Copilărie

Cafea să-mi pregătești, sau ceai.

Te rog să fie cu iubire 

Și-o prăjitură...de mai ai

Ști bine,  cum îmi  place mie.

Așteaptă-mă că vin spre seară 

Sunt înghețat....să mă-ncălzești.

Să mă aștepți ca altă dată...

Cu-amorul tău să mă dezmierzi. 

Aprinde focu-n șemineu 

Fă lumina  mai discretă. 

Așteaptă-mă ca pe un zeu

Ce vine la a sa aleasă. 

de Auraș Soare

Mergeam ambițios prin vântul ce bătea,

Mă ridicasem din groapa cea ce mă rănea,

Mă rog, am mințit, mă ridicase ea.

M-a salvat din veninul șerpilor nenorociți,

Și mergeam ambii prin vânt, făram să fim ținiți,

Ținând capul sus lăsam trecutul în spate,

Exact de acolo unde aveau să ma înjunghe toate,

Și poate

Că am lăsat garda jos,

Dar nimic nu e mai roșu decât rozul cel mai roz,

Nu m-am uitat în spate, am continuat să merg

Apoi am grăbit pasul, am început să alerg

Eram tăcut,

Îmi lăsasem viitorul în trecut,

Era timpul să fi trecut peste tot ceea ce-a trecut.


(Asta e de fapt primul vers dintr-o melodie scrisa de mine, dar cred ca poate fi caracterizata și ca poezie idk)

În pădurea adâncă și întunecată,

Cu copaci înalți și frunze vânturate,

Păsările cântă în armonie dulce,

Și totul în jur e o minune.

de ALEXANDRU GABRIEL

Mașina de scris s-a uzat...s-au,

Fi-rar o simpla aluzie a timpului...or, 

Cerneala-n călimara s-a uscat...și,

A trecut, o vreme...

De când n-am mai atins acel, alinator.

Ce-o fi dacă n-aș exista? 

Ce-o fi dacă n-ar exista? 

Păi, nu știu eu ce-o fi — dar, 

Ce n-o fi știu sigur...

Acei ochi, n-o fi, 

De o nuanță pur celesta...și,

Încremenind privindu-i, 

De zici ca ești tu prințul timp —

și ea prințesa.

Acele mâini, n-o fi,

De e o mătase pur regală...și,

Profund diamantizate, de zici —

Că ești lângă Jwaneng. 

N-o fi nici — pielea-i,
Firavă și fină, 

Netedă și lină, 

Ce-ți injectează adânc în venă, 

Serotonină — doar, atingând-o.

Si dacă toate astea, 

Adunate — fac cât o lume pentru mine, 

Iți pun eu întrebarea — ce-o fi oare…

Daca Ea n-ar exista?

[…]

Pai, nu știu eu ce-o fi — dar, 

Ce n-o fi știu sigur[…]

N-o fi nimic, n-ar exista nici lumea, 

Aș fi doar eu, singur, în univers...

Fără sens. 

Preotul și provocarea

Un preot Petru

Adună forță pentru

O provocare pe tictoc!

Enoriașii sunt de-acord

De pierde,  Petru

Sună la escortă!  

Uneori mă gândesc la tine

La soarta ce mă așteaptă

La temnița de răni

Ce am adunat-o.

Eu vreau a ta durere

S-o pun la inima mea

Să simți fericirea

De la mine cândva.

Nu vreau să te alung

Pe tine, rană dulce,

Căci vreau ca să te am

La mine mereu.

Te-am iubit enorm de mult

Vreau să te păstrez mereu

Căci vreau să te am

La inima mea.

Iepurașul cu blanită

A plecat la grădiniță 

Și a luat in rucsăcel

Cel mai dulce morcovel.

clopote de râuri de-argint-

într-un verde mângâietor,

 îmblânzesc asprimile iernii,

cu scânteieri de baladă.

Dormitând în lună plină

nori răzleţi la unison,

tremură din rădăcină

în oglinzi de lacuri negre.

Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,

tresar glasuri ascuţite

în frunzişul unui pom.

Lunecă o rază moale

din pământuri adormite.

Răsar două, patru, nouă,

şi ţâşni un râu de soare;

cerul creşte mai cu seamă

urcând Luna printre stele

pe drumeaguri de aramă.

Apoi piere.

