la televizor
Un copil plânge
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
o bombă sfârtecă un corp
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
doi îndrăgostiți sunt fericiți
la televizor
într-un film alb-negru
schimbă canalul
îmi spune mintea
este o greșeală
fericirea a plecat
și eu îl schimb
micul copil
încă plânge
la televizor
Категория: Мысли
Все стихи автора: Craciunas Silviu
Дата публикации: 12 сентября 2022
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 973
Стихи из этой категории
Like water
You flow through my mind like water
Sometimes it can be a turbulent flow,
Sometimes just nice and slow.
Like water you have stages,
Where your mad, then your sad,when you cry, then you laugh.
I don’t get you, i dont.
But sometimes, i cant think straight when i dont hear your bubly vocal cords.
I dont get you, i dont.
But i feel like its just us in the whole world.
We flow, we fall, we cross each road we pass.
We never get tired of the waterblast.
You tend to pour your problems on me,
expecting to evaporate them just like warm tea.
I dont get you, i do.
I listen to every gush you have, to every little pond you have.
You flood my mind with words you say, with your problems within each day.
I dont get you, but oh how i do.
My mind when i talk to you is all blue.
All blue like the sea, until it turns black when your in missery.
I try to keep you clean, but each time there’s another plastic in your sea.
Your all soaked, from your tears you have leaked.
I try to offer a towel, but it just gets wet from your sorrows.
From your past wishes and hopes,how i wish i could just swim,
Through each of your dreams, and slowly make them appear, like a little fish swimming in the sea.
I dont get you, i dont.
But i cant help but admire your flows and waves, each time you slowly sway.
You flow through my mind like water,
And yet again you never seem to bother.
Capu’ sus
Capu’ sus, mai sunt multe de dus,
Drumul vieții nu-i apus.
Chiar de-i greu și ești obosit,
Luptă-ntruna, căci nu e sfârșit.
Capu’ sus, norii negri se duc,
După ploaie e soare-n amurg.
Fiecare pas mic e un dar,
Și din luptă răsare un har.
Capu’ sus, ai putere în tine,
Tot ce-i greu se va duce cu bine.
Nu te teme, căci mâine-i un vis,
Ce te-așteaptă mai sus, spre un pisc.
Capu’ sus, calea-i lungă, dar dreaptă,
Chiar și stelele cad și se-așteaptă.
Tu ridică-te, crede și-ai să vezi,
Că din umbre răsar iar livezi.
Gânduri!
Nu căuta fericirea,
Unde alții au pierdut-o,
Acolo vei afla dezamăgirea,
Pe care n-ai cerut-o
Nu căuta adevărul,
Unde e multă minciună,
Ni l-a adus Eva cu mărul,
Îl ocolim ne place pruna
Nu căuta a înțelege,
Unde nimic nu e de înțeles,
Și nici nu-ți fă propria lege,
Că in final, prin ea, altu-i ales
Nu căuta să afli,
Unde s-a dus tinerețea,
Pentru că știi și nu te păcăli,
Spune-i adio și mergi cu bătrânețea
....................................
Caută drumul și calea dreaptă,
Ce te conduc spre mântuire,
Mai dă un ban, mai fă o faptă,
Că firul vieții se-ntinde și e subțire!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Tată
Suntem ca 2 straini pe-un bulevard
Tu cu tine, eu cu mine
Dar eu tot sper, ca maine va fi mai bine.
Am tot avut rabdare
Si am facut incercare dupa incercare
Dar...
E greu sa cunosti pe cineva a doua oara
E greu sa ierti pe celalalt
Dar mai greu va fi sa uiti ce a fost o data.
Cand pierzi controlul viata te schimba,
Pacat ca eu am aflat asa tarziu
De trucutul nostru cenusiu,
Sincer, mi-as fi dorit sa stiu.
