Stropi de poeme
Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.
În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Craciunas Silviu
Дата публикации: 27 марта
Просмотры: 300
Стихи из этой категории
Abis, în perilipsis
Știm
Noi știm că zeii noștri plâng,
Însingurați,
Atunci când mor
...din când în când.
Atunci când ard,
Desfigurați,
Crucificați.
La fiecare pas plăpând,
Îi auzim, pe-ascuns cum râd,
În haite,
Strânse în amurg,
Chemând prelung...
Apoi, că știm, de vreun folos,
Nu-i nimănui.
Săpând în os,
Durerile-s haihui.
Precum un râu întunecat,
Sălbatic vânt, necugetat,
Aici în noi, ca un strigoi,
Se-afundă în noroi.
Și de am fost zidiți
Cumva de ei,
...rău meșteșug,
În chip de șerpi sau porumbei,
Împinși în jug.
Sub plug.
Povestea asta, spusă prost,
Și scrisă cu mustrare,
Întortocheată, fără rost,
E-o glumă fără sare.
Închipuire de nebuni,
Gemând în malaxoare,
Ungându-și pâinea, cu minciuni,
Destine sub zăvoare.
Mai știm, că binele-i de sus,
Că cerul vrea dreptate,
Priviți la cei care s-au dus,
De lângă noi, Departe.
Și-n fiecare gând spre zei,
De-ar fi, să-i întrebați:
Cum vă răbdați așa mișei,
În aur îngropați?
Doar vântul va șopti, străin,
Îngenuncheat în noapte:
Trăiți cu vise și cu vin!
Temeți-vă de moarte!
Și frica asta să vă ia,
Tărie și speranță...
Ca o stăpână, proastă, rea,
...oh, sfântă ignoranță!
Socoteala între mamă și pui
Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el
Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .
Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse:
De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.
Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui, nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:
Să înveți bine la școală ,Vasilică!
Autor: Nicoleta Postovan
Din același fum
Din același fum
de speranță
de care depindeam, firul
ce s-a rupt, pierzanie.
Cerul mi-e tată
iar Marea mi-e mamă-
până și necunoscutul mi-e cunoscut;
dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.
Coșmarul.
Iar cum rădăcina unei flori se ofilește
în pământu’ Străin-
așa și rădăcina mea
se stinge încetișor…
În abisul de măști.
De nu știam de Cutia Pandorei
de speranța fragilă;
Miracolele nu ar fi fost adevărate;
dar…Teroarea a sosit.
Neglijența firii omenești,
Indiferența ta, ucide
cu Aparențe parfumate
și esențe de Galben.
E vina mea, oare?
Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...
căci acum lumea e o tornadă
de Amintiri ce mă țin captiv
în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.
De nu îți place sau n-ai vrea,
Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;
Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.
Chiar de te-ai preface.
Rece, ca cimentul scărilor lungi.
ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte
nu îți pot simți Căldura.
căci Fumul e mai cald decât Grija ta.
Ace de ceas oprite în amintirile disperate
De Iubire, Armonie
Iar tu n-ai ajuns la Timp;
Nici nu vei fi.
Adio.
Și tot ce îmi Doream
Era Iubirea ta necondiționată;
Dorință Eșuată a unui Copil
Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.
Și stau și mă întreb…
Cine Ești?
Oglinda care s-a crăpat!
Caut și răscolesc,
În fața ta mă dezgolesc.
Iar tu îmi arăți fiecare defect.
Ar fi ceva care să fie perfect?
Deodată m-am speriat
Căci oglinda s-a crăpat.
Mizerie peste tot.
Să adun nu mai pot.
Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș
Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș.
Și deși am emancipat
Oglinda tot s-a crăpat.
Nu-ți plăcea imaginea
Și ai vrut să dispară.
Dar oare dacă ordinea o menținea
Firea ta cea amară
De durere am fi scăpat?
Dar oglinda s-a crăpat
Acum regreți și îți ceri iertare,
Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare.
Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci...
Singură m-ai lăsat și acuma pleci!
Trecutul nostru l-ai îngropat
După ce oglinda s-a crăpat.
Lume decăzută...
Pfoai, o berea-ș cinsti azi
Pentru toți flăcăii ăștia breazi,
De dimineață am simțit-o, ziua-i de câcat
Am luat-o-nainte și pe lume m-am pișat.
De mers, am mers, pe străzi pustii
Pline de negre zburătoare
Liniște-ai rece, ca din sicriu
Nici nu mai știu, mă mișc eu oare?
