Copilărie

Nicolae, Nicolae

Cel cu ochii de vapaie

Tu esti cel care-a unit neamuri

In ale Domnului ramuri.

Diferit ai fost de fel,

Si ai facut voia Domnului din cer,

Ai fost făptură neînțeleasă

Încă de la sânul mamei aleasă.

Ai răzbit pentru al tău neam,

Și-ai ajutat pe orișicine,

Ai făcut din om copil,

Și le-ai adus doar nemurire.

Și din bătrâni știm ale tale povețe,

Așa cum ai salvat și fetele junețe,

Ești sus de-a dreapta Tatălui,

Și-ți pui cu condei ale omului idei.

Usturoi

În poiana Căciulata, 

La răscrucea dintre drumuri 

Ședeau stupuri, ce fac miere,

De albine și bondari..

Mare vlagă si putere

aveau cele doua stupuri,

Acestea făceau multă miere

Să hrănească-atâtea trupuri

Totusi printre toate-acestea 

Într-o zi, un exemplar

Albinuța Miisa Vasa

Se-ntâlni cu un bondar

Miisa era silitoare

Zi de zi strângea polen

Pentru sute de surate

Ca să aibe stoc din plen

Bondărelul Niți Boia

Nu era asa de harnic

El mai mult privea spre ceruri

Astfel fiind un bondar calic

Miisa mergea la polen

Spre o floare de leurdă

Când deodată, pe teren

Apăru o altă rudă

Aceasta chiar încântată

Salută din depărtare

Prin mișcări de dans se pare

Fără vreo inverșunare

"Ziua bună, surioară!

Ai venit și tu pe-aici?"

Pe o voce masculină 

Un răspuns ca altul, nici

"Tu nu mă vezi fată dragă?

Nu-s albină, ci bondar! 

Am venit mai fără vlagă

Totusi sunt proprietar."

Se aproprie albina

"Doar așa de rezolvăm

Un concurs de dans să facem,

Talentul să-l arătăm!"

Bondarul mai înțepat

Acceptase, din instinct

Nu se pricepea la dans

Dar simțea ceva distinct

Albinuta se distra

Parcă era chiar acasă

Bondărelul mai grăsuț

Se impiedică indată

"Ești ok? Te-ai lovit tare?

Of, prostuță ești tu Miisa..

De vedeam că tu, bondare

Nu stii bine a dansa

Aș fi luat eu altă floare..

Dar voiam a mă distra!"

Bondărelul între timp 

Se îndrăgosti lulea

Părea doar o albinuță 

Dar, drăguță îi părea

"Ei acum, rezist și eu

Dar am altă întrebare;

Pe matale cum te cheamă,

Albinuță zburătoare?"

"Miisa Vasa mă numesc! 

Dar tu cum te numești?"

"Niți Boia mi se spune!

Și zi, unde locuiești"

Tot vorbiră și vorbiră

Până apusul veni

Totuși floarea de leurdă

Mintea le va cotropi

(...)

Au trecut de-atunci trei zile

Niți Boia, negăsit

Atunci Miisa realizase:

"Poate Boia a murit.."

Zbura repede spre floare

Acea floare de leurdă

"Unde ești tu măi,bondare?"

"Sunt pe floare!" Boia zburdă

"M-ai uitat tu oare, Boia?"

 Își spusese ea în minte.

Și atunci, Ea, chiar de Boia

Imediat se despărțise.

(…)

Patru sezoane s-au dus

Toamna, iarnă, primăvară,

Vara incepu culesul

De polen de-odinioară

Merse Miisa la leurdă

Uitând tot ce s-antâmplat

Iar acolo Niți Boia 

Recita, ea l-ascultat

"Albastru-i cerul, Galben soarele

Roșu e ce simt spre tine

Verde este usturoiul, 

Și m-aduce tot la tine"

Miisa fiind supărată

L-a certat de numa numa

Știa că a fost rănită

Deși tot dorea cu Boia

După-o vreme, și-ncă două

Leurda a și crescut

Și mirosul de-usturoi

Mereu când trec e plăcut

Albinuța și Bondarul

Trăiesc acum separați

În poiana Căciulata

De o floare separați

De un miros adunați

Și în vise căutați..

de Cioc Tiberiu

Incepi sa te ineci, caci nici un ochi nu te admira, nici un gand nu te ajunge si nici un glas nu ti rosteste numele. Cat de mult trebuie sa fi, cat spatiu trebuie sa ocupi, cata zarva trebuie sa faci ca sa intorci un cap.  Te scufunzi, fiindca  totul e translucid, iar un registru de intalniri se vede prin tine. Esti un ecou printre glasuri ferme si o oglinda printre fete, si totusi te intrebi” Nici de tine nu ti convine”. Te scufunzi, pentru ca universal tau e plin si totusi traiesti la periferie. Te invarti cu trenul, un psager clandestine.   ” Ah, oare cum o fi in inima orasului! ” , iar portile in nas ti se inchid. Te scufunzi, dar apa e aceeasi, si malul, si turnul de veghe. Din barca sar cu toti si trec , nici o privire, caci ei acum invata ,”Iar ea innoata bine”, atat stiu despre tine. Picioarele ti sunt grele, si bijuterii sau adunat de parca nici nu au existat.  Si totusi au existat mai mult decat tine, ah, iar te ineci si nu ai de ce sa te apuci, caci apa e aceeasi, si tu esti tot la fel.