Ne vedem atat de rar
Sau putem spune mai literar
Ca ne vedem putin mai des ca 2 straini
Iar tot ce ne leaga
Sunt niste radacini,
Pe care eu incep sa nu le mai prea simt.
Si cand esti langa mine, eu te simt departe
Si cand nu esti, parca te-as vrea pana la moarte.
Cine sunt?
Deseori ma gândesc,
uitându-mă la lună,
Dacă chiar îmi place cum trăiesc,
Dacă chiar am inima bună.
Cine sunt…cine sunt?
Ma nedumeresc eu cu ea
Doar luna știe ce înfrunt
Doar luna frumoasa mea.
Ma rătăcesc printre goluri,
Oare…oare a observat?
Ma rătăcesc printre doruri
Caci nu știu ce viața am de dat.
De primit tare aș vrea,
Luna nu o muți
De iubind cumva,
Doar stând sa o asculți.
Like water
You flow through my mind like water
Sometimes it can be a turbulent flow,
Sometimes just nice and slow.
Like water you have stages,
Where your mad, then your sad,when you cry, then you laugh.
I don’t get you, i dont.
But sometimes, i cant think straight when i dont hear your bubly vocal cords.
I dont get you, i dont.
But i feel like its just us in the whole world.
We flow, we fall, we cross each road we pass.
We never get tired of the waterblast.
You tend to pour your problems on me,
expecting to evaporate them just like warm tea.
I dont get you, i do.
I listen to every gush you have, to every little pond you have.
You flood my mind with words you say, with your problems within each day.
I dont get you, but oh how i do.
My mind when i talk to you is all blue.
All blue like the sea, until it turns black when your in missery.
I try to keep you clean, but each time there’s another plastic in your sea.
Your all soaked, from your tears you have leaked.
I try to offer a towel, but it just gets wet from your sorrows.
From your past wishes and hopes,how i wish i could just swim,
Through each of your dreams, and slowly make them appear, like a little fish swimming in the sea.
I dont get you, i dont.
But i cant help but admire your flows and waves, each time you slowly sway.
You flow through my mind like water,
And yet again you never seem to bother.
Capu’ sus
Capu’ sus, mai sunt multe de dus,
Drumul vieții nu-i apus.
Chiar de-i greu și ești obosit,
Luptă-ntruna, căci nu e sfârșit.
Capu’ sus, norii negri se duc,
După ploaie e soare-n amurg.
Fiecare pas mic e un dar,
Și din luptă răsare un har.
Capu’ sus, ai putere în tine,
Tot ce-i greu se va duce cu bine.
Nu te teme, căci mâine-i un vis,
Ce te-așteaptă mai sus, spre un pisc.
Capu’ sus, calea-i lungă, dar dreaptă,
Chiar și stelele cad și se-așteaptă.
Tu ridică-te, crede și-ai să vezi,
Că din umbre răsar iar livezi.
Gânduri!
Nu căuta fericirea,
Unde alții au pierdut-o,
Acolo vei afla dezamăgirea,
Pe care n-ai cerut-o
Nu căuta adevărul,
Unde e multă minciună,
Ni l-a adus Eva cu mărul,
Îl ocolim ne place pruna
Nu căuta a înțelege,
Unde nimic nu e de înțeles,
Și nici nu-ți fă propria lege,
Că in final, prin ea, altu-i ales
Nu căuta să afli,
Unde s-a dus tinerețea,
Pentru că știi și nu te păcăli,
Spune-i adio și mergi cu bătrânețea
....................................
Caută drumul și calea dreaptă,
Ce te conduc spre mântuire,
Mai dă un ban, mai fă o faptă,
Că firul vieții se-ntinde și e subțire!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Tată
Suntem ca 2 straini pe-un bulevard
Tu cu tine, eu cu mine
Dar eu tot sper, ca maine va fi mai bine.
Am tot avut rabdare
Si am facut incercare dupa incercare
Dar...
E greu sa cunosti pe cineva a doua oara
E greu sa ierti pe celalalt
Dar mai greu va fi sa uiti ce a fost o data.
