Nu mai e timp

Născută din pământ și apă,

Copilul Lui Dumnezeu,

Curat, sufletul meu,

Supus să cadă în groapă.

Păcatele din neam în neam

Ce mă urmăresc din umbră,

Simfonie sumbră,

Cu ele inima-mi hrăneam.

Aș fi vrut să fiu secundă,

Să fiu o clipă pe pământ,

Sau o adiere de vânt

Care-n trestii să se ascundă.

Îndrăznesc să cred în toate

Și în câte nu există,

Eu, simplă artistă,

Cu mii de vise întunecate.

dragostea

răbdătoare plină de bunătate

ajută întărește limpezește

omul

iertând ridicând miluind

milos omniprezent

Dumnezeu 

O lacrimă pică, o alta apare.
Le prinde pământul într-o-mbrățișare
Și cu un sărut el le pune-n culori,
Apoi le transformă-n petale de flori.

Sunt catifelate petale de șoapte,
Cu umbre de dor tainic înmiresmate,
Desprinse din fința iubirii curate
Și strânse-n flori sfinte și imaculate.

Ce-ți mângâie mintea-ți desmiardă privirea,
Parfumul te-atinge, ți-mbată simțirea,
Petale de flori din petale de lacrimi,
Desprinse din suflete pline de patimi.

Petale de lacrimi din vise mărețe,
Petale de flori din iubiri îndrăznețe,
Petale de lacrimi de suflet semeț
Tîrât prin noroi și plătit cu dispreț.

Petale de geniu cu capul plecat,
Călcat în picioare și greu judecat.
Petale de gânduri nepuse în fapte
Sau neînțelese și-apoi spulberate.

Dar, iată, în valuri și vântul rebel!
Din flori le răpește, le duce cu el,
În roi rotitor de nebune culori,
Le fură, le-nalță, le-mprăștie-n zări.

Minuni risipite în zile senine
Și ne-nfăptuite în clipe divine,
Se-nalță-n văzduhuri gonite mereu
Și-atinse de ploaie, devin curcubeu.

Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor

rămas în urmă

impregnat în tocul pantofilor

și-l resimțim

mai întâi

ca pe o rezistență la curgere

apoi ca pe un lubrefiant miraculos

în rezervorele minții

indispensabil în mecanica mișcării de rotație

a viselor

în reducerea forțelor de frecare

dintre speranțe și percepțiile noastre imediate

în dispariția zgomotului

parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti

într-o realitate temporală superfluă

cuantică

care se amestecă impostatic cu visele

și care ți se scurge pe dinaintea ochilor

mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante

cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru

prima zi din an nu se deosebește de ultima

am visat cu ochii deschiși

ne-am trimis sute și mii de mesaje

încurajări

degeaba

timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge

ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii

cu spațiu

asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă

și ridică nepăsătoare din umeri

„e mort!

nu vedeți că e mort?

de acum va trebui să vă descurcați singuri!”

iubito

am să înlocuiesc fiecare cuvânt de dragoste cu câte o bufniță

fiecare virgulă cu câte o pasăre liră

în locul punctului am să pun câte o buburuză

și pentru că am multe semne de întrebare

de mirare

de încântare

am să așez în dreptul lor câte-o mierlă

acolo unde se aude cântecul de singurătate al mierlei

sunt șanse să apară iubirea

fiindcă scrisoarea aceasta pe care ți-o scriu

înmuind penița în călimara inimii

nu-i despre păsări

nici despre cuvinte

este o scrisoare despre dragoste

sigur îți mai amintești penele albe

de  pe Dealul Pântecului

(deasupra căruia nu zburau niciodată păsări!)

bunica ne spuneau că erau pene lăsate

de îngerii răzvrătiți ai Apocalipsei

reîntrupați în mesteceni

iar noi

copii fără minte

sorbeam cu paiul

seva din tulpinile lor albe ca neaua

sperând pe ascuns

să ne adunăm într-un suflet

(când vom mai crește!)

apoi să scoatem toți îngerii căzuți din mesteceni

spre țărmul luminos al dragostei...

Iubesc fulgii de nea,

Atât de puri,

Ei cad tacuti,

Acoperind întinsul tot,

Și inima-mi,cu albul lor.

Privesc dansul lor,

Feeric,lin,ușor,

Și mă întorc în timp-

Sunt iar copil,

Am aripi albe,zbor..

Iubesc fulgii de nea,

De-aș fi putut,

As fi ales sa fiu un fulg..

Sa mă topesc tăcut,

Fara durere,

Privind întinsul alb,

Destinul meu frumos

De-a bucura ființe efemere,

Cu suflete zbatandu-se,

Cu lacrimi grele...

Iubesc fulgii de nea,

Și-as vrea ca sufletele noastre

Să aibă albul lor,

Să treacă frumos,sublim,

Prin viață aceasta,

Sa se topească lin,

Fara durere,fara chin,

Cântând frumoasa simfonie

A minunatului lor destin..

In lacul de pe langa Annecy

Am oprit timpul pentru-a inspira ndelung

Din seva Raiului Ce-nconjura Cu muntii lui

Un loc sublim si un vazduh

Din vis parca desprins.

In lacul de pe langa Annecy

Imi voi dormi somnul de veci

Si in petale de nuferi imi vor acoperi

Cenusa cea din urma gri

Acolo imi voi aseza

Faptura cand eu n oi mai fi.

Cu o strangere de mana am inceput atunci trairea

Cand amandoi am suspinat

Si am dat frau liber unei simtiri

Ce pe amandoi ne a bucurat.

Cu o strangere de mana

Mi ai cuprins tot universul

Si inima si versul.

Cu o strangere de mana

Te am simtit in fiecare

Sarut.

Cuvintele ce - au ramas nerostite

Le am ascuns cu lacatul in suflet

Si rand pe rand le scot usor

Cand vreau sa scriu al

Inimii dor.

Cuvintele ce-au ramas nerostite

Le- am asternut in versuri pe o foaie

Gandindu-ma la tine

Vin timide,

Insiruite in esente de melancolie

Cu patima sa te sarute

Sa iti descrie intregul tau frumos,

Sa mi te daruiasca mie.

Cuvintele ce-au ramas nerostite

Imi fac inima sa tresara

Atunci cand dintr-o mie de suite

Imi pare ca te vad intaia oara.

Ce maini frumoase scriu astazi cu pixul

Cu vene calde , armoniose

Pielea cea fina si intinsa se muleaza

Perfect pe unghia de sticla

Doar pixul cel de plastic gol o strica

La atingerea-i brutala

Si de pasta- neagra

Lasa in urma

O linie murdara…

La fel ca viata

In care anii se muleaza perfect pe trup si suflet

La fel cum ochii de cristal se fac ca apa

Cu pleoapele cazute de durere,

Asa si Timpul

Topeste tot in urma

La atungerea- i brutala

Lasand in urma Sa

O linie de smoala.

Azi te am pierdut , uitat pe frunzele de August

Uitat in pasii pe nisipul cald

Caci s a racit fiorul pentru tine

S-a stins visarea atator ani…

Azi te am pierdut pe Cerul limped’

Si-n adierea de tarzie vara,

Caci e tarziu si-n inima si-n suflet

Iar timpul a inceput sa nu mai doara…

Azi te am pierdut si te am lasat în urma

Stralucitor , perfect si infinit

Îți multumesc ca-n ciuda atator ani

Inima mi ai hranit!

Negru pamant eu am in suflet

Cu foc si fum înecăcios

Ma uit si tac, imi spirijin putred

De gaica Cerului duios

Un suflu trist si singuratic

Fara de sete sau de vis

Si-n  al vietii tremur sadic

Am fost si sunt,

Dar azi, si răsăritul meu s a stins

Negru pamant.

Negru pamant voi fi la randu mi

Cand toate-n loc se vor opri

Si inima , si stele cazatoare

Si apa- n mari nu va mai fi

Nici lacrimi pe obrajii tristi

Nici mute strigate pierdute

Azi aruncate in simtiri

Sa se adune multe , multe

In negre amintiri.

Negru pamant gandesc adesea

Ce - n urma -n lume am lasat.

Un trist suspin , si o ploaie rece

Ce-azi pe mine ele cad

Negru pamant pe pleoape-mi greu

Rasuna tipete pierdute

Se pierd usor de Dumnezeu

Pasind in fulgerele mute

Astazi In urma v am lasat.