Pe salteaua ce dormeam

Adesea ma gândeam

De ce viata e așa

Așa rece și rea. 

Trecutul copleșitor ma apuca și 

Brațele destinului ma înconjoară, 

Și ma trage înspre ea

Sa simt din nou căldura vieții

Sa simt din nou ceva. 

Din umbre sumbre, ce adâncesc

Tristeți și supărări, de care nu pot sa evadez

Sa fiu liber din nou.

Gândul îmi fuge jucăuș la mii și mii

de lucrui, dar nici un lucru nu va putea

aduce-n suflet gândul cu care 

Cu drag revăd momente tandre,

ale trecutului destin și

Ma gândesc cu groaza 

La zile ce-au fost, 

Cele care s-au pierdut, 

Și cele ce v-or fii. 

Mai bine mor tânăr și trist 

Într-o seară de aprilie 

Decât sa simt cum zilele 

Se duc fără efort, într-un ciclu 

Infinit al cărei mecanism 

Nu se încheie niciodată 

Nici dacă aș fi mort. 

Dar mai bine mort de-aș fii, 

Decât bătrân și trist 

Într-o lume rece unde 

Te simți bătrân și mic. 

Я открыла глаза и вошёл мой страх,

Он живёт во мне, как холодный прах.

С ним молчу, с ним дышу, с ним иду в тишине,

Он невидимый страж в моей глубине.

Страх один, но огромен, как чёрная ночь,

С дьявольским взглядом, что гонит прочь.

Рядом ли он или где-то вдали,

След его тянется тенью земли.

Он не исчезнет, лишь стихнет на миг,

Спрячется в сон, как беззвучный крик.

И во сне, и в яви опасен, жесток,

Как ядовитый, незримый поток.

Я ищу безопасность в чужих берегах,

В людях, в дорогах, в далёких странах.

Но умрёт этот страх лишь тогда,

Когда закроются дьявольские глаза.

Zambesc spre viitor cu ochii inchisi

Pentru ca nu vreau sa vad

Raul ce ne inconjoara

Visez fara sa vad sau sa ma misc

Fara sa vreau ca planul meu

Sa moara

Gandesc si aud un cantec mut

Ce imi

Strica auzul

Si vad cum lacrimi cad din nou

Tu mi ai stricat surasul

Tu lume rea ce imi gonesti visarea

Tu lume rea ce ma scufunzi ca marea

Dar soarele sta sa rasara si

Fug de aici legata

Inerc sa imi simt inima n piept dar

A fost

Retezata

Pe-un câmp de amintiri pierdute-n ceață,

Se-așterne liniștea din altă viață,

Copilăria mea, un vis fugar,

Ce s-a pierdut pe-al timpului hotar.

Cândva, alergam pe pajiști curate,

Cu râsul liber, fără de păcate,

Dar anii s-au dus, tăcuți și grăbiți,

Lăsând doar umbre, ușor risipiți.

În buzunar aveam comori de lut,

Iar cerul copilăriei n-a avut sfârșit,

Dar vântul uitării a șters povești,

Lăsând în urmă doar doruri lumești.

Unde e leagănul ce mă purta

Spre visele-nalte din copilăria mea?

Unde e glasul ce-mi spunea povești,

Pe care acum doar în somn le ghicești?

Mă doare gândul la tot ce-am uitat,

La râsul ce-n suflet cândva m-a legat,

Dar port o speranță în inimă, vie,

Că-n vis voi găsi copilăria târzie.

Copilăria mea, te chem cu dor,

Întoarce-te-n suflet, măcar ca fior,

Să-mi dai un strop din ce-am fost odată,

În lumea aceasta, de timp sfâșiată.

Mărul roșu și zemos,

Este tare delicios.

Vitamine multe are

Și m-ajută să cresc mare.

Dragi copii vă dau un sfat:

Mâncați mere! Ce mai stați?

de Andonie Madalina-Georgiana

În copilărie sunt jocuri frumoase,

Nu te obosesc, nici plictisesc nici odată

La grădiniță, la școală și mai departe,

Încep altele, cele învățătoare de carte.

Acum trebuiesc triate câte joacă, câte carte,

Când intri în iureșul vieții, e cam târziu

Jocurile se pierd în viață des, la pareu,

Și te poți plânge că nenorocul nu-ți face parte.