Cand pierzi controlul viata te schimba,
Pacat ca eu am aflat asa tarziu
De trucutul nostru cenusiu,
Sincer, mi-as fi dorit sa stiu.
Ne vedem atat de rar
Sau putem spune mai literar
Ca ne vedem putin mai des ca 2 straini
Iar tot ce ne leaga
Sunt niste radacini,
Pe care eu incep sa nu le mai prea simt.
Si cand esti langa mine, eu te simt departe
Si cand nu esti, parca te-as vrea pana la moarte.
Cine sunt?
Deseori ma gândesc,
uitându-mă la lună,
Dacă chiar îmi place cum trăiesc,
Dacă chiar am inima bună.
Cine sunt…cine sunt?
Ma nedumeresc eu cu ea
Doar luna știe ce înfrunt
Doar luna frumoasa mea.
Ma rătăcesc printre goluri,
Oare…oare a observat?
Ma rătăcesc printre doruri
Caci nu știu ce viața am de dat.
De primit tare aș vrea,
Luna nu o muți
De iubind cumva,
Doar stând sa o asculți.
Другие стихотворения автора
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 20. Mărturisirea
Trecuseră câteva zile și cei doi, Iulia și Gabriel, erau într-o stare stabilă, dar existau suficiente motive de îngrijorare. Iulia era încă menținută în stare de comă indusă, rana de la cap fiind destul de adâncă. Nu era transportabilă și o echipă de neurochirurgi se deplasase la spital. Cât despre doctorul Gabriel, acesta își revenise complet din punct de vedere fizic Asistenta încerca să nu-l tulbure prea mult. Asistenta șefă devenea pe zi ce trece tot mai agitată, iar doctorița Zamfirescu privea neputincioasă la acest tablou al disperării și incertitudinii care se contura chiar în fața ei. Era oare posibil ca acea lovitură să fi afectat memoria doctorului? Și de unde până unde această poveste cu baronul Aaron von Pieler? O bătaie ușoară întrerupse gândurile doctoriței.
— Intră!
Asistenta se strecură în biroul directoarei de parcă ar fi vrut să nu fie văzută. Alături de directoarea spitalului era și Doamna, asistenta șefă.
— Chiar voiam să te chem. Acum că am scăpat de inundații, vreau să știu ce intenții ai, Iulia? În ultima vreme te-ai comportat ciudat. Ce este cu acea peșteră?
— Cer iertare, dar trebuia să-mi găsesc trecutul.
— Toți avem în trecut frânturi de viață pierdute, dar nu putem alerga în timp căutând himere. Aici, în dosarul tău, este trecutul tău, iar viitorul va depinde doar de prezent. Nu poți fugi de viitor ascunzându-te în trecut.
— Trecutul meu a fost brusc îngropat odată cu părinții mei și cu mama Iuliei.
— Vrei să spui că între tine și Iulia există o legătură.
— Bănuiam ceva. Am fost în satul bunicilor din partea mamei. Acolo sunt înmormântați părinții mei și chiar trecutul meu. Iulia este sora mea. Suntem surori după tată, iar mamele noastre erau surori gemene.
— Cum este posibil?
— Mama Iuliei avea probleme psihice. S-a folosit de asemănarea lor pentru a-l înșela pe tatăl meu. Toți trei au murit într-un accident atunci când veneau să-mi spună tot adevărul. Eu eram singura care nu știa.
— Iulia, sora ta știe?
— Da. Știe și toată viața ei a fost ca o umbră care mă păzea de primejdii. Voi rămâne aici. Îi voi îngriji pe amândoi.
— Adică?
— Adică pe sora mea și pe doctorul Gabriel.
— Se pare că nu ești străină de această stare a doctorului.