Cu capu-n nori, și în văzduh,
De-aș avea aripi, m-aș arunca în zare
Și chair de nu, eu tot mă duc,
Sperând să văd înc-o schimbare...
Dar toată lumea știe, de la Iisus,
Nimic nu mai e nou sub soare.
Văzând cum lumea a ajuns
Cultura s-a dus, și regulile toate
Religia pentru ei, prezint-un neajuns
Că nu pot dracii să-i prindă mai ușor de capete.
Așa c-au dat dracu' iubirea,
Pervertită și neroadă
Au făcut ei mare știrea,
În curcubee, să se căsătorească, 3 băieți ș-o fată
Ei o numesc iubire și-nînțelegere
Da' numa' haos au adus,
Și normele ce le-am primit de sus
Pentru ei, de-ar dispărea n-ar fi mare pierdere.
Frustrări mă compleșesc de luni
Gândindu-mă la cei mai simpli, suferind
Ei de gând rău încă n-au dat,
Că munca-i face oameni buni.
N-au timp să fie depresivi,
Și cu credință ei se uită
Rugându-se încă o zi
S-ajungă bine după muncă
Și între timp, în lumea mare
Ordinea își ia schimbare
Și crește lucrarea Satanei
Puțini credincioși încă mai sunt.
Și cei, balcani, trecuți prin comunism
Și cei de-afară ce l-au mai văzut,
Știu bine, ăsta e neomarxism
Dă-i scroll, dăi like, și te-o corupt.
Haide! Luptă! Pentru drepturile cățelului!
Hai luptă! Dreptul să fii gras, obez!
Transfobic, fat-fobic, homofob, ce ești!
Practică printre' oi mișcarea mielului!
Că lumea, progresistă rău
De frumusețe a uitat
Să mă scârbesc la un ecran
Că la emisiuni e invitat
Un nefericit, ce s-a făcut fată din băiat.
Și oameni în costume de animale imaginate
Colorate, pe scenă dansau
Și unii, cu câcat la cur în pampers
Pe lângă copii, pedofilii, oameni buni se dau.
Și ca copil s-ajungi s-asiști la o schimbare
Să fii îndoctrinat de mic,
Cu idei de nouă ordine mondială
Dar tu oricum nu înțelegi nimic.
Ajungi tu, mai târziu o oaie,
Ca celelalte, călăuzit.
Cu steaguri false, printre flăcări și ură mare,
Cu arme, oamenii s-au ciuruit.
Majoritate prost informată
Dau din cap, și zic că da...
Terifiant să știi că mâine,
O să ți-o ia pe maică-ta.
Pe taică-tău, că s-a opus
Om cu tradiție și stare,
Pe soră-ta că i-a și-a pus
În mintea ei o întrebare.
Cum am ajuns, istoria mereu s-o repetăm
Dar nu mai este mult ș-o terminăm,
Că războaiele iar s-au adunat.
Și viața lumii au luat.
Dar nu mă deranjează, sincer
De cât să stau în lumea asta de câcat.
Aștept dreptate, de sus, de vine
Dar mi-e frică, că-ci judecata,
E aspră, nemiloasă și păcătos sunt,
Nici eu încă nu m-am iertat.
Și timp, nu este, că mâine m-oi fi dus
Și tot ce iubeam ar dispărea.
Și scârba-n ochi mi s-ar vedea,
De până-acum nu s-o și fi văzut.
Și am ajuns, la locul stabilit, să beau
Că sătul sunt, și supărat, îmi iau
O halbă și pe ei cinstesc,
Pe oamenii ce încă mai muncesc,
Pe oamenii care pe Dumnezeu, încă îl mai iubesc.
Și de tradiție și reguli încă nu se despărțesc.
Îmi pare rău...
Другие стихотворения автора
Un fluture alb
Pe pajiştea verde stau clipele mute
şi flori se desfac răspândind fericire,
un fluture alb de prin zări aşternute
desprins e din soare cu-a lui strălucire.
E fulger de vară prin timpul statornic,
răstimpuri de clipe stau ani să măsoare,
întinsele-i aripi sunt limbi de ceasornic
ce vremea le poartă din floare în floare.
Din albul aprins aşezat şi în suflet
vorbesc adieri peste flori întristate,
răsfrânte de veacuri, s-aşeze răsuflet
în cupe rotunde de buze-nrămate.
Un cerc de culoare privirea-i aprinde,
e cerul tablou într-o floare plăpândă,
cu îngeri şi nori necuprinsul cuprinde
copila crăiasă prin lumea ei blândă.