Anii tinereții, trec de zici ca fost un vis,

 Sunt multe de văzut, de ascultat, mulți pași,

De rătăcești drumul, nimeni nu-ți cere bis,

Și nu te etichetează cu bis ca pe victoriași.

Din copilărie, croieștți un țel, un crez

În joacă, în glumă ți-l imaginezi ca un ideal,

Planul se furișează ușor, ușor către mal

La maturitate, culegi ovații, ca un tip -breaz-

În toate trebuie muncă și susținut efort,

Nu poți de la început să ai de toate, confort

Dar dacă îți poți coordona urgențile noi,

Ești un om pe altă treaptă, fără de nevoi.

Dumnezeu pe când picta,
lumea ce n-avea culoare,
pete din stropi de vopsea
i-au căzut peste Lucrare!

A suflat Duh Sfânt pe ele
iar petele maron, micuțe,
viață au prins, ca păsărele!
Adam le-a spus: vrăbiuțe!

5.10.2017

Pe-acest tãrâm, "complet civilizat"

Suntem înconjuraţi, neîncetat,

De oameni îmbãtaţi cu limbi strãine,

Care rãspund "Ok!", în loc de "Bine!".

Copiii, mai cu seamã, ne uimesc

Cum leapãdã cuvântul românesc:

Spunând "Hello!", în loc de "Ziua bunã!",

Şi-atâtea, cã... nu ştii ce vrea sã spunã.

N-aş fi crezut c-aşa vreme sã vinã,

Sã o înveţe puiul, pe gãinã:

Ei ştiu ce este un calculator,

Mai bine decât chiar pãrinţii lor!

Revãd filmul de ieri, la interviu,

Se uitã la ecran, în timp ce scriu!

Conduc o firmã-ntreagã, c-un buton,

Mai ceva decât chiar Napoleon!

A fost o vreme-n casa pãrinteascã,

Când mã temeam, fãrã sã trebuiascã:

Un lucru mic sau mare, de stricam,

Plângeam un ceas, uitându-mã pe geam.

Cei mici de azi, rãcnesc, dar nu de teamã

Ci de nervoşi sau cã nu-i bagi în seamã.

Dacã voiesc, cumva, vreo jucãrie,

Îţi cauţi drum, pânã la librãrie.

Cum tehnicii-i încurc nomenclatura,

Îmi vine sã zâmbesc, cu toatã gura:

Un telefon, trimis de un amic,

Nu-l foloseam, de fricã sã nu-l stric.

Mã uit la cei ce sunt micuţi acum,

Ei "stau pe laptop", nu se joacã-n drum;

Ştiu "naviga", cât sunt de mititei:

Ne fac de râs! Ia, uită-te la ei!

Dar nu-i râs sãnãtos, ci e semn rãu,

De-i "academician" copilul tãu,

De nu-i în stare-a face o prostie,

De-a avea vise şi copilãrie!

Dacã nu te ocupi de fiecare,

Vor sta, fãrã a cere de mâncare,

Cu nasul toatã ziua-n telefon,

Dar nu s-aştepte ca sã-i vinã ton.

Ci, vor cãlãtori în alte lumi,

Spre care nu tu însuţi îi îndrumi;

Însã eşti responsabil, ca pãrinte,

Cã eşti matur şi ai mai multã minte!

Ei ştiu actori sau star-uri muzicale

Şi strigã tare la semifinale;

Dar, de literaturã, n-au habar:

Se uitã-n cãrţi, ca mâţa-n calendar.

Pe lângã faptul cã suntem hapsâni,

Avem mândria noastrã, de români.

Când te pricepi aproape la orice,

Nu ştii nimic de treabã... asta e!

Tu te trufeşti de câte limbi cunoşti,

Îi fi deştept, dar... nici alţii mai proşti!

Îţi pare bine c-ai atâta spor

Şi ştii engleza... din televizor.

De la zuluşi şi pân-la eschimoşi

De la cei treji, la cei cu ochii roşi,

Nu ai sã vezi popor, oricât te plimbi,

Fãlindu-se a şti te miri ce limbi!

Dar, pe român, nu-l pomeneşti aşa!

El vrea sã fie "cool", pe barba sa.

Şi se va strãdui, din rãsputeri,

Sã-nveţe astãzi, ce uitase ieri...

Din ţara lui, sã nu ajungã slugã

Pãrinţii îl învaţã ca sã fugã.

Decât stãpân modest, între vecini,

Mai bine slugã mare, la strãini.

Mai bun, decât tocana de legume,

N-am pomenit un alt produs, pe lume,

Nici mai gustos ca pizza culturalã

Înãbuşitã-n a prostiei oalã!

fără motiv,

câteva dalii

au-nflorit în

grădina devastată de-amăreală?

-nu, au spus albinele.

continuă să dăruiești lumii

măcar puțin

din bucuria ta

și vei fi fericit.