În martie, când soarele răsare,

Natura-ntreagă prinde iar culoare.

Mărțișorul, simbol de primăvară,

În inimile noastre bucurie-adună iară.

Femei, mame, fiice, flori gingașe,

Sunteți lumina ce ne-nconjoară casele.

Cu dragoste și blândețe ne-ați crescut,

Și-n fiecare zi ne-ați oferit un scut.

Mame, voi sunteți izvor de înțelepciune,

Cu brațele deschise, ne-ați dat tărie-ntotdeauna.

Fiice, voi sunteți speranța ce ne-nflorește,

Cu visuri mari, ce-n viitor se-mplinesc.

Flori delicate, simbol al frumuseții,

Ne încântați privirea cu ale voastre fețe.

Lalele, ghiocei, narcise și zambile,

Vă dăruim cu drag, în aceste zile.

În martie, când natura se trezește,

Să ne bucurăm de fiecare clipă ce ne-nfrumusețește.

Să prețuim femeile din viața noastră,

Și să le oferim iubire, zi de zi, fără de-a se mai opri vreo dată.

În noaptea sfântă, când colinde răsună,

Și luminițe scânteiază-n întuneric,

Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,

Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.

La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,

Fără pâine, fără-un acoperiş,

La cei bolnavi, în patul de spital,

Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.

La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,

Și-și aduc aminte de zile mai bune,

La copiii ce-și caută un refugiu,

Unde frica să nu-i mai chinuie.

Dar în noaptea asta, o speranță se naște,

O scânteie de iubire, caldă și pură,

Să le aducă alinare și pace,

Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.

Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,

Să împărtășim din ceea ce avem,

Și să le oferim o rază de lumină,

Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.

Albă și neașteptată, iarna s-a întors,

Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.

Natura, adormită, a fost trezită brusc,

De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.

Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,

Casele, acoperite, par castele de cristal.

Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,

În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.

Soarele, palid, se ascunde după nori,

Lumina zilei scade, se lasă întunericul.

Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,

Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.

Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,

Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.

Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,

Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.

În vremuri trecute, antebelice, politica românească strălucea,

Cu speranțe și idei, o țară nouă se ivise pe scenă.

Alegeri și discursuri, în palate și pe străzi,

Oameni visau la democrație, la zile mai senine și frumoase clipe.

Dar umbre se adunau, precum nori pe cerul înstelat,

Politica își croia drum, uneori cu pași ezitanți, alteori hotărâți.

Partide se nășteau, se coalizau sau se descompuneau,

Cuvinte, promisiuni, uneori în zeflemea, alteori cu har.

Ca și-ntr-un dans al ideilor, s-au desfășurat dezbateri,

Fiecare grupare își susținea cauza cu pasiune și măiestrie.

Dar, precum vântul aduce schimbări în pădurea de gânduri,

Politica românească înainte de război, nu era lipsită de răsturnări.

Puterea se lupta cu opoziția, iar tărâmul era fragil,

Un echilibru fin între voința poporului și deciziile de rang înalt.

Acum, privind în trecut, putem găsi învățăminte,

Cum să construim, cum să evoluăm, să ne amintim de speranțe.

Politica românească, precum un roman bine scris,

Își desfășura trama în umbre și lumini, în bucurii și riscuri.

Astăzi, în oglinda vremurilor moderne, privind cu grijă spre ieri,

Încă ne întrebăm și visăm la o politică care să aducă un viitor mai fericit și mai drept.

În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,

Luna veghează, un orb luminescent,

Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,

În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.

În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,

Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,

Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,

Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.

Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,

Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,

În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,

A vântului ce șoptește în taină printre crengi.

Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,

Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,

În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,

În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.

Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,

Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,

Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,

Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.

În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,

Se scrie o poezie a frumuseții efemere,

Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,

O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.

O zi cu trandafiri roșii,

Și inimioare din carton,

O zi a dragostei nebună,

Când Cupidon lansează un glonț.

Femeile primesc flori,

Și ciocolată din belșug,

Bărbații își fac curaj,

Să spună "Te iubesc" cu un oftat adânc.

Strada e plină de cupluri,

Ce se plimbă mână-n mână,

Restaurantele sunt pline,

De romantici cu o lumină.

Dar iubirea nu e doar o zi,

E o flacără ce arde mereu,

E respect și înțelegere,

E sprijin și e mereu mereu.

Așa că de Sfântul Valentin,

Sărbătorește iubirea din plin,

Dar nu uita că dragostea reală,

E o călătorie ce ține un destin.

un zefir îmi străpunge inima ca din cer să cada o văpaie prin prisma sângelui în a mea odaie să mi apuce gatul și să mi ducă nirvana înapoi în mormântul mistic acoperit de noroi să mi culce capul serafic în toiu nopții apusului meu ce i ard colții

obnubilare

frisoane îmi iau respirația îmi cântă simfoniile spațiului eteric
îmi gâdilă vertijul tensiunea constricția
hiperventilez în ochii umbrelor și adulmec zările orfeice
ermetic ochii mei se adună în culori dileme
paranormale punct și am ajuns unde am bătut am ajuns unde n am avut am ajuns și nu mai aud

Era o zi la sfârșit de iană .Străzile pline de zăpadă .

Pe ici pe colo ,oamenii făceau pârtii pe la porțile lor .

Trebuia să ajung undeva ,în interes de serviciu .

Acolo ,într-o sală nu prea mare ,câteva persoane

așteptau pe bănci .Îmi apare în față directorul meu

bucuros că mă vede .

-Ce bine îmi pare că te văd .Voiam să te caut ...Dacă tot

ne-am găsit ,o să te întreb direct .Vrei să te măriți cu mine?

Mă uit la ca să înțeleg gluma și par nedumerită .El repetă

întrebarea și eu trebuie s-o iau în seamă .El continuă

-Știi că soția mea a murit ,soțul tău deasemeni .Ce spui

-Da, da răspund eu entuziasmată .Când ?

-Mâine mă grăbesc ,eu mă ocup de toate.Nu te uita că este

o diferență cam mare între  noi O  să am grijă de viitorul tău .

Deci pe mâîne dimineață .Ce semnificație să-i dau visului ,

când el e plecat demult în veșnicie?

Am strâns noroi și l-am numit viață,

L-am dus în piept ca pe-un altar stricat,

Iar noaptea-mi mușcă inima cu poftă

Și nu mai știu de-s viu sau condamnat.

Dacă-i nevoie, dă-mi durerea toată,

Să-mi fie pâine, somn și judecată,

Să ard încet, ca ceara vinovată,

Până rămân doar rugă și păcat.

Nu cer lumină pentru pașii mei,

Nici cerul larg, nici nume scris în carte,

Ci pacea celor dragi, atât, și ei

Să treacă vii prin moartea care arde.

Uneori vreau doar să cad în gol

De la atâția metri câți nu există

Să știu când o s-ajung la sol

Nu o să mor, orice dorință

Orice dorință aș avea 

Nimic nu e cum eu aș vrea

Și-așa că vreau să cad, să cad în gol

Și orice oameni întâlnesc

Pot numai să dezamăgească 

Simt un nerost ce mi-l lungesc 

Și mi-l repet, și îmi repet 

Că sunt aici să îți fac bine

Dar dintre toți, doar eu iubesc 

Și dintre toți, mă minți pe mine

Aș vrea să urc, puțin mai mult

Că poate mi-e puțin mai bine 

De lume eu aș vrea să uit 

Cum a uitat și ea de mine

Și-aș vrea să cad, să cad în gol

Și jos să nu m-aștepte nimeni 

Când mă vei căuta la sol

Să-ți amintești c-am fost cu tine

Și să te minți că mă iubești 

Așa cum minte toată lumea 

Că eu, orice nevoie am 

Nu pare să o împliniți niciuna

Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie

adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,

imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții

în apele Nilului

încă ne bântuie
.

și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică

de dragoste

și o metaforă cosmică a mileniliului trei...

           Dragul meu ,azi este ziua ta de naștere .

Nu sunt tristă,trăiesc bucuria acelor zile ,încărcate 

de voie bună ,de veselie ,de muzică bună ,de dans ,

când îți primeai prietenii, musafirii cu căldură să 

sărbătorim împreună ,dorința de viață .

          Mă întorc  în trecut ,te văd cu mânicile 

suflecate ,când la cuptor ,când la gratar ca totul să 

fie biune .Îți plăcea cafeaua ,doar cea făcută de tine .

         Îmi este tare dor ,de acel om .Iată ,cu ce 

amintiri  îmi petrec eu azi  ziua ta la cei 16 ani de 

când ai plecat de lângă  noi .

               Odihnă  veșnică ,dragul meu !