Arome se-avântă simţirea să-i scalde
cu calde chemări într-o clipă zăbavă,
un fluture plânge cu lacrimi ce-s dalbe,
în aripi cuprinde o floare-n dumbravă.
Un fluture alb cu iubire se-apleacă
pe floarea râvnită de ploaie şi soare,
în albul din aripi culori să petreacă,
un fluture alb răstignit pe o floare.
Putreziciune
Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară
În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 8. Despre iubire și despre iertare
8. Despre iubire și despre iertare
Un cer nemișcat veghea odihna micii comunități pierdută departe de lume pe valea Oltului. În liniștea care se așternuse peste curtea spitalului în acea noapte văduvită de vântul ce de regulă acoperea murmurul depărtat al râului se înălțau spre cer chemările sufletelor împerecheate de destin cu taina întunericului. Din rama ferestrelor securizate cu gratii, ochii larg deschiși ai umbrelor străpungeau negrul nopții în căutarea înțelegerii. Căutau în glasurile beznei răspunsurile pe care lumea oamenilor nu le putea da pentru simplul fapt că întrebările lor erau rostite în limba minții, o limbă pe care făptura umană nu era dispusă să o învețe. Cum să învețe omul normal o astfel de limbă dacă gândul lui este la rândul său cenzurat de o altă judecată înainte de a deveni izvor de trăire. Doar ele, ființele fără judecată, glăsuiau și trăiau liber, fără prejudecăți stereotipe decretate ca fiind normalitate într-o lume în care o singură specie s-a erijat în decident universal. Frânturi de fraze se chemau unele pe altele alunecând spre nicăieri, toate absorbite cu indiferență de murmurul nesfârșit al apei. Așezat pe pragul salonului-debara, învelit cu o pătură luată de pe patul Iuliei, Gabriel veghea curgerea vorbelor încercând să deslușească înțelesuri dincolo de propria-i judecată. În fiecare vorbă căuta propriile-i vorbe aruncate în nopțile în care obișnuia să se strecoare până sub dealurile din marginea satului. Numai că atunci era vară. Într-o noapte a avut un vis pe care nu-l va uita niciodată. Se făcea că era înconjurat de mâini care fluturau spre el limbi de foc. Era un cerc de flăcări care se învârtea în jurul lui și îi ardea mintea din ce în ce mai puternic. Apoi cercul se rupsese, iar el se desprinsese în fugă din strânsoarea căldurii. Se trezise la marginea satului, în buza dealurilor. Dinspre vale, vâlvătăi de flăcări mistuiau o șură plină cu paie aruncând spre cer dâre roșiatice care prindeau forme ciudate înainte de a se pierde în înalturi. Ființe minuscule roiau fără încetare de colo colo rugându-se să nu pornească vântul nopții. Atunci, ca și acum, doar frânturi dezlânate de vorbe se împrăștiau și se pierdeau fără urmă. Pusese mâinile căuș la gură și începuse să arunce spre dealuri întrebările minții sale, întrebări izvorâte din mintea unui copil. Iar ecoul îi prelua vorbele doar atât cât puteau văile să cuprindă. Se simțise condamnat la singurătate printre oameni și atunci, în acea noapte, hotărâse ca gândurile sale necenzurate de judecata altora să le împărtășească în liniștea nopților albiei văilor. Nopți de-a rândul le sacrificase avântându-se din ce în ce mai mult pe văile dintre dealuri în căutarea răspunsurilor pe care ei, oamenii, nu i le-ar fi putut da doar pentru că întrebările sale nu puteau pătrunde dincolo de sita judecății semenilor stăpâniți de o normalitate prea simplă.
— Asculți?
— Ascult. Ascult și încerc să înțeleg.
În fața lui, Iulia asculta și ea vorbele singuratice din noapte. Gabriel desfăcu pătura din jurul lui și o îndemnă să ia loc.
— Bănuiesc că vrei să vorbim.
— Da, Gabriel. Aș vrea să vorbesc cu tine, dar mi-e teamă că sunt lucruri pe care tu nu le-ai putea înțelege.
— Cred că ai dreptate. Nu pot să înțeleg, Iulia. De ce ești în același timp şi pacient și angajat al spitalului? Şi asistentă și nebună?
— Nu despre asta vreau să vorbim, Gabriel.
— Dar despre ce, Iulia?
— Despre iubire și despre iertare.
— M-ai întrebat într-o noapte dacă aș putea iubi o nebună.
— Acum te-aș întreba dacă știi să ierți.
— Pe cine să iert? Pe nebună sau pe asistentă?
