Fara titlu

Dacă plec, oare ce las în urmă?

În sufletul tău o mică furtună.......

Dacă rămân, o să fie mult mai rău,

Eu sunt al nimănui, el este al tău.........

Nu pot să mai port povara,

Cu toate că mi-aș dori să pot.....

Inima ta este comoara,

Pentru care acum sunt mort....

În iad o să-ți duc iubirea,

Alinare îmi v-a fi amintirea,

Mare-mi este dezamăgirea

Că n-o să-ți mai văd privirea.....

Regret, că n-o să te mai pot privi,

Regret, că n-o să-ți mai pot vorbi,

Regret, dar nu mă pot opri,

Dar mă bucur că încă te pot iubi......

Chiar nu pot să-mi fac planuri de viitor 

Sunt în război cu mine și nu ies învingător 

Să trăiești e greu chiar dacă poate părea ușor 

Lupt să rămân același băiat sincer și visător 

Uneori sunt forțat de împrejurări să mai și mint 

Sunt forțat să rostesc și cuvinte pe care nu le simt 

De multe ori trebuie să fac și cea ce nu vreau să fac 

În majoritatea timpului sunt obligat forțat să tac 

Dacă am tupeul sa spun ce mă deranjează 

Societatea se ridică-n picioare și mă corectează 

Că vezi doamne nu-i de loc așa cum spun eu 

La toți le convine, eu sunt singurul ce mă cred zmeu 

Mulți mă judecă pentru simplul fapt că sunt ateu 

"N-ai derpul la opinie, ești respins de dumnezeu"

(Și nu, n-am de gând să scriu dumnezeu cu "D" pentru mine toată viața o să rămână cu "d", nu-mi pasă cine ce-o să zică, nu-mi pasă că-i total gresit în ochii tuturor. Pentru mine asta-i varianta cea mai corectă, n-am să stau să vă explic cum și de ce. N-am să-mi pierd timpul aburinduvă cu filozovia mea despre viață, fiecare face ce vrea, fiecare își trăiește viața cum vrea, în lumea mea se scrie cu "d" si nu reprezintă absolut nimic, însuși cuvântul zeu este inexistent, fabulele sunt inexistente tot ce pare supra-natural sau desprins din basm este iexistent pentru mine. În lumea mea nu-i loc de critică fie ea și constructivă, oricine poate să zică orice însă pentru mine este ca și cum nimeni n-ar zice nimic. Dacă citiți ce scriu sunteți în lumea mea, părerile ce le aduceți cu voi din exterior sunt complet nule.

Inimă... te rog nu lăsa iubirea să te distrugă 

De ce trebuie să fi tu bună într-o lume atât de crudă?

De ce îți pasă ție de cea ce la nimeni nu îi pasă?

De ce când rămâi fără iubire parcă rămâi și fără viață?

De ce îți place atât de mult să te îndrăgostești

Când ști că niciodată nu primești cea ce-ți dorești....

De ce încă continuui să speri că totul va fi bine 

Când ști că nimanui nu-i pasă de tine....

Poate c-am greștit

Sau poate doar acum greșesc 

Poate c-am înebunit 

Sau doar acum înebunesc 

Poate c-am iubit 

Sau doar acum mă-ndrăgostesc

Poate viața mea-i o glumă 

Și Dumnezeu de mine râde,

Totu-i precum o furtună 

Și n-am unde m-ascunde......

Versuri lipsite de legătură

În minte doar cuvinte de ură 

În suflet port aceeași iubire 

În gânduri am aceeași amintire....

În sufletul meu e direct furtună, nu pot s-o numesc ploaie de vară 

Nu-i numic frumos de când amintirile au început să-mi dispară 

În vânt și ploaie rece mă chinui de trei ore să-mi aprind o țigară

După nori nu mai vine soare dacă a apucat să se facă seară 

Plouă cu regrete iar sufletul îmi este complet inundat 

Iubirea este o binecuvântare însă eu sunt blestemat 

Mă gândesc doar la ea și încep să uit cine sunt cu adevărat

Mă doare din ce în ce mai tare și nu știu ce trebuie să fac  

Nu găsesc nici o rezolvare prin care inimi să pot să-i fac pe plac 

Nu știu cât timp o să mai treacă până când am să reușesc sa mă adun

Am început să vorbesc doar nu mine, nu vreau să cred că-s nebun  

Inima încet îți moare,

Pierderea iubiri doare,

Cuvintele nu mai au valoare 

Acum sunt doar vorbe goale.

Orice ai face timpul nu-l poți da-napoi 

Stai și plângi seară de seară cu ochi goi 

În suflet ai mereu furtuni și ploi 

Oare se opresc dacă se întoarce înapoi?

Oare o să fie bine dacă lângă tine o s-o vezi 

N-o să-ți fie teamă zi de zi că ai s-o pierzi?

Nu ți-e teamă căci la nervi ai să cedezi 

Și fără să vrei fapte grave o să-i reproșezi?

Crezi c-ai să poți trece atât de ușor peste tot

Poți trece peste fapta ce ți-a făcut sufletul mort?

Sunt convins că o iubești, dar te rog gândeștete

Nopțile în care ai plâns nu le poți număra pe degete.

Te cred că o vrei înapoi, știu că te doare 

Dar nu uita că inima din cauza ei îți moare 

Nu uita că tot ce te-a dărâmat a fost a ei trădare

Ce sens ar putea avea acum încă o încercare? 