Sfârşesc umbrele bizare

în explozii

de culoare.

Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,

dimineaţa se revarsă

ca un vis în alte vise.

Şi porni la drum să vadă câteva privighetori

care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.

Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;

se opri la alte două,

limpezindu-şi faţa albă

cu un bob de rouă - două

într-un cuib adânc de flori.

Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,

e mai falnică pe luncă.

Apoi creşte şi tot urcă

în mătasea cerului,

dispărând ca o nălucă.

Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:

cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,

cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.

Ba tocmiră lăutar

să deschidă sărbătoarea

în palatul de verdeaţă.

Având guler de cleştar,

(ce e drept, un pic semeaţă)

se înalţă mândră floarea

fiind din neamul de cicoare.

Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.

Iată, a început serbarea !

Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure

şi brăţări de sălcii sure:

au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.

Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;

trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,

pârjolind copaci şi ierburi,

macii roşii din răzoare.

În arşiţa singulară

nuanţele s-au ofilit.

Totul este încremenit

de atâta zăpuşeală:

nu mai cântă pitpalacul,

nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri

vine-n valuri de argint -

e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.

Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată

păsări mitice venind

din adâncuri de-altădată.

Se porni ca din senin vânt subţire către vale,

răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.

Năvăleşte spre câmpie,

se pogoară în rafale,

flori mărunte încurcând

într-un ghem de păpădie.

Naltul cerului răsună;

zdruncinând pământu-adună

peste floarea câmpului

straie negre de furtună.

Alte umbre întunecate

au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă

în schelete de aramă.

Şi zburând în solzi de ape

păsări valmeş adunate se reped către lumină.

Aripile sfârtecate

pe mirişti sunt aruncate.

Într-un colţ de luminiş,

răsărită din verdeaţă,

se zăreşte alergând către dulcea libertate

o vioaie mogâldeaţă:

copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.

Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.

Două păsări grandioase stau în coama dealului.

Una albă se aşterne

pe deasupra grâului:

are trupul lung de scamă de culoarea vântului.

Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate

şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,

către pasărea măiastră.

O văpaie–n fir de ape

o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.

Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.

Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită

dupa norul ce s-a dus.

Cu suflarea chinuită,

inocent, rosti în sine:

Unde- i pasărea măiastră ?

Nu se vede... Nu mai vine ?!

Dar în ochi cârpiţi cu vise

se arată argintie,

înălţându-se din fân,

o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;

trecu dealul înspre vie,

răsunând în glasuri stinse:

’’Unde eşti copilărie ?...’’

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

Tată de copil,

Un înger într-un trup mic și fragil.

În ochii tăi, lumina se aprinde,

Iar sufletul meu de iubire se umple.

Te privesc cum crești și te dezvolți,

Cu fiecare zi, cu fiecare pas.

Mâna ta mică mă ține strâns,

Și simt că nimic nu ne poate despărți.

Îți aud râsul ca o melodie dulce,

Ce-mi aduce bucurie în inimă.

Ești comoara mea cea mai de preț,

Și pentru tine aș face orice sacrificiu.

Tatăl tău sunt și mereu voi fi,

Ghidându-te pe drumul vieții tale.

Te voi învăța să fii curajos și bun,

Să ai încredere în tine și să zbori spre stele.

Copilăria nu avea ceas,

doar zile lungi și râsete multe.

Ieșeam afară fără să întreb,

și mă întorceam când se făcea întuneric.

Nu știam ce-i graba,

nici de ce ar trebui să-mi pese de mâine.

Tot ce conta era clipa,

un joc, o minge, o strigare de prieten.

Mă murdăream fără să-mi pese,

cădeam și mă ridicam repede,

parcă nimic nu putea să doară prea mult

când totul era atât de viu.

Acum lucrurile sunt mai liniștite,

dar parcă și mai grele.

Și uneori mi-e dor, fără motiv,

de mine… cel de atunci.

Primăvara a venit 

Pomii toți au înflorit.

Floricele sute,mii

S-au așezat pe câmpii 

Toți copiii sunt pe stradă 

Bucuroși iarba să vadă 

Fetele frumos gătite 

Cu rochițe înflorite 

Ce așteaptă cu drag mare

Sărbătorile Pascale 

Iepurașul sa sosească 

Oua roșii sa ciocnească