— De ce crezi că eu sunt pacienta din salonul-debara?
— Atunci, în noaptea aceea, când am făcut dragoste, ți-a alunecat pansamentul de pe mână și am simțit urmele arsurii. Este o arsură în formă de cruce, nu?
Din spatele lor un zgomot atrase atenția lui Gabriel. Întoarse capul. Din pragul ușii o tânără care părea să-i asculte de ceva vreme se pierdu în salonul-debara. Nedumerit, Gabriel se ridică gata să o urmeze uitând parcă de prezența Iuliei, dar aceasta îi prinse brațul și îl opri.
— Nu intra. O sperii.
Își aduse aminte de nereuşita primei întâlniri cu bolnava și se așeză din nou alături de Iulia. Așteptă o reacție a acesteia la vorbele sale ce acum păreau fără temei, dar Iulia avea privirea pierdută în negura nopții.
— Nu înțeleg.
— Despre iubire și despre iertare. Dacă, de fapt, eu aș fi nebuna din salon și tânăra din salon ar fi asistenta, ai putea să accepți că ai iubit o nebună? Poți iubi o nebună, Gabriel? Și poți să ierți?
— Nu, Iulia, nu cred că aș putea iubi o nebună.
— De ce, Gabriel?
— Poate pentru că te iubesc pe tine.
— Dar eu nu te iubesc, Gabriel.
— Dar asta nu este o discuție despre iubire și despre iertare. Este o discuție despre noi doi, iar tu amesteci în relația noastră această făptură nevinovată care spune metaforic că este fiica unui baron mort în timpul războiului cu turcii, în urmă cu sute de ani.
— Nu, Gabriel. De fapt, tot metaforic vorbind, eu sunt fiica baronului Aaron von Pieler. Ea este soția baronului. Soția care încă îl așteaptă pe baron.
În timp ce Gabriel rămase descumpănit, Iulia se depărtă și dispăru în spatele turnului roșu. Doctorul deschise ușor ușa salonului-debara. Razele clare ale unei luni pline, reflectate de albul imaculat al zăpezii, se împleteau armonios cu limbile de lumină aruncate de focul din sobă pe un chip angelic pe care visele pictaseră un zâmbet desăvârşit. Același zâmbet pe care îl văzuse și pe chipul Iuliei atunci când trăirea deplină a iubirii lor s-a spulberat în cenușă.
Culcat pe pat, Gabriel nu reușea să adoarmă. Oare ce înseamnă acest „metaforic” acceptat de Iulia și returnat într-un alt context? Ce a ascuns oare Iulia în spatele acestor cuvinte? Și oare lângă el a fost asistenta sau nebuna? Nu se putea îndoi asupra faptului că făcuse dragoste cu asistenta, dar tot ce se întâmplase mai departe începea să se piardă în ceața neînțelegerii. Sub mantia neagră, atunci când a ajuns fără să știe cum în acea sală înconjurată de apele Oltului, era oare una dintre Iulii? Care dintre ele? Îi reveni în minte noaptea dinainte când crezuse că în spatele lui se găsea Iulia nebuna și iată că nu mai era sigur pe el.
— De ce despre iubire și despre iertare? Am spus că nu pot iubi nebuna deoarece sunt îndrăgostit de ea. A fost o minciună. Nu pot spune că sunt îndrăgostit. Nu am voie să fiu îndrăgostit. De ce insistă Iulia? Oare se gândește la iubire ca la un tratament? Dacă m-aș iubi cu nebuna fără să o iubesc? Aceasta ar fi partea cu iubirea. Și partea cu iertarea? Voi fi capabil să mă iert pentru pângărirea unui trup lipsit de voință? În fond ce este iubirea? De ce ne iubim? Nu pentru a ne împreuna cu convingerea că o facem conștienți, nu animalic? Ca să-l parafrazez pe Jean-Jacques, splendoarea iubirii trăiește în inima omului. Pentru a o vedea trebuie să o simțim în trup. Eu pretind că stăpânesc natura omului, dar este mult prea vag. Când ating o coardă trebuie să știu precis cum va vibra ființa. Omul trebuie ascultat precum un instrument dacă îndrăznim să-l atingem, să-i modelăm caracterul. Ar trebui să știu totul despre nebună, despre educația ei, despre întâmplările prin care a trecut pentru a putea întâi de toate să-i acord corzile minții, altfel falsetul cântecului îi va fi fatal. Dacă admitem că orice om normal poartă și o doză de nebunie, nu ar trebui, prin simetrie, să acceptăm că în orice minte bolnavă se găsește o insulă a rațiunii? Odată ancorată iubirea pe acea insulă, poate ea, iubirea, ar putea deveni un far pentru întreg creierul bolnavei. Iubirea este lumină, iar lumina aduce liniște și încredere. De ce majoritatea nebunilor cred că au o legătură de iubire directă cu divinitatea? Poate că încearcă inconștient să aducă acea lumină în insula de rațiune rătăcită în cugetul lor. Doar că divinitatea nu se arată prea interesată de un astfel de tratament. Dar eu, ca medic curant, aș putea să o fac. În loc să i-o dăm lui Emil pe Sophie, cum ar fi să-l dăm pe Emil lui Sophie? Bărbatul crescut anume să satisfacă nevoile femeii. Să-mi strecor iubirea în gândul ei, să-i fiu far de rațiune pentru tot restul vieții. Iubirea naște iubire, ea mă va iubi cu patima ființei ce descoperă într-un mod brutal forța erotică a trupului și diversitatea necuprinsă a sentimentelor. Voi face față sau o voi părăsi născând în fața ei o altă prăpastie? O prăpastie la marginea căreia suntem duși de atâtea ori de către sentimentele noastre. Și atunci, voi putea să mă iert?
Somnul ajunse stăpân peste gândurile lui Gabriel. Gândurile sale se pulverizară în mii de idei care continuau să-i pătrundă mintea aflată sclavă a viselor. Iulia se întoarse în peșteră. Luă caietul baronului Aaron von Pieler și începu să citească.
Am stat câteva zile în adăpostul ascuns de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea bucățile de carne atârnând între pietre și vulturii care se aruncau cu sălbăticie pentru a le smulge din zid. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.
Las
Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.
Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.
Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.
Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.
De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 13. Fata cu coroniță
13. Fata cu coroniță
Gabriel ajunse înapoi în spital odată cu lăsarea întunericului. În curte, tanti Crina alunga pacientele de pe alei cu bățul ei. De când fusese readusă la viață, comportamentul ei se schimbase radical. Devenise un ajutor de nădejde pentru asistente.
— Hai, că vă mănâncă lupul păsărica.
— Babo, te așteaptă Făt Frumos în pat!
La vederea doctorului, tanti Crina își abandonă misiunea în plină desfășurare și se repezi spre salonul-debara. Primul impuls al lui Gabriel era să o urmeze, apoi se răzgândi și se opri în mijlocul curții. Privirea i se opri asupra unei bănci pe care o doamnă așezase o pătură groasă și care strângea în brațe o copilă. O recunoscu pe pacienta care ceruse o coroniță din spice de grâu. Era, cel mai probabil, în brațele mamei sale. Trunchiul copilei părea un pendul care măsura eternitatea indiferent la mângâierile doamnei ce încerca să o stăpânească și din gura căreia se revărsau cuvinte de iubire.
— Cati, scumpa mea, noi te iubim și dacă nu ești premiantă.
— Am primit coronița, mami? Unde este coronița?
— Este acasă. Te așteaptă să te întorci.
Un hârâit strident răsări ca din senin din gâtlejul fetei.
— Nu mă mai mințiți!
— Nu te mint! Tu ai luat coronița! Ce ai pățit? Ești răcită?
Cati nu răspunse la întrebare.
— Spune-mi cum arată. Este din spice de grâu?
— Este galbenă ca și culoarea părului tău frumos. Dar, Cati, liniștea ta este mai presus de școală.
— Nu pot. Eu trebuie să iau mereu coronița.
Doctorul Gabriel se apropie de bancă și se adresă mamei:
— Sunt doctorul Gabriel, medic rezident în spital. Pot să mă așez?
— Desigur, domnule doctor, răspunse oarecum încurcată doamna încercând să-și strângă și mai mult în brațe fiica, parcă pentru a-i face loc pe bancă.
Gabriel se așeză și rămase câteva minute bune tăcut privind balansul copilei și încercările mamei de a liniști comportamentul fetei. Ori de câte ori doamna îi oprea trunchiul din acest du-te-vino neîntrerupt, picioarele copilei preluau automat neliniștea minții zbătându-se. Din când în când un sunet ascuțit însoțea mișcările pacientei.
— Lăsați, vă rog, fetița liberă!
Cati se desprinse din brațele mamei ei și se ridică în picioare gata să se întoarcă în salon. Ticul dispăru pe moment dar Gabriel putu să mai perceapă acel sunet straniu pe care fata încercă să-l ascundă cu un tușit scurt, forțat.
