Hugo
În zori de zi, când soarele se trezește,
Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.
Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,
El veghează liniștea, un gardian înfrunte.
Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,
Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.
Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,
Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.
La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,
Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.
Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,
El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.
Hugo, prieten credincios, mereu alături,
Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.
În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,
El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.
Când soarele apune și cerul devine purpuriu,
Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.
Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,
Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.
Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,
Povestind povești în liniștea serii senine.
Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,
Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.
Стихи из этой категории
disensiuni/2
înțepătoare
parfumuri de salvie
domolesc pornirile....
de un violet aprins e
orizontul;
÷
bat clopotele
bisericii de pe dealul Cetății,
Radule,
bat clopotele,
sa-alunge norii negrii
îmbibați de frustrări,
neatinși de
loialitate
Viata omului
Ce e viata?…….trecatoare.
Atat de scurta…….pare mare?…
Ce e viata?…repede trece.
Intr-o zi totul e rece.
Viata lunga,trecatoare
Nu-i nimic ceea ce pare
Timpul nostru-i limitat…
In urma ce am lasat?..
Ce e viata?…lasa-mi scris
Cand te trezesti din vis.
Ce e viata?noi nu stim
Stim doar sa ne grabim
Niciodata pas,mereu alergare
Spre nimic fara incetare
Viata,viata,cum ne lasi
Usor,usor,faci pasi,multi pasi
Ne lasi in urma……niste nume
Oameni putini si multa lume.
What Shakespeare would say
If Shakespeare were alive today
He would create another Ironic Play.
He would no longer target castles
But morals, bad events and vices.
The drama of Romeo and Juliet would be
A childish game but by no means free.
About the bitter of thousands of children
He would write an agony for the grandchildren.
Old language in modern slang
It would be like a chain gang.
The lack of good manners, no education
It would create an entirely different nation.
If we read another book today
And we still want to watch a play,
There are still people who love
And they follow the dawn of a white dove.
Iartă-mă
Tu, cel care mă privești de sus,
iartă-mă pe mine...
și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...
Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,
scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...
Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,
știi că simt că pier pe acest pământ...
Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,
vina ce o port e ca zbătaia-n somn...
Plâng și după tine, plâng și după mine,
mare e povara când te uiți la mine.
Mă sperie un gând, mă sperie aparte,
doar tu știi să le-aranjezi pe toate.
Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,
chiar dacă și tu necazul mi-l porți...
Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,
și stinge-mi focul aprins la inimă.
Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,
și fă-mă să aleg doar ce este corect.
Tu, cel care mă privești de sus,
salvează-mă pe mine,
și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...
Momente
Sunt momente în care gândesc cu inima și e frumos,
Și-mi amintesc... un simplu mesaj o făcea fericită
Acum lipsa ta sapă...și sapă un gol imens
Ce-l umplu scriind povestea noastră nesfârșită.
Sunt momente ...in loc să dorm... răsărituri prind în lacrimi
Nu am încetat să plâng din cauza poveștii noastre
Mi-s uneori nopțile pline de amintiri, de patimi
Și inima..în zori, n-ar vrea să se mai trezească.
Sunt momente când doar aș vrea să dispar
Atunci când ard de dor... și tu nu-mi simți căldura
Sau poate doar aș vrea să mă găsești aievea
Să mă împaci c-un vin și-mbrățisarea ta...
Petale de lacrimi
O lacrimă pică, o alta apare.
Le prinde pământul într-o-mbrățișare
Și cu un sărut el le pune-n culori,
Apoi le transformă-n petale de flori.
Sunt catifelate petale de șoapte,
Cu umbre de dor tainic înmiresmate,
Desprinse din fința iubirii curate
Și strânse-n flori sfinte și imaculate.
Ce-ți mângâie mintea-ți desmiardă privirea,
Parfumul te-atinge, ți-mbată simțirea,
Petale de flori din petale de lacrimi,
Desprinse din suflete pline de patimi.
Petale de lacrimi din vise mărețe,
Petale de flori din iubiri îndrăznețe,
Petale de lacrimi de suflet semeț
Tîrât prin noroi și plătit cu dispreț.
Petale de geniu cu capul plecat,
Călcat în picioare și greu judecat.
Petale de gânduri nepuse în fapte
Sau neînțelese și-apoi spulberate.
Dar, iată, în valuri și vântul rebel!
Din flori le răpește, le duce cu el,
În roi rotitor de nebune culori,
Le fură, le-nalță, le-mprăștie-n zări.
Minuni risipite în zile senine
Și ne-nfăptuite în clipe divine,
Se-nalță-n văzduhuri gonite mereu
Și-atinse de ploaie, devin curcubeu.
disensiuni/2
înțepătoare
parfumuri de salvie
domolesc pornirile....
de un violet aprins e
orizontul;
÷
bat clopotele
bisericii de pe dealul Cetății,
Radule,
bat clopotele,
sa-alunge norