Emotia

Tu ești perfect,
Iar eu
Sunt imperfecțiune.

Tu ești un absolut în tot ce faci,
Când îți deschizi petala cu petala
Și înflorești și tot mai sus te-nalți,
Și eu mă mir că ești real
Și că mă vezi…

Tu ești perfect,
Iar eu sunt imperfecțiune,
Și ale tale carismatice culori
Mă copleșesc
În neputința-mi sugrumată de visare.

Dar tu îmi vorbești,
Și ochii tăi îmi spun
Ce gura nu poate să zică:
E-un univers greșit aici și acum!

Tu ești perfect, strălucitor și infinit,
Iar eu,
Un mediocru limitat,
Fără aripi, fără culori — doar gri și alb…
O ironie fără punct,
Cu ochi care nu mint și nu ascund.
Și știu, și simt că-mi ești perfect…

Ofilite, ca florile ce se sting in vaza de pe masă,

așa-mi sunt clipele

In apa ce devine de - o culoare nămoloasă .

Fără de apa sau de aer proaspăt,

Mă ofilesc în vaza mea de lut.

M-am ridicat de-atâtea ori din negru

Dar pentru ce sa mă mai lupt?

Când timpul s-a oprit cu totul

De cand ultima oară te-am văzut…

Ce rost mai au și zilele , și florile?

Când eu măsting în vaza mea de lut.

M am saturat sa mai mai lupt cu mine,

Si in genunchi mereu sa cad plângând

De cate ori imi amintesc de tine,

Raman fara puteri la fiecare gand

Ca nu esti langa mine

Nici azi, nici maine si nicicand!

Au trecut ani fara sa te fi văzut…

Au trecut ani si peste mine

Si peste vaza mea de lut!

Cu o strangere de mana am inceput atunci trairea

Cand amandoi am suspinat

Si am dat frau liber unei simtiri

Ce pe amandoi ne a bucurat.

Cu o strangere de mana

Mi ai cuprins tot universul

Si inima si versul.

Cu o strangere de mana

Te am simtit in fiecare

Sarut.

Ce maini frumoase scriu astazi cu pixul

Cu vene calde , armoniose

Pielea cea fina si intinsa se muleaza

Perfect pe unghia de sticla

Doar pixul cel de plastic gol o strica

La atingerea-i brutala

Si de pasta- neagra

Lasa in urma

O linie murdara…

La fel ca viata

In care anii se muleaza perfect pe trup si suflet

La fel cum ochii de cristal se fac ca apa

Cu pleoapele cazute de durere,

Asa si Timpul

Topeste tot in urma

La atungerea- i brutala

Lasand in urma Sa

O linie de smoala.

Cand simți ca încercări vin numai către tine

Si ai vrea sa te întrebi de ce si cum,

Tu sa ti sădești in inima o harpă

Si in acorduri line

S-o nalti spre Cer si- n rugăciune,

Iartă…

Cand te a ajuns din urma Negrul

Si simti ca Albul s a spulberat in vânt

Tu sa ti sădești in inima o harpă

Si, sus! Spre Îngeri! Să te-audă cântând,

Înalță rugăciunea și bunul cuvânt

Spre Duhul Sfânt!

A pieptului-i carcasa ruginita

Ascunde -n zimți o inima -nclestata

Ce- Ar Vrea sa iasa si sa strige!

De dor si de durere sta infipta !

Fasii desprise alunga - orice speranța

Sa poate sa razbata la Lumina…

In mii de bucati se destrama

In lantul gros si alui rugina…

Mă frâng săgețile tăcerii din ce în ce mai mult

Durerea lor mi-o strig scriind tot mai acut

Pe foi pătate cu lacrimi fierbinți 

Cu roșul din mine ce-ar vrea să îl alinți 

Mă lupt cu mine, privind în jur cu ochii goi 

Mă mint că sunt mai bine și nu-mi pasă de noi

Dar tot in jur mi-amintește de noi doi

Și tot ce-as vrea... pentru o clipă să te întorci înapoi.

Să-mi spui de-am însemnat ceva, știind că-n suflet mi-ești 

De ce-ai promis și ai plecat, fără să mă îmbrățișezi...

De-atunci scriu fiecare lacrimă din gând 

Și-n albul infinit al foii.... încerc să mi le sting.

Știi… cele mai adânci răni sunt cele pe care nimeni nu le vede.

Le ascund bine, în tăcere, în nopțile în care mă uit la tavan și mă întreb… de ce?

De ce unele suflete se întâlnesc doar ca să se iubească și-apoi să se piardă?

De ce ai fost furtuna din al meu cer, dar ai plecat, lăsându-mi doar o toamnă?

Încă îți aud pașii, încă îți simt prezența în aer, ca un ecou care refuză să moară.

Cel mai dureros adio nu e cel rostit… e cel simțit în suflet,

atunci când încă speri, dar știi că s-a sfârșit.

Și asta doare cel mai tare… că inima încă te vrea,

dar mintea știe că n-ai să mai fii aici niciodată.

Poate… poate într-o altă viață ne vom regăsi.

Poate atunci va fi altfel… fără regrete, fără lacrimi, doar noi doi.

Dar până atunci, îți păstrez amintirea ca pe-un ecou

ce se stinge încet… dar nu dispare niciodată.

Și poate timpul va șterge tot ce-a fost,

poate o să învăț să trăiesc fără tine…

Dar azi… azi încă trăiesc în umbra ta.

Și ecourile dorului…

ele nu mor niciodată.

Nu-mi pasă ce palme-mi dă destinul,

Iar soarta-mi ferecată e o altă ceapă degerată!

Doar tu iubito ești tot ce contează,

Iar viața mea, ce e din multe clipe alcătuită,

Doar ție îți aparține,

Și astăzi dar și mâine!

Iar fără tine nu-i viitor și nici speranță...

Nu-s eu cel care naufragiat de pe Titanic,

Stau agățat plutind salvat de mâna ce încă mă susține,

De tine?

Nu tu mă poți lăsa oricând să mă scufund ireversibil,

Să mă înec,

Și să-ți sufoc iubirea ce ți-o port pe veci,

Murind și ea cu mine?

(11 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

Si sunt momente când  nici un cuvânt nu poate fi în stare să redea exact trăirile  sufletului meu.. Uneori , când abia abia am găsit cuvintele  potrivite pentru a-ți spune ce sunt când sunt cu tine, îmi par insuficiente.

     Si... indiferent la câte cuvinte aș aduna pentru a ți le transmite... tot mi se par insuficiente... pentru că... sentimentul ce-mi face sângele să clocotească în vene... de fapt nu poate fi explicat nici în o mie, în zece mii, în o sută de mii și chiar nici într-un milion de cuvinte.

    Si aș vrea să știi cât de mult s-a schimbat în bine starea mea sufletească . Si aș vrea să știi  cum văd răsăritul  soarelui... e altfel. E cu totul neobișnuit. Lângă tine... fiece răsărit de soare e special... fiece clipă devine  una de neuitat...

Îți mulțumesc!!!

Târziu să fie oare pentru mine?

Pierdut să fie timpul pentru noi?

Să fie vinovată doar distanța?

Contează doar cât suflet arde-n noi

Găsesc durere-ascunsă-n a iubi

Mă tulbură ce poate-aduce verbul

Norocul către unii a zâmbit

În doi le-a fericit viața sorocul

Pare că soarta e un cinic joc de zar

Niciun profet nu mi-a răspuns cine le-aruncă

Uni-au primit nemăsurat norocu-n car

Alții îl caută gonind fără s-ajungă

Trei picături de fericire-am în pahar

Din ele una s-a uscat subit pe buze

Am reușit cumva să gust, dar e amar

Credeam că-i miere-această dulce-amărăciune