luminița din tunel !

Ceasul î-și măsoară secunda ...

Secunde suntem ,

Suntem ca fulgul de nea ,

Suntem ca roua dimineții pe floare ,

Ca lacrima ochilor triști ...

Suntem sărutul vântului pe creastă ,

Ca frunza purtată de vânt ,

Ca visul nopții de vară , 

Suntem o secundă în timp ...

Cât de efemeră e trecerea noastră ...?

Veșnic e doar jurământul iubirii 

Și dorul , când pe cel drag l-ai pierdut .

    Desculț, am râs la mare, cer și nori,
    Ce bine-i să trăiești, să fii în viață,
    Să simți că ești un soare printre sori,
    Un zeu pe care toată lumea îl răsfață...
    
    Desculț, prin roua proaspătă din zori,
    Am alergat cu vântul drept în față,
    Să simt parfumul câmpului de flori,
    Și licărirea stelelor de dimineață...
    
    Desculț, m-am preumblat pe țărmul mării,
    Cătând din când în când la zare,
    Simțind pe buze gustul fad al sării,
    Și valul ce-a uitat să cânte și să zboare... 
    
    Desculț, am vrut să mă supun chemării,
    Dar măcinat de gânduri negre și bizare,
    N-am vrut să fiu oricum părtaș creării,
    Uitând de muze și de regulile clare...

Curajul...

Mă dezmorțește,

Mă stârnește,

Dar nu sunt Harap din poveste

Să mă lupt pentru regate, 

Să fiu slugă, să fac fapte

Și să mor, dar să învii,

Nu e stilul meu!

Iubirea...

Mă orbește,

Mă robește,

Dar nu sunt Ana a lui Ion

Să fiu bătută, chinuită,

Să plâng după o iubire sfârșită,

Să mor și nimeni să nu plângă,

Nu e stilul meu!

Frumusețea...

Mă lovește,

Mă mândrește,

Dar nu sunt Ela Gheorghidiu,

Să am faimă și avere,

Să fiu acuzată de-al meu soț,

Că nu-s fidelă și-l înșel,

Nu e stilul meu!

Enigma...

Se distinge bine,

Stilul eu nu mi-l găsesc.

Nu sunt slugă, iubită sau soție,

Nu am regate, pământ, avere,

Dar cine sunt eu??

Să mă judec nu e stilul meu!

Cartea este un izvor al întelepciunii

Este tot ce avem mai sfânt,

Ea e ca o mama care ne călăuzeste în lume,

Un soare care ne încălzeşte blând.

Ea ne învaţă să iubim Graiul şi plaiul strămoşesc

Oameni cu adevarat să fim,

Un lucru atât de firesc.

Are şi ea suflet şi o doare

Când de dânsa mai uităm,

Căci ea este o comora

Care trebue s-o păstrăm.

Cartea este o minune

Dată de zeii cereşti,

E un templu al înţelepciunii

Dacă o ştii s-o preţuieşti.

N-am să-l uit niciodată

Pe acela care s-a răstignit,

Ca să salveze lumea toată

Chiar dacă ea nu l-a iubit.

Pe drumul durerii,

De mii de pietre a fost lovit,

Dar pe acela al învierii

De nimeni, Doamne,

nu a fost întălnit!

Şi în clipa disperării

De pe cruce a strigat,

Iartă-le, Doamne, păcatul,

Căci eu de mult i-am iertat.

Te-am pictat pe o coală de hârtie,

Te-am pictat pe o frunze de stejar.

Te-am pictat pe o lacrimă de iubire

Care a curs odată din ochii tăi frumoşi de chihlimbar.

Te-am pictat pe o gutuie galbenă

Cum este soarele pe cer.

Dulce, amăruie ca şi sărutul

Care deseori ţi -l cer!

Te-am pictat pe o rază de lumină,

Te-am pictat pe o stea.

Căci tu eşti a mea stăpână,

Te-am pictat chiar şi pe inima mea!

Alerga trenul sub lună, Timpul îmi părea că aleargă după noi Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul Copacii falnici, dar de frunze goi. Priveam stânci, munţi, dealuri Şi mă miram atât de mult, Cât e de frumos pământul, Şi nu mă săturam să mă mai uit. Trenul alerga tot mai departe, Inima îmi bătea mereu. Şi lumea îmi părea ca o carte, Scrisă de însuşi Dumnezeu. poezie de Vladimir Potlog 

Iubite, ne cheamă marea,

Să ne plimbăm pe malul ei

Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui,

Că sunt cea mai frumoasă dintre femei.

Iubite, ne cheamă marea,

Să ne aruncăm în valurile ei

Şi să zburăm pe aripile dragostei!

Iubite, ne cheamă marea,

Cu un glas frumos şi blând.

Care pare că vine din misteriosul ei adânc!

Iubite, marea ne cheamă,

Când soarele e sus pe cer.

Şi parcă ne îndeamnă,

Să descoperim al dragostei mister.

Dar lumea zice că am mâini de aur,

Că din piatră seacă pot face un tezaur.

Sunt un om simplu cu palmele crăpate,

Căci zidesc ziduri de lemn şi de piatră zi şi noapte!

Sunt un om simplu şi muncesc în sudoarea frunţii,

Pentru bucata mea de pâine pot ciopli şi munţii.

Sunt un om simplu, dar când săp o fântână sau ridic un gard de piatră.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a pus în mâni un ciocan şi o daltă.

Când îi fac unui bătrân un scaun ca să poată sta cu ai săi la masă.

Mă simt împlinit şi viaţa îmi pare mai bună, mai frumoasă.