- În casa din sat unde locuiesc am găsit un caiet scris cu sute de ani în urmă de un austriac. Acesta, rănit în luptele cu turcii din 1493 chiar în aceste locuri, a fost ascuns de o femeie în peșteră și îngrijit. S-a îndrăgostit de ea și a refuzat să mai plece cu ceilalți oșteni rămânând în sat. Era baronul Aaron von Pieler. Din caiet am aflat că femeia lui era considerată ființa diavolului, iar el a reușit să o facă bine iubind-o. Au murit atât ea cât și fata lor în timpul unor inundații fiind alungate de sătenii care credeau că datorită diavolului care le stăpânea, Dumnezeu le-a trimis ploile.
— Doctorul a citit caietul?
- Speram să o iubească pe Iulia și să o facă bine. Atunci nu știam că e sora mea, dar simțeam că îi datorez acest lucru.
- Cum adică, îi datorezi acest lucru? întrebă nedumerită doctorița Zamfirescu.
Privirile asistentei și asistentei șefe se întâlniră. Ochii Iuliei o implorau să vorbească, să spună ceea ce ei îi era atât de greu să mărturisească.
— Așa este, reluă Doamna istorisirea Iuliei. Cu mulți ani în urmă, Iulia a avut proasta inspirație să ademenească un bărbat, doar că acesta a venit cu alții ca să o violeze. Și atunci sora ei s-a sacrificat lăsându-se violată. Cred că a fost momentul în care frica de bărbați i-a cuprins mintea tulburându-i comportamentul. Vă amintiți că atunci când am găsit-o, nu suporta să aibă bărbați în jurul ei?
Iulia o privi cu recunoștință pe asistenta șefă, apoi își continuă povestea.
— Doar doctorul Gabriel putea să-i redea încrederea în iubire. Să-i vindece frica de bărbați.
— Aceste fapte schimbă mult lucrurile. Înseamnă că rătăcirea lui nu este legată de lovitura suferită la cap. Va trebui să-l transferăm la Sibiu.
— Nu! În niciun caz, se avântă asistenta, eu sunt..., eu îl voi îngriji, mai spuse ea după o scurtă pauză. Credeți că o să-și revină?
— Fiecare om are o conștiință ascunsă, în umbră, care stă la pândă gata să cucerească mintea și să învingă firea noastră normală. Să sperăm că personalitatea lui va fi mai puternică decât această tenebră născută din caietul baronului.
Ieșiră împreună din cabinetul directoarei și se îndreptară spre camera lui Gabriel. În mijlocul curții, asistenta șefă o opri și o privi în ochi.
— Iulia, nu mai este loc de greșeli și ascunzișuri. Viața a doi oameni depind de spusele tale. Ce ai vrut să spui adineauri?
Iulia aplecă ochii și se întristă.
— Sunt gravidă. Aștept copilul lui Gabriel.
— Dar e o binecuvântare. Poate cu această veste îl vei scoate din starea în care este. Va părăsi lumea baronului.
— Nu știu. Dacă o iubește pe sora mea?
— Crezi că s-a culcat și cu sora ta?
Iulia înclină capul afirmativ, apoi adăugă.
— Eu i-am împins spre asta.
— Înțeleg. La fel ca mama ta și sora ei. V-aţi iubit cu același bărbat. Doar că acum nu este vorba de nicio înșelătorie. Gabriel va trebui să-și asume consecințele propriilor alegeri.
— Mergeți doar dumneavoastră la el. Eu nu pot încă să-l văd.
Doamna intră în cameră și Gabriel se ridică întâmpinând-o cu o întrebare.
— Ce face soția mea? Dar fiica?
— Doctore, dumneata nu ai nicio soție.
— Ba da. Preotul și sătenii nu vor să recunoască. Este soția mea și nu îi voi lăsa să le facă rău.
— Te rog, ascultă-mă. Eu am o fetiță. Îți amintești? Cea din fotografie. Unde este fotografia, doctore?
