Rugăciune către Sfântul Mare Mucenice Gheorghe purtătorul de biruință

A existat candva un Midas
acest Midas avea un compas
indreptat spre dorinta inimii si revolta ratiunii
nu-i putea da glas decat pasiunii
in drumul aratat fiind indreptat
el a tot cautat si s a lupat
sa gaseasca comoara de aur lipsita
din pacate a gasit-o.
Si din neatentie a pipait-o.
diamantul ascutit intr o secunda s a prefacut in aur imputit
regele a incercat sa i vorbeasca carbonului
dar el nu-l auzea.
-iesi afara carbon bland
-lasa ma sa ti vad lumina
-nu te teme de rugina, nu esti fier, si nici otel, indreapta ti aripile spre cer
si chiar daca il auzea, nu - intelegea.
placajul de aur transforma graiul in galagie
-vreau sa te folosesc la inelul reginei mele
-sa i fac cadou chiar sufletul tau
nu cunoase limba elementelor, gandul lui ii spune ca
mai bine il lasa asa, in universul solidelor
Midas pleaca acasa, ganditor si intristat
ca de comoara a fost inselat
a crezut ca gaseste antidotul, elixirul
tot ce a gasit a fost amarul unei sperante pierdute
se mai uita o data in spate, si ce vede?
stralucind smaraldul verde
ca un caine el se-n toarce
alearga, gafaie, se-ntrece cu el insusi
sa ajunga primul la comoara din pestera pustie
se impiedica si cade drept pe ea. Ca un fulger ea isi schimba pielea. Interiorul e izolat, Iar pleaca disperat
Asta a fost acum doua sute de ani, acum inca poate fi vazut ascultand crapaturile lingoului, asteptand iesirea noului.. dar tot carbon este, si tot inchis este...

Mama mea, tu eşti anume

Cea mai dulce de pe lume,

Sǎ am eu întreaga viaţǎ

Miere, zahǎr şi dulceaţǎ.

Tu m-ai învǎţat anume

Cǎ averea doar un fum e,

Cǎ în viaţa asta mare

Sǎ am parte de-alinare.

Mama mea, mi-ai spus anume

Basme, cântece şi glume,

Ca inima mea sǎ ştie

Sǎ trǎiascǎ-n bucurie.

Eu nu sunt destul de mare

Ca sǎ pot sǎ-nvǎţ mǎcar,

De pe carte, o urare,

Şi nu sunt destul de mare

Ca sǎ-ţi dau un dar anume.

Dar îţi dau o sǎrutare,

Ici, pe obrajor,

Şi pe mâna asta care

Mǎ-ngrijeşte-n fiecare

Zi, cu-atâta dor!

Mamă dragă te ador .

de Marian Adrian Darosi

Dintr-o linie fină, dar plină de har,

ai fost desenată ca visul din jar.

Cu ochii de noapte și focul în piept,

ai mers prin durere – tăcut și drept.

Sub soarele ars și în ploi nemiloase,

ai dansat prin furtuni, cu pași de mătase.

Ți-a fost cerul căzut și pământul străin,

dar ai fost o regină… cu suflet divin.

Ai suferit mult, ai tăcut cu mândrie,

ai plâns în adâncuri ce n-au poezie,

dar tot ce-ai trăit te-a făcut lumină,

o stea ce răsare din noapte deplină.

Când lumea-ngheța, tu-ai fost foc de speranță,

un echilibru pur, o vie balanță.

Erai luna ce plânge în taina din nori,

și soarele blând ce renaște din flori.

Ești forță și grație, vis și fior,

cu zâmbet de rază și suflet arzător.

În tine pulsează un dans nesfârșit,

o luptă cu viața, dar fără sfârșit.

Când ploaia bătea cu dureri la geam,

tu-ai fost curcubeul din lacrimi și ram.

Când vântul rupea tot ce-i viu în tine,

ai fost primăvara născută din sine.

Ești artă, ești cerul cu stele pe rând,

ești linia vie ce merge cântând.

Balanță din vis și femeie din foc,

ai fost furtună… dar azi ești noroc.

Oare exista fericire

Căci durere... Tot sa fie 

Totuși, cred ca fericirea

E doar o noțiune vie. 

O noțiune cu speranță

Ce crezi ca este reala

Pentru ca noi, vrem sa credem

Ca tristețea - i momentană. 

Dar oare iubirea exista? 

Oare este un sentiment? 

Dacă i un blestem, o vraja 

De undeva... Din orient. 

Dacă a fost inventata 

De o vrăjitoare,rece 

Ce a vrut doar ca sa tina 

Oamenii captivi pe veci. 

Dar oare ce e credința? 

Oare chiar poți crede orbește? 

Parca e o anumita parte 

Ce oricum, te depășește. 

Oare pacea e reala? 

Oare chiar poți avea pace? 

Cum poți sa stai liniștit 

Cand pământul n-are pace?? 

Cum sa existe iubire!? 

Cand atâți copii in lume 

Plâng si striga după mame 

Pentru ca s singuri pe lume. 

Cum poți crede in iubire? 

Cand in calea ta se arată 

Tot mai multe inimi frânte 

Ce erau aprinse odată. 

Cum sa existe fericire sau speranța? 

Cand atâția oameni spera 

Fericire sa primească 

Dar ei... Nu au importanta. 

Cum sa crezi oare in pace? 

Cand in jurul tau războaie 

Urlă, prevestesc mereu 

O moarte sfâșietoare. 

Cum sa crezi ca toate trec? 

Cand e răutatea - n floare 

Oamenii nu se iubesc 

Si așa speranța moare.

a trecut atâta timp

de când n am mai scris pe foi

au trecut atâtea zile

și cu soare dar și ploi

a trecut acea perioadă grea

dar nu am dat înapoi

a trecut atâta timp

de când n am mai scris de "noi" 

oare este așa, bine?

am un țel, puțin greoi

și tot stau să mă gândesc

cum ar fi din nou în "doi"

cum ar fi sa ți văd chipul

chiar în fiecare dimineață

cum ar fi sa te trezesc

sărutându- te pe fața

cum ar fi sa te susțin

când e mare importanță

cum ar fi ca din noi doi

să se mai creeze o viață 

Și rup foi din calendar

Peste zile iarăși sar

Nici nu știu ce nu mă doare 

Să-ți șoptesc din întâmplare

Beau pahar după pahar

Cu venin să sting, în zadar

Zorii vin, la fel și pleacă

Și simt zilele cum scapă

Printre degete se scurge

Timpul fin, uite-l cum curge

Să mă-ntreb unde-oi ajunge

Poate atunci când n-oi mai plânge. 

La ce te porți așa cu mine ?

C-am un suflet și mă doare 

Eu am vrut să țin la tine

Ca la o scumpă floare 

Dar tu vrei sa stai in spini

Și nu vrei sa te culeg 

Drumu-i plin de mărăcini 

Aș fi vrut să te aleg 

Atât îți spun,că timpul trece 

Să înțelegi eu aștept 

Nu mai fi cu mine rece 

Hai la mine și-al meu piept 

îmi place Omul Underground

acel boy band teribil al nopților dintre blocuri

cu piercinguri in nas

în buză

ras în cap

îmi plac piesele lui muzicale de tip hip-hop

vorbite

în do major

desenele lui rupestre-n graffiti

din ganguri

amintind de Cabala

n-are cum să nu-ți placă acest om al cavernelor

în variantă modernă

acultural

apolitic

areligios

aproape tragic

dezvoltând toate nevrozele obsesionale

cunoscute de Freud

în procesele sale de conștiință

încheiate mereu înaintea judecății de fond

cu moartea părților...

În tăcerea nopții, un ecou se-aude,

Un suspin amar, ce cerul îl străbate.

"De ce, Doamne, ai luat ce-mi era drag,

De ce n-au apucat să vadă lumea-ntreagă?"

Ochii lor mici, lumini stinse prea devreme,

Visuri neîmplinite, flori fără de nume.

Pași timizi, ce-ar fi trebuit să danseze,

Acum sunt doar amintiri, ce-n suflet apasă greu.

De ce ai ales să-i chemi la tine,

Când lumea-i plină de frumuseți divine?

De ce n-au gustat din soare și din ploaie,

Din râsete și lacrimi și din iubire?

Întrebări fără răspuns, un dor ce nu se stinge,

O rană adâncă, ce-n inimă se strânge.

Dar poate, acolo sus, într-un loc neștiut,

Sunt îngeri zâmbitori, ce-au găsit un nou început.

Ar trebui sa mă apun

Sa ma opun

Sa ma adun

Vreau sa spun

Sunt in ianuarie 

Și sunt o luminiță de Crăciun

nu știu de ce

dar mi se-ntâmplă mereu să-nșir

la sfârșit de an

amintirile

așa cum face mama cu mărgelele ei de sticlă

bagă ața în ac

face un nod dublu la capăt

apoi înșiră mărgică după mărgică

până la ultima

anul acesta însă eu n-am pus destulă ață în ac

și am rămas cu multe amintiri pe dinafară

toată casa geme de amintiri

nu mai e loc să te miști printre ele

fără să te zgârii

întodeauna aminirile se cramponează de lucruri banale

care ți se întâmplă în fiecare zi

de lucruri neplăcute sau plictisitoare

pe cele frumoase le uiți repede

cineva hotărăște pervers în locul tău

aruncându-le în hăul uitării

pitindu-le  pe la colțuri

neîndreptățit

fiindcă ele sunt asemenea sirenelor minții

frumoase și seducătoare

ca niște suveici de aur

care țes vălul cu dantelă al gândului

și de care nu poți să scapi decât punându-ți ceară în urechi

sau legându-te de primul catarg

precum aventurosul Ulise

abia aștept să se nască alt an

să-mi pot înșira din nou amintirile  trecerii

pe alt fir de ață

în așa fel încât să nu uit niciuna

Doamne

mă-ntreb tulburat la cumpăna dintre ani

cum ar fi viața mea neînsemnată

fără amintiri

fără șansa de a mă întâlni cu mine însumi...

Aud, văd,

Înghit cu disperare

Și aștept cu ușurare

Să te uiți la mine

Cu acei ochi orbi

Cu care ai reușit doar să absorbi

Suferința și durerea amară

Pe care am închis-o în cămară.

Respir și sper

Să mă scufund la suprafață,

Să mă ascund 

De-un gând profund 

Ce străbate labirintul negru,

Ce visează moarte,

Frumos povestită-n carte.