— Cred că a răcit, adăugă mama ei ștergându-și ochii din care câteva lacrimi scăpaseră de sub control.
— Fetița dumneavoastră nu este răcită, doamnă. Spuneți-mi vă rog ce s-a întâmplat de fapt. Vă rog să veniți cu mine. Eu sunt de gardă în această noapte. Dacă nu vă supărați mă interesează cazul fetiței dumneavoastră. Sunteți mama ei, nu-i așa?
— De fapt, îi sunt mamă vitregă. Mama ei a murit când era mică. M-am căsătorit cu tatăl ei acum doi ani. Eu nu pot avea copii. Este ca și copilul meu.
— Să înțeleg că până în urmă cu doi ani a fost crescută doar de tatăl ei. Unde este tatăl ei?
— Mă așteaptă în mașină. Știți, se simte vinovat. Totul a pornit de la o ceartă. A certat-o pentru că nu a luat premiu anul trecut.
— Doamnă, vă rog să-l aduceți și pe soțul dumnea-voastră în camera de gardă.
Gabriel se îndreptă spre cabinetul asistentelor de unde luă dosarul tinerei paciente. Câteva minute mai târziu, părinții fetei așteptau cu emoție verdictul doctorului, care încă mai răsfoia dosarul medical. Îl închise și îi privi intens pe cei doi. Erau speriați și înfricoșați la gândul că tânărul doctor nu va face decât să confirme concluziile pe care le auziseră de la doctorul curant. Urma ca fetița lor, la numai 13 ani, să fie internată pentru o perioadă lungă de timp într-o altă secție psihiatrică pentru copii. Așteptau din zi în zi hârtiile de transfer.
— Nu am să vă rog să repetați ceea ce deja ați spus doctorului Mihai. Vreau să vă întreb un singur lucru și vă rog să faceți un efort pentru a-mi da un răspuns exact. Zgomotul acela pe care Cati l-a făcut în această seară, pe bancă, l-ați mai auzit?
— Ce zgomot, întrebă nedumerit tatăl fetiței.
— Când era răcită avea dificultăți să respire și atunci a mai scos astfel de sunete.
— Doar sunete? Niciodată cuvinte fără legătură între ele? reluă doctorul Gabriel.
Doamna se foi pe scaun, oarecum încurcată. Privi spre soțul ei întrebător.
— Fiica mea nu este nebună. Chiar dacă vorbea uneori fără sens. Să știți că nu poate fi nebună. Probabil erau doar gânduri de-ale ei. Cuvinte care sigur însemnau ceva pentru ea.
— Sunt de acord. Fiica dumneavoastră nu este nebună, dar este bolnavă. Are o boală psihică pe care va trebui să o tratați în mijlocul familiei, nu la un spital.
— Dar doctorul Mihai ne-a spus altceva.
— Mâine voi prezenta concluziile mele comisiei. Doctorul Mihai nu a auzit-o pe Cati scoțând acele sunete și nu i-ați spus nimic despre cuvintele acelea fără sens pe care fetița dumneavoastră le spunea involuntar.
— Chiar credeți că o vom primi acasă.
— Sunt convins, dar nu vreau să decid singur. Va trebui să faceți anumite schimbări în viața dumneavoastră.
— Cum adică?
— Pentru început trebuie să schimbați școala la care învață. Poate chiar să vă mutați în altă localitate, în altă casă.
— Ce diagnostic îi puneți fetiţei noastre?
— O să aflați mâine când o să o luați pe Cati acasă. Pot să vă spun doar că pe măsură ce va crește, dacă o ajutați, Cati se va face bine.
În privirile lor doctorul Gabriel putu să citească atât sămânța speranței cât și a îndoielii. Îi conduse până la poarta spitalului și, la întoarcere, intră în salonul fetiței. Cu capul ascuns sub pernă, fetița plângea. Alături tanti Crina încerca să o liniștească.
— Cati, mâine vei pleca acasă.
— Dar, râd de mine. Nu vreau să mă întorc. Și nu o să primesc niciodată coronița pentru că am ticuri și vorbesc singură.
— Acest lucru nu o să se întâmple. Am vorbit cu părinții tăi. Vei merge la altă școală, unde copii te vor ajuta să te faci bine. Știu că nu ai luat coronița doar pentru că profesoara ta se temea că se face de râs. Că vei avea ticuri pe scenă. Și mai știu că sigur tu ai meritat coronița.
— Dumneavoastră mă credeți?
— Te cred, Cati.
Se lăsă un moment de tăcere, după care copila adăugă cu glasul stins:
— Tata nu m-a crezut!