— Fetița ta trebuie să se joace cu fetița mea. O să o lași, nu? întrebă el rugător. Oamenii sunt răi, dar nu există niciun diavol. Fata mea este la fel ca și fata ta. Îi place atât de mult să se joace. O lași?
— O să o las, dar spune-mi unde este? De ce ai ascuns-o?
— Nu eu am ascuns-o. Preotul minte.
Începu să se agite amenințând o umbră din geam cu pumnul.
— Bine. O să o aduc.
Iulia intră și ea în cameră.
— Iulia, ce bine că ai venit. Ți-au făcut sătenii rău?
— Nu mi-au făcut. Acum se poartă frumos cu noi.
— Și fetița noastră unde este?
— Se joacă, Aaron. Se joacă cu copiii.
Dincolo de timp
Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.
Las
Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.
Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.
Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.
Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.
De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.
Început de toamnă
Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.
Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.
Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.
Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.
Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.
Floare de nufăr
Ţi-ai pus petale în clipire
când zorii zilei îi supui,
cu roua vieţii în privire
eşti vis hoinar al orişicui.
De sunt bolnav de-a ta fiinţă,
în trupul tău aș vrea să pier,
din cupa ta să iau căinţă,
prin albul pur să par mister.
Când vântul frânge o dorinţă
din gânduri vechi prin care zbor,
din şir de lacrimi dă-mi sentinţă
să-ți fac din vorbe un covor.
E somnul zilei prins în ceaţă,
pe lacul tău mă simt stingher,
iubesc un nufăr plin de viaţă,
iubesc al florilor mister.
În umbre vin spre maluri urme
de flori întinse peste lac
sclipiri de cer iubiri să scurme
prin dorul meu mereu sărac.
De la Claude Monet - Metropolitan Museum of Art, CC BY-SA 2.5, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=8947762
Bătrâni furați de zile
-Un ochi ca să privească cerul,
un zâmbet să-mi aștearnă seara,
din vise să-mi culeg misterul,
lăsați-mi vie primăvara!-
Amurgul stă să piară-n noapte,
pe străzi lumina prinde umbre,
visează flori să spună șoapte
şi stau bătrâni în sate sumbre.
Un colţ de cer în gând coboară,
din geamuri pier luciri de viață,
prin noapte umbre se strecoară
şi plâng bătrâni uitați în ceață.
Prin nouri luna stă să piară,
din cer o ploaie lin coboară,
se-așterne-un sunet de vioară
şi sunt bătrâni flămânzi în țară.
Mai joacă focul viu în tindă,
în beznă doruri stau umile,
tăcut, trecutu-i prins pe grindă
și pier bătrâni furați de zile.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 20. Mărturisirea
Trecuseră câteva zile și cei doi, Iulia și Gabriel, erau într-o stare stabilă, dar existau suficiente motive de îngrijorare. Iulia era încă menținută în stare de comă indusă, rana de la cap fiind destul de adâncă. Nu era transportabilă și o echipă de neurochirurgi se deplasase la spital. Cât despre doctorul Gabriel, acesta își revenise complet din punct de vedere fizic Asistenta încerca să nu-l tulbure prea mult. Asistenta șefă devenea pe zi ce trece tot mai agitată, iar doctorița Zamfirescu privea neputincioasă la acest tablou al disperării și incertitudinii care se contura chiar în fața ei. Era oare posibil ca acea lovitură să fi afectat memoria doctorului? Și de unde până unde această poveste cu baronul Aaron von Pieler? O bătaie ușoară întrerupse gândurile doctoriței.
— Intră!
Asistenta se strecură în biroul directoarei de parcă ar fi vrut să nu fie văzută. Alături de directoarea spitalului era și Doamna, asistenta șefă.
— Chiar voiam să te chem. Acum că am scăpat de inundații, vreau să știu ce intenții ai, Iulia? În ultima vreme te-ai comportat ciudat. Ce este cu acea peșteră?
— Cer iertare, dar trebuia să-mi găsesc trecutul.