Nu uita că nu v-ați despărțit doar o singură dată 

Cred că a sosit momentul să-ți alegi altă fată 

Opreștete acum cât timp n-ai inima complet moartă 

Îmi pare rău însă n-am cum să mă opresc 

Ști destul de bine că doar pe ea o iubesc 

Ști destul de bine , doar pe ea mi-o doresc 

Ști destul de bine că fără ea înebunesc 

Mereu ne-am despărțit doar din vina mea 

Ea este cea care mereu uita și mă ierta 

Ea era singura care absolut oricând mă susținea 

Ultima dată m-a lăsat pentru că nu mai putea 

Lângă un prost ca mine n-avea cum rezista 

Eu sunt singurul vinovat în toată povestea 

Așa că nu știu despre ce trădare vorbești 

Știu că și tu la fel de mult ca mine ți-o dorești 

Tu ești singururul care a trădat cu adevărat 

De asta acum intri în război dezarmat 

Ști destul de bine că tu ești singurul vinovat 

Ști că noi iubire nu am meritat

În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.

Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.

Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.

Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.

Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.

În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.

De m-as mai naste o data,

Nu mi-ar fi atat de dor

De casuta parinteasca si de satul gol.

M-as trezi de dimineata si la scoala as pleca,

Cu copiii mei din sat si pe strada as canta.

Turta mamei de pe plita,of ce dor imi e de ea,

Si gogosile din aluat nedospit facute la soba de afara

Repede ,pe graba,caci de la adunat veneam

Iar copiii din noi ,de mai mult nevoie nu aveau.

Mi-e dor copil sa fiu desi treaba multa aveam

Cot la cot cu ai mei parinti,multa grija eu aveam

De la sapa pan'la furca nici o data nu scapam

Grija mersului vacii pe camp tot a mea grija era.

 Scandalul tatalui baut ce de frica inima imi ingheta

Numai trosnetul portii in noapte cand el beat acasa venea

Chiar si pasii zgomotosi si felul cum dupa casa dupaia

Frica din noi si a mamei noastre inima razna o lua!

Mi-o dor copil sa fiu dar unele lucruri parca le-as schimba! Aceeasi mama,acelasi tata dar obiceiurile lor frumos le-as schimba!

invidia

veșnic neliniștită

născătoare de patimi

e o boală a minții și  rugina inimii-

suferă pentru bucuria altora

geme nu găsește alinare

pizma

Pe străzi pustii, umbre se-ascund,

Destine frânte, visuri ce pierd.

În praf amar, se scurge o șoaptă,

„Alege viața, luptă, nu-i faptă.”

Raul privește spre zarea senină,

Unde viața curge, limpede, divină.

Refuză ispita, chemarea cea rece,

Spre calea luminii sufletul trece.

Drogurile mint, promisiuni ce dor,

Îți fură visele, te lasă gol.

Dar Raul știe, în adâncul său,

Că viața e darul cel mai măreț al său.

Prietenii cad, pierduți în abis,

Dar Raul e stâncă, un far nescris.

Cu glasul său clar, îndeamnă mereu:

„Alege speranța, drumul cel greu!”

În brațele vieții se află puterea,

Să-nfrunți întuneric, să rupi tăcerea.

Raul își strigă mesajul curat:

„Stop droguri acum, nu-i drum de urmat!”

Speranța răsare pe chipuri uitate,

Când Raul le-arată că viața e toate.

E soare, e zâmbet, e pace adâncă,

E cântec ce-n suflet veșnic răsună.

Deci, stopă tentația, prietene drag,

Nu lăsa durerea să-ți fie toiag.

Raul te cheamă: „Alege să trăiești,

În lume, curat, să dăruiești!”

ecoul  trecerii timpului

ricoșează asimetric din oameni  în lucruri

și invers

în funcție de distanță

nimeni nu scapă

e ca un pumn de boxer învelit într-o mănușă de mătase

în plex

sau ca un pas apăsat peste inimă

în fiecare clipă auzi câte un vaier ricoșat

dintr-o piatră

câte un răget de cerb încolțit

într-o lume cu reacții în lanț

și ecouri

contrar oricărei legi ale mecanicii despre mișcări rectilinii uniforme

și repaus

n-ai nicio șansă

.

numai acel impuls mesianic

imprimat la naștere

ne mai ține în viață

după aceea ricoșăm haotic

dintr-un ecou în altul

la început

apoi din ce în ce mai slab

goliți de sunete

fără nicio explicație…

.

filozoful o să spună agnostic

că ecoul se sustrage cunoașterii noastre

ca Dumnezeu

științific pare o aberație

ar fi de neînțeles ca tu să strigi în pustiu

și ecoul să se spargă în ceruri

.

Big Ben-ul  bate în Turnul Londrei

ora exactă

când timpul ajunge la fix

ecoul însă se-ntoarce-n Marele Clopot

asimetric

la o secundă distanță

în alt timp…

Ningea cu fluturi violet
Dintr-un sipet cu ametiste
Și-n stoluri, note triolet
Țâșneau din clape fanteziste.

Ningea cu fluturi violet
Și mâna-mi tremurând întinsă,
Se-aventura la șevalet,
Să-ți zugrăvească fața ninsă.

Ningea cu fluturi violet
Nămeți pe degetul meu mare,
Ce pe chitară-n flajolet,
Șoptea numele tău de floare.

Ningea cu fluturi violet
Omăt de iriși în grădină
Și unui suflet incomplet,
Tu-i erai singura lumină.

Ningea cu fluturi violet
Peste liliachii ruine
Și-n orice gând al meu secret,
Ningea potop. Ningea cu tine.