— Tatăl tău te iubește, Cati, dar părinții tăi nu erau pregătiți să accepte că poți avea probleme de sănătate. Și tu și ei trebuie să doriți să treceți împreună peste această problemă. Pe măsură ce vei crește, cu ajutorul lor, ticurile tale vor dispărea.
Doctorul Gabriel completă în dosarul medical noile simptome pe care le observase și mărturisirea părinților, după care adăugă propunerea lui pentru diagnostic: sindromul Gilles de la Tourette. Va sugera îngrijirea la domiciliu în condiții de informare a părinților și a școlii asupra conduitei necesare pentru această boală. Mulțumit, închise dosarul și se îndreptă spre salonul-debara.
Dimineața, asistenta șefă îl întâmpină în ușă pe doctorul Gabriel.
— Ce ai făcut, doctore? E scandal mare! Doctorul Mihai refuză să semneze externarea tinerei. El a propus transferul la spitalul din Sibiu.
— Nu am făcut decât să completez istoricul bolii în cazul tinerei cu observațiile mele și să propun un diagnostic.
— Nu era pacienta ta.
— Toți bolnavii sunt pacienții medicului de gardă.
— Corect. Dar nu se procedează așa. Există o cutumă.
— Mai întâi există interesul bolnavului.
— Mai ai multe de învățat.
— Am venit aici să învăț.
— Nu cumva te străduiești să dai tu lecții?
— Nu m-ar supăra, dacă pot fi de folos.
— Ești prea arogant pentru un doctor fără experiență.
— Am picioarele pe pământ.
— Să vedem pe unde o să plutești la raportul de gardă.
— Oricum, mulțumesc pentru avertisment.
Intrară amândoi în sală. Murmurele se opriră. Fiecare se întreba cum va începe războiul. Doctorul Mihai continua să întârzie. Era cel îndreptățit să-l pună la punct pe acest parvenit cu aere de București, dar fiecare ardea de nerăbdare să-și pună propria amprentă pe capacul sicriului în care îl vor înfunda pentru totdeauna. Un atac direct ar fi fost recomandat, dar e mai ușor să scoți jăratecul din foc cu mâna altcuiva.
— Doamnă asistentă șefă, mă întreb dacă atât de priceputul doctor Gabriel a fost informat de regulile acestui spital? apăru o întrebare dintr-un colț al încăperii.
Înainte ca Doamna să schițeze un răspuns, doctorul Gabriel ripostă.
— Cred că ar fi cazul să fiu examinat în această privință. De ce nu ne-am examina reciproc? Dumnea-voastră mă examinați pe teme administrative iar eu pe teme medicale. Batem palma?
Se lăsă un moment de tăcere, dar nu pentru că această nouă provocare nu ar fi găsit răspunsul potrivit ci pentru că în ușa încăperii se oprise de câteva momente doctorița Zamfirescu, iar în spatele ei zâmbea satisfăcut chiar doctorul Mihai.
— Puțină reținere ar fi potrivită, se auzi glasul doctoriței.
Intră în încăpere și se așeză la masă.
— Doctore Gabriel, suntem gata să ascultăm raportul, dar înainte de toate vreau să anunț că în urma celor petrecute va fi administrată o sancțiune.
Doctorul Mihai își roti triumfător privirea peste întreaga sală.
— Sunt de acord. Se impune o secțiune, rosti el din vârful buzelor.
— Așadar, ascultăm, doctore. Și te rog să fii scurt.
Spre uimirea tuturor, doctorul Gabriel se referi doar la tratamentele curente și succint la pacienta din salonul-debara. Raportul lui a fost cât se poate de schematic, așa cum se întâmpla în zilele fără un istoric aparte, o însumare a activităților de tratament.
— Doar atât? Și incidentul? se grăbi să-l preseze doctorul Mihai.
— Care incident?
— Cum care incident? replică nervos doctorul ridicând dosarul tinerei paciente; apoi continuă. Domnişoara Cati este pacienta mea și nu aveați voie să o consultați în lipsa unei crize.
— De fapt, nu am consultat-o. Am discutat cu părinții ei.
— Care părinți? Nu are decât mamă.
— Tocmai, că nu are mamă. Are doar tată. Un tată extrem de exigent care a făcut greșeala să o suprasolicite într-o perioadă de criză, agravându-i starea de sănătate.
— Este o minciună. Eu personal am vorbit cu mama ei. A venit mereu singură la mine. Nu a pomenit nimic despre un tată.
— Poate nu ați întrebat. Doamna este mama ei vitregă. Tatăl ei se simte prea vinovat și nu suportă să o știe aici.
Se lăsă tăcerea în sală. Doctorul Mihai scăpă dosarul din mână și se așeză tăcut pe scaun. O asigurase pe doctorița Zamfirescu de faptul că dosarul fetei era absolut complet. Nu putea să-și închipuie cum o mamă vitregă poate fi atât de atașată de un copil care nu este al ei și pe deasupra și nebun. Știa bine că era datoria lui să exploreze în amănunt situația familială a fetei. O voce din sală rupse liniștea descurajantă vrând parcă să arunce în calea dezastrului o mică pietricică, doar, doar va reuși să răstoarne situația.
— Și cum ți-au picat ție aceste informații? Așa din cer?
— Se numește abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială, adăugă doctorul Gabriel cu un aer superior. După care continuă, zâmbind.
— De fapt a fost o pură întâmplare.
Doctorița Zamfirescu luă dosarul din fața doctorului Mihai. Parcurse cele scrise în seara precedentă și se ridică.
— La ora 11 comisia se va întruni pentru deliberări. Până atunci doctorul Mihai va completa dosarul.
Apoi adăugă mai apăsat.
— Vreau un dosar complet, doctore. Iar doctorul Gabriel va redacta pentru familie recomandările necesare pentru psihoeducație. Pentru depășirea atribuțiilor doctorul Gabriel nu va mai avea dreptul la serviciul de gardă pe luna în curs și în luna următoare.
Un murmur de nemulțumire cuprinse întreaga sală. Cei loviți erau medicii care se înghesuiau să-l roage pe doctorul Gabriel să le țină locul când erau de gardă.
În curtea scăldată de un soare primăvăratic pacientele așteptau cu nerăbdare evenimentul cel mare. Parcă dintr-o dată zidurile ce țineau prizoniere propriile lor trăiri se dărâmaseră și în lumea atât de îngustă se năpustise o nouă stare pe care o izgoniseră până atunci. Libertatea. Una de-a lor va gusta iar libertatea. Odată cu ieșirea tinerei pe poarta spitalului evadau și visele lor. Era de ajuns o atingere, o vorbă sau o privire schimbată cu cea care va pleca și închipuirea va zămisli un alt cer, un cer sub care zilele și nopțile puteau să bucure și să doară. Stăteau în șir pregătite să vadă și să simtă ceva ce devenise mai presus de boală. Speranța! Stăteau să se hrănească cu speranță. Cati ieși de la comisie însoțită de mama ei. Pe chipul ei puteai citi nesiguranța. Și-a dorit atât de mult să plece iar acum simțea că aici, lângă aceste ființe cuprinse de un zbucium continuu, ar fi mai în siguranță decât acolo unde lumea te iscodește doar pentru a te judeca. Și, cel mai rău, îi era frică să dea ochii cu tatăl ei. De ce oare a trebuit să-l dezamăgească? Dacă ar fi luat ea premiul?
Satul meu
Iubeam mereu poveşti cu zmei şi zâne
când noaptea sta cu seara să se-ngâne,
citeam din cărţi ce n-au în lume seamăn,
doream un Făt-Frumos să-mi fie geamăn.
În zile prinse-n ierni de farmec pline
torcea pe coşuri fumul, cerul să-l aline,
flăcăi şi fete se băteau în glume,
vorbeau de câte-n stele şi în lume.
Priviri zburau ce-n suflet sta povară,
iubiri năşteau crescând spre primăvară,
în vrajă mâini de mijloc se-mpresoară
când buze se prindeau întâia oară.
Sfătoşi săteni, în crez de carte sfântă,
purtau din moşi doar datini ce încântă,
călcau pământu-n răsărit de soare
culcând pe-o parte brazde în sudoare.
În holde-au pus credinţă şi iubire,
trăiri de suflet din străbuni menire,
să prindă satu-n brâu de avuţie,
un loc de fală omului să-i fie.
Lucram şi noi cuprinşi de multă zoală,
treziţi din somnul dulce de la şcoală,
din deal şi până-n câmp la arătură
nu sta în loc nici frunza-n bătătură.
Copii eram, lăstari de viţă vie
prin locul care multor ne-a fost glie,
ades cuprinşi de-un dor de altă zare
purtam în noi a satului chemare.
Mă plâng cărări ce am pierdut în viaţă,
nici gânduri noi sau vechi nu mă răsfaţă,
să-mi poarte satul dorul mai cutează,
acum, când toamna vieţii mă veghează.