— Toți avem în trecut frânturi de viață pierdute, dar nu putem alerga în timp căutând himere. Aici, în dosarul tău, este trecutul tău, iar viitorul va depinde doar de prezent. Nu poți fugi de viitor ascunzându-te în trecut.
— Trecutul meu a fost brusc îngropat odată cu părinții mei și cu mama Iuliei.
— Vrei să spui că între tine și Iulia există o legătură.
— Bănuiam ceva. Am fost în satul bunicilor din partea mamei. Acolo sunt înmormântați părinții mei și chiar trecutul meu. Iulia este sora mea. Suntem surori după tată, iar mamele noastre erau surori gemene.
— Cum este posibil?
— Mama Iuliei avea probleme psihice. S-a folosit de asemănarea lor pentru a-l înșela pe tatăl meu. Toți trei au murit într-un accident atunci când veneau să-mi spună tot adevărul. Eu eram singura care nu știa.
— Iulia, sora ta știe?
— Da. Știe și toată viața ei a fost ca o umbră care mă păzea de primejdii. Voi rămâne aici. Îi voi îngriji pe amândoi.
— Adică?
— Adică pe sora mea și pe doctorul Gabriel.
— Se pare că nu ești străină de această stare a doctorului.
- În casa din sat unde locuiesc am găsit un caiet scris cu sute de ani în urmă de un austriac. Acesta, rănit în luptele cu turcii din 1493 chiar în aceste locuri, a fost ascuns de o femeie în peșteră și îngrijit. S-a îndrăgostit de ea și a refuzat să mai plece cu ceilalți oșteni rămânând în sat. Era baronul Aaron von Pieler. Din caiet am aflat că femeia lui era considerată ființa diavolului, iar el a reușit să o facă bine iubind-o. Au murit atât ea cât și fata lor în timpul unor inundații fiind alungate de sătenii care credeau că datorită diavolului care le stăpânea, Dumnezeu le-a trimis ploile.
— Doctorul a citit caietul?
- Speram să o iubească pe Iulia și să o facă bine. Atunci nu știam că e sora mea, dar simțeam că îi datorez acest lucru.
- Cum adică, îi datorezi acest lucru? întrebă nedumerită doctorița Zamfirescu.
Privirile asistentei și asistentei șefe se întâlniră. Ochii Iuliei o implorau să vorbească, să spună ceea ce ei îi era atât de greu să mărturisească.
— Așa este, reluă Doamna istorisirea Iuliei. Cu mulți ani în urmă, Iulia a avut proasta inspirație să ademenească un bărbat, doar că acesta a venit cu alții ca să o violeze. Și atunci sora ei s-a sacrificat lăsându-se violată. Cred că a fost momentul în care frica de bărbați i-a cuprins mintea tulburându-i comportamentul. Vă amintiți că atunci când am găsit-o, nu suporta să aibă bărbați în jurul ei?
Iulia o privi cu recunoștință pe asistenta șefă, apoi își continuă povestea.
— Doar doctorul Gabriel putea să-i redea încrederea în iubire. Să-i vindece frica de bărbați.
— Aceste fapte schimbă mult lucrurile. Înseamnă că rătăcirea lui nu este legată de lovitura suferită la cap. Va trebui să-l transferăm la Sibiu.
— Nu! În niciun caz, se avântă asistenta, eu sunt..., eu îl voi îngriji, mai spuse ea după o scurtă pauză. Credeți că o să-și revină?
— Fiecare om are o conștiință ascunsă, în umbră, care stă la pândă gata să cucerească mintea și să învingă firea noastră normală. Să sperăm că personalitatea lui va fi mai puternică decât această tenebră născută din caietul baronului.
Ieșiră împreună din cabinetul directoarei și se îndreptară spre camera lui Gabriel. În mijlocul curții, asistenta șefă o opri și o privi în ochi.
— Iulia, nu mai este loc de greșeli și ascunzișuri. Viața a doi oameni depind de spusele tale. Ce ai vrut să spui adineauri?
Iulia aplecă ochii și se întristă.
— Sunt gravidă. Aștept copilul lui Gabriel.
— Dar e o binecuvântare. Poate cu această veste îl vei scoate din starea în care este. Va părăsi lumea baronului.
— Nu știu. Dacă o iubește pe sora mea?
— Crezi că s-a culcat și cu sora ta?
Iulia înclină capul afirmativ, apoi adăugă.
— Eu i-am împins spre asta.
— Înțeleg. La fel ca mama ta și sora ei. V-aţi iubit cu același bărbat. Doar că acum nu este vorba de nicio înșelătorie. Gabriel va trebui să-și asume consecințele propriilor alegeri.
— Mergeți doar dumneavoastră la el. Eu nu pot încă să-l văd.
Doamna intră în cameră și Gabriel se ridică întâmpinând-o cu o întrebare.
— Ce face soția mea? Dar fiica?
— Doctore, dumneata nu ai nicio soție.
— Ba da. Preotul și sătenii nu vor să recunoască. Este soția mea și nu îi voi lăsa să le facă rău.
— Te rog, ascultă-mă. Eu am o fetiță. Îți amintești? Cea din fotografie. Unde este fotografia, doctore?
— Fetița ta trebuie să se joace cu fetița mea. O să o lași, nu? întrebă el rugător. Oamenii sunt răi, dar nu există niciun diavol. Fata mea este la fel ca și fata ta. Îi place atât de mult să se joace. O lași?
— O să o las, dar spune-mi unde este? De ce ai ascuns-o?
— Nu eu am ascuns-o. Preotul minte.
Începu să se agite amenințând o umbră din geam cu pumnul.
— Bine. O să o aduc.
Iulia intră și ea în cameră.
— Iulia, ce bine că ai venit. Ți-au făcut sătenii rău?
— Nu mi-au făcut. Acum se poartă frumos cu noi.
— Și fetița noastră unde este?
— Se joacă, Aaron. Se joacă cu copiii.
Dincolo de timp
Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.
Las
Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.
Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.
Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.
Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.
De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.
Început de toamnă
Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.
Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.
Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.
Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.
Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.
Floare de nufăr
Ţi-ai pus petale în clipire
când zorii zilei îi supui,
cu roua vieţii în privire
eşti vis hoinar al orişicui.
De sunt bolnav de-a ta fiinţă,
în trupul tău aș vrea să pier,
din cupa ta să iau căinţă,
prin albul pur să par mister.
Când vântul frânge o dorinţă
din gânduri vechi prin care zbor,
din şir de lacrimi dă-mi sentinţă
să-ți fac din vorbe un covor.
E somnul zilei prins în ceaţă,
pe lacul tău mă simt stingher,
iubesc un nufăr plin de viaţă,
iubesc al florilor mister.
În umbre vin spre maluri urme
de flori întinse peste lac
sclipiri de cer iubiri să scurme
prin dorul meu mereu sărac.
De la Claude Monet - Metropolitan Museum of Art, CC BY-SA 2.5, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=8947762
Bătrâni furați de zile
-Un ochi ca să privească cerul,
un zâmbet să-mi aștearnă seara,
din vise să-mi culeg misterul,
lăsați-mi vie primăvara!-
Amurgul stă să piară-n noapte,
pe străzi lumina prinde umbre,
visează flori să spună șoapte
şi stau bătrâni în sate sumbre.
Un colţ de cer în gând coboară,
din geamuri pier luciri de viață,
prin noapte umbre se strecoară
şi plâng bătrâni uitați în ceață.
Prin nouri luna stă să piară,
din cer o ploaie lin coboară,
se-așterne-un sunet de vioară
şi sunt bătrâni flămânzi în țară.
Mai joacă focul viu în tindă,
în beznă doruri stau umile,
tăcut, trecutu-i prins pe grindă
și pier bătrâni furați de zile.