la televizor
Un copil plânge
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
o bombă sfârtecă un corp
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
doi îndrăgostiți sunt fericiți
la televizor
într-un film alb-negru
schimbă canalul
îmi spune mintea
este o greșeală
fericirea a plecat
și eu îl schimb
micul copil
încă plânge
la televizor
Category: Thoughts
All author's poems: Craciunas Silviu
Date of posting: 12 сентября 2022
Added in favorites: 1
Views: 985
Poems in the same category
Umbrele nopții
Pierzi luna cât numeri stelele,
Stele poți vedea la nesfârșit
Dar, luna, e doar una lângă ele,
E valoarea fără preț de negăsit.
Într-un univers atât de mare
Luna, a găsit Pământul,
L-a îndrăgit atât de tare
Fără a-i vedea sfârșitul!
Sateliți câți mai cădeau,
Importanță chiar n-avea,
Când în fața lunii apăreau
Pământu' nu-i mai vedea...
24.11.24
Pentru ce ?
De ce nu te vezi pe tine?
Cea de azi ,nu cea de ieri,
Sau alaltăieri,nu cea de maine,
Sau de poimâine..
De ce te minti mereu?
Si cu vorbe dulci te amagesti?
De ce mereu te necăjești,
Iar cu vorbe dulci te aburesti?
Singuratic
Și dacă aș vorbi cu luna
Și aș cânta sumbru-n arcuș,
Mi-ar fi sufletul furtuna
Ce lăsă-n urmă pași de tuș.
Și alinări de ar mai fi
Pe parcursul vieții mele,
Inima mi-aș jertfi,
Să-ți pot uita și numele.
Fericirea de-aș găsi
Ca să nu te mai aștept,
Te-aș lăsa, te-aș părăsi
A mea cale s-o îndrept.
Viață cu amărăciune
Și de lacrimi plină,
Scrie eul cu-n tăciune
Versuri pline cu lumină.
Cuprins de frică-n întuneric
Și-nsetat de foc,
Muză, ecoul liric,
Șoapte suave puse-n joc.
Știu ca o sa ma uiți
Știu că o să mă uiți curând,
Că vor veni alți pași pe drum,
Și în privirea ta nu voi mai fi,
Doar o amintire în vânt.
Știu că timpul va șterge conturul
Chipului meu, al vocii, al dorinței,
Și vei rămâne doar cu ecoul
Unui zâmbet pierdut între clipe.
Cu fiecare zi, voi deveni
O umbră de care nu te vei mai împiedica,
Iar inima ta va învăța
Să bată fără să mai simtă greul.
Dar până atunci, te voi iubi
Cu toată intensitatea ce mi-a rămas,
Știind că, în final, o să mă uiți
Cum uităm, uneori, chiar și ceea ce am iubit.
Vei plânge, poate, când îți va lipsi
Un colț din sufletul ce-ți părea al meu,
Dar timpul va topi și lacrima
Și voi fi doar o palidă umbră în cerul tău.
Îți voi fi uitare, așa cum sunt vântul,
Care lasă în urmă doar liniște rece,
Iar tu, la fel, vei trăi fără dor,
Fără povestea ce ne lega pe noi.
Poate că vei zâmbi când îți vei aminti,
Dar nu vei ști că eu sunt acolo,
Într-un colț al minții tale uitate,
Tăcută, dar nemurind niciodată.
Știu că o să mă uiți curând,
Și poate atunci mă vei înțelege,
Că am fost tot ce-ai avut cândva,
Și că în uitare, iubirea nu dispare.
Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…
...rutină
Cuprins de tăcere,
Am învățat a urla,
Pe buze, cu miere,
Am deprins a tăcea.
Trăind în lumină,
Treptat mă întunec,
Grâu din neghină,
Spre ceruri alunec.
Cuprins de iubire,
Accept orișice,
Orbit în privire,
Nu contează de ce...
Strivit de cuvinte,
Învăț să ascult,
Ce va fi înainte,
Îmi pare demult.
Cuprins de plăceri,
Să sufăr mi-e lesne,
Sleit de puteri,
Murmur pricesne.
Trăind pe pământ,
Învăț ca să zbor,
Privind un mormânt,
Nu uit c-am să mor...
Umbrele nopții
Pierzi luna cât numeri stelele,
Stele poți vedea la nesfârșit
Dar, luna, e doar una lângă ele,
E valoarea fără preț de negăsit.
Într-un univers atât de mare
Luna, a găsit Pământul,
L-a îndrăgit atât de tare
Fără a-i vedea sfârșitul!
Sateliți câți mai cădeau,
Importanță chiar n-avea,
Când în fața lunii apăreau
Pământu' nu-i mai vedea...
24.11.24
Pentru ce ?
De ce nu te vezi pe tine?
Cea de azi ,nu cea de ieri,
Sau alaltăieri,nu cea de maine,
Sau de poimâine..
De ce te minti mereu?
Si cu vorbe dulci te amagesti?
De ce mereu te necăjești,
Iar cu vorbe dulci te aburesti?
Singuratic
Și dacă aș vorbi cu luna
Și aș cânta sumbru-n arcuș,
Mi-ar fi sufletul furtuna
Ce lăsă-n urmă pași de tuș.
Și alinări de ar mai fi
Pe parcursul vieții mele,
Inima mi-aș jertfi,
Să-ți pot uita și numele.
Fericirea de-aș găsi
Ca să nu te mai aștept,
Te-aș lăsa, te-aș părăsi
A mea cale s-o îndrept.
Viață cu amărăciune
Și de lacrimi plină,
Scrie eul cu-n tăciune
Versuri pline cu lumină.
Cuprins de frică-n întuneric
Și-nsetat de foc,
Muză, ecoul liric,
Șoapte suave puse-n joc.
Știu ca o sa ma uiți
Știu că o să mă uiți curând,
Că vor veni alți pași pe drum,
Și în privirea ta nu voi mai fi,
Doar o amintire în vânt.
Știu că timpul va șterge conturul
Chipului meu, al vocii, al dorinței,
Și vei rămâne doar cu ecoul
Unui zâmbet pierdut între clipe.
Cu fiecare zi, voi deveni
O umbră de care nu te vei mai împiedica,
Iar inima ta va învăța
Să bată fără să mai simtă greul.
Dar până atunci, te voi iubi
Cu toată intensitatea ce mi-a rămas,
Știind că, în final, o să mă uiți
Cum uităm, uneori, chiar și ceea ce am iubit.
Vei plânge, poate, când îți va lipsi
Un colț din sufletul ce-ți părea al meu,
Dar timpul va topi și lacrima
Și voi fi doar o palidă umbră în cerul tău.
Îți voi fi uitare, așa cum sunt vântul,
Care lasă în urmă doar liniște rece,
Iar tu, la fel, vei trăi fără dor,
Fără povestea ce ne lega pe noi.
Poate că vei zâmbi când îți vei aminti,
Dar nu vei ști că eu sunt acolo,
Într-un colț al minții tale uitate,
Tăcută, dar nemurind niciodată.
Știu că o să mă uiți curând,
Și poate atunci mă vei înțelege,
Că am fost tot ce-ai avut cândva,
Și că în uitare, iubirea nu dispare.
Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…
...rutină
Cuprins de tăcere,
Am învățat a urla,
Pe buze, cu miere,
Am deprins a tăcea.
Trăind în lumină,
Treptat mă întunec,
Grâu din neghină,
Spre ceruri alunec.
Cuprins de iubire,
Accept orișice,
Orbit în privire,
Nu contează de ce...
Strivit de cuvinte,
Învăț să ascult,
Ce va fi înainte,
Îmi pare demult.
Cuprins de plăceri,
Să sufăr mi-e lesne,
Sleit de puteri,
Murmur pricesne.
Trăind pe pământ,
Învăț ca să zbor,
Privind un mormânt,
Nu uit c-am să mor...
Other poems by the author
Floare de nufăr
Ţi-ai pus petale în clipire
când zorii zilei îi supui,
cu roua vieţii în privire
eşti vis hoinar al orişicui.
De sunt bolnav de-a ta fiinţă,
în trupul tău aș vrea să pier,
din cupa ta să iau căinţă,
prin albul pur să par mister.
Când vântul frânge o dorinţă
din gânduri vechi prin care zbor,
din şir de lacrimi dă-mi sentinţă
să-ți fac din vorbe un covor.
E somnul zilei prins în ceaţă,
pe lacul tău mă simt stingher,
iubesc un nufăr plin de viaţă,
iubesc al florilor mister.
În umbre vin spre maluri urme
de flori întinse peste lac
sclipiri de cer iubiri să scurme
prin dorul meu mereu sărac.
De la Claude Monet - Metropolitan Museum of Art, CC BY-SA 2.5, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=8947762
Toamnă eternă
Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.
Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.
Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.
Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.
Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.
Doar poemele - III
Hrănesc cu nepăsare
scurgeri de vreme
din jugulara timpului,
mă rog
Omului de Neanderthal,
valsuri nocturne
ameţesc viitorul
cu nemurirea,
ascult tic-tacul
ce pompează viaţă
în venele de fibră,
departe de mine,
mintea nechează
limbi neînţelese.
Doar poemele
cuvintelor ritmate,
pătrunse de friguri,
bântuite de himere,
văduvite citirii
aspiră la nemurire
în cartea de ceară
a doamnei Tussauds.
Ele, poemele,
mucegai al cuvintelor,
ascultă zbaterea
versurilor nenăscute.
Galben
O floare ofilită de-o galbenă culoare,
o noapte petrecută în galbenă candoare,
o galbenă iubire ce moartea n-o s-o știe,
uitate mai respiră pe-o galbenă hârtie.
Săruturi fără număr pe galbene petale
se-așează cu grăbire și-s gata să răscoale
privirea pătimașă din galbena vedere
o tandră alinare în galbenă durere.
E galbenul din floare a ochilor cântare
pe corzi rămase-n suflet arcușului cărare
ce cheamă în surdină cu galbenă uimire
un dans de lacrimi plânse în chip de amintire.
Învinsă fără milă de-a vremurilor toană,
o galbenă chemare se zbate în pripoană
s-aducă doar o clipă din galbena trăire
pe strada fără zile numită fericire.
Când viața-mi se va stinge în galbenul din zare
pe cer mă voi întinde în curcubeu din mare
să cad în stropi de viață pe galbena hârtie
și trandafirul galben să-l ud cu apă vie.
Când
Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.
O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.
Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.
Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.
În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.
Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?
Rămâi
Rămâi aleasa din grădina vieţii,
miros de floare înroşind plăcerea,
născută clipă zăvorând tăcerea,
mă ţii cuprins în apăsarea ceţii.
Rămâi doar gândul adorat odată,
un tremur stins de aşteptări pierdute,
prin şir de vorbe în neant ţesute
mă arzi şi azi cum nu credeam vreodată.
Rămâi mister adulmecând mistere,
o umbră ştearsă implorând lumină,
din norii stând în aşteptarea lină
aşterni un cuib ca să hrăneşti durere.
Rămâi în seara când iubeam furtuna,
doar eu, alături, tu erai departe,
priviri vorbeau, dar străluceau deşarte,
rămâi, rămâi să mă petreci întruna.
Floare de nufăr
Ţi-ai pus petale în clipire
când zorii zilei îi supui,
cu roua vieţii în privire
eşti vis hoinar al orişicui.
De sunt bolnav de-a ta fiinţă,
în trupul tău aș vrea să pier,
din cupa ta să iau căinţă,
prin albul pur să par mister.
Când vântul frânge o dorinţă
din gânduri vechi prin care zbor,
din şir de lacrimi dă-mi sentinţă
să-ți fac din vorbe un covor.
E somnul zilei prins în ceaţă,
pe lacul tău mă simt stingher,
iubesc un nufăr plin de viaţă,
iubesc al florilor mister.
În umbre vin spre maluri urme
de flori întinse peste lac
sclipiri de cer iubiri să scurme
prin dorul meu mereu sărac.
De la Claude Monet - Metropolitan Museum of Art, CC BY-SA 2.5, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=8947762
Toamnă eternă
Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.
Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.
Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.
Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.
Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.
Doar poemele - III
Hrănesc cu nepăsare
scurgeri de vreme
din jugulara timpului,
mă rog
Omului de Neanderthal,
valsuri nocturne
ameţesc viitorul
cu nemurirea,
ascult tic-tacul
ce pompează viaţă
în venele de fibră,
departe de mine,
mintea nechează
limbi neînţelese.
Doar poemele
cuvintelor ritmate,
pătrunse de friguri,
bântuite de himere,
văduvite citirii
aspiră la nemurire
în cartea de ceară
a doamnei Tussauds.
Ele, poemele,
mucegai al cuvintelor,
ascultă zbaterea
versurilor nenăscute.
Galben
O floare ofilită de-o galbenă culoare,
o noapte petrecută în galbenă candoare,
o galbenă iubire ce moartea n-o s-o știe,
uitate mai respiră pe-o galbenă hârtie.
Săruturi fără număr pe galbene petale
se-așează cu grăbire și-s gata să răscoale
privirea pătimașă din galbena vedere
o tandră alinare în galbenă durere.
E galbenul din floare a ochilor cântare
pe corzi rămase-n suflet arcușului cărare
ce cheamă în surdină cu galbenă uimire
un dans de lacrimi plânse în chip de amintire.
Învinsă fără milă de-a vremurilor toană,
o galbenă chemare se zbate în pripoană
s-aducă doar o clipă din galbena trăire
pe strada fără zile numită fericire.
Când viața-mi se va stinge în galbenul din zare
pe cer mă voi întinde în curcubeu din mare
să cad în stropi de viață pe galbena hârtie
și trandafirul galben să-l ud cu apă vie.
Când
Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.
O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.
Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.
Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.
În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.
Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?
Rămâi
Rămâi aleasa din grădina vieţii,
miros de floare înroşind plăcerea,
născută clipă zăvorând tăcerea,
mă ţii cuprins în apăsarea ceţii.
Rămâi doar gândul adorat odată,
un tremur stins de aşteptări pierdute,
prin şir de vorbe în neant ţesute
mă arzi şi azi cum nu credeam vreodată.
Rămâi mister adulmecând mistere,
o umbră ştearsă implorând lumină,
din norii stând în aşteptarea lină
aşterni un cuib ca să hrăneşti durere.
Rămâi în seara când iubeam furtuna,
doar eu, alături, tu erai departe,
priviri vorbeau, dar străluceau deşarte,
rămâi, rămâi să mă petreci întruna.