Lacrimile ploii
Aud furtuna plângând
Îmi alină al meu gând:
Să plec de aici, departe,
Cu un stilou și-a mea carte.
"Într-o liniște profundă,
Doar cerul ce o alungă,
A mea fericire, al meu zâmbet,
Mi-e urmat de un regret.
Un izvor melancolic în ai mei ochi
Mă lasă doborâtă în genunchi,
Doar ploaia mă aude, mă-nțelege,
Și un loc printre nori ea îmi alege."
Poems in the same category
Singurătatea mă consumă
golul sufletului se mareste
fiecare om ce vad in cale, se fereste
linsitea totala nu apare doar când dorm
dar și când nu găsesc acel amor
linistea sufletului ma consuma
iar aceasta lasa o mare urma
prietenii sunt ca pasarile calatoare
acestia sunt ademeniti de animale rapitoare
de nu ași fi fost singura, masi fi bucurat
insa, acum, orice zi care o trăiesc, trebuie de indurat
nu pot zice ca mii rau, dar nici bine
zilele cu bine deja îmi devin putin
pana și cerul are stele
și copacul crengi grele
și iarba flori imbucuratoare
și curcubeul e plin de culoare
insa eu nu am o lumina sa ma ghideze
nam medicamentul care durerea sa mi-o amelioreze
nam norul cel deschis pe un cer trist
nam ingrasamant pentru un florist
pana și câinele are prieten-omul
pana și electronii au atomul
dar singuratatea îmi ruineaza linistea
și nu-mi amelioreaza tristetea
golul neacoperit face din ce in ce mai greu
sa ma bucur de "momente" mereu
când e iarna, si respir din greu
pot sa îmi vad doar aburul meu
365 de rotatii a soarelui
insa acesta nu se atinge de luna in nici o zi a anului
fiecare miscare facuta de ameu picior
face ca imaginatia de prieten sa omor
desi nu e rau sa fii singur, oricum simti
cum trebuie sa încerci sa te minti
ca totul ce faci e pentru binele tău
chiar dacă iti faci mai mult rau
o lume intreaga, pare plina la prima privire
dar cu timpul, goala, după fiecare iubire
desi ne cautam sufletul pereche
deja reciproc ne stam unui altuia de veghe
nu ne cunoastem, dar ne cautam de parca ne stim
printr-o lume de fictiune cu totii plutim
cu fiecare zi parca suntem mai aproape
dar cu fiecare gand- atat de departe
ne cautam,desi universul ne desparte
ne cautam, desi ar trebui sa traim aparte
Vibrație
Alții mă judecă pentru culoarea mea,
Iar tot ce pot face este a îndura.
Mărturisesc că știu ce înseamnă
A fi altcineva,
Dar asta nu justifică
Plăcerea ta
Când mă folosești și te plictisești
De ființa mea care nu poate pleca.
Ador viclenia pe care mi-o oferi
Atunci când spui că ma iubesti.
Poate crezi că sunt de vină,
Iar eu iți dau dreptate
N-am curaj să mă duc în altă parte.
Poate îți e greu să înțelegi
Cu câtă luciditate
Chiar cred că m-a iubit mai mult de jumătate.
Artificialitatea de care dai dovadă
Chiar a ajutat
Să descopăr pasiunea
De care am uitat.
Mărturisesc că-mi e rușine
Să dau înapoi
Și să arât lumii
Că poate m-am înșelat,
Abuzul și violența ta
Chiar m-au ajutat.
Metafore
Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie
adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,
imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții
în apele Nilului
încă ne bântuie
.
și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică
de dragoste
și o metaforă cosmică a mileniliului trei...
Cer fără stele
Unde-s stelele in astă seară?
Căci eu văd doar un nor
Ce stă să se piardă.
Mă întreb dacă tu îl vezi,
Mă întreb dacă mă vezi,
Cum stau și tot analizez
Lumina stâlpului ce pâlpâie
Ce anunță, poate, un început de vară.
Totul e liniștit, vântul nu vrea să bată,
Iar drumul este înconjurat
De blocuri vechi
Și o grădină uitată.
Cine sunt eu în astă seară,
Poate un umil muritor
Ce așteaptă să ațipească,
Sau să se scalde-ntuneric
Și să prindă în a sa palmă,
Un greier ce își cântă
Propria serenadă.
Cine sunt eu,
Un cântec pus la radio
La o oră târzie,
O frunză ce o să cadă,
Căci nu se simte vie.
Cine sunt eu,
O stea poate pierdută
Ce tot caută luna,
Să-i țină companie
Pentru o seară lungă
Într-un colț de armonie.
Despre alt fel de gramatică
verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”
doar mergând poți să zici că exiști
(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )
strivit între ele substantivul comun „lume”
(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),
dă sens substantivului efemer viață
( definind doar jumătatea care există și merge!)
și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”
( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul verbului „a fi”, fără „a merge”!)
o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,
o floare ruptă,
un om la vârsta a treia, după un accident vascular,
încetul cu încetul devenim lucruri
ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,
care înseamnă speranță,
unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²
nu ne ajută prea mult,
fiindcă niciodată energia E a verbului a fi
nu poate fi egală cu masa m a substantivului viață
de înmulțit cu viteza c² a speranței, în vid,
unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…
Acoperiri
strigătul fricii
reverberează lugubru
alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare
nu-ți mai auzi bătăile inimii
te-apuci cu mâinile de ultimul gând
care te-ndemnase
cu puțin înainte
diabolic
să fugi
fără să înțelegi de ce
și
mai ales
fără să știi cine
a stins acolo
sus
(în somtuoasele apartamente ale minții)
lumina
lăsându-ți i sufletul să se zbată
precum peștele pe uscat
să urle pe străzile scufundate în beznă
ca Diogene
căutând cu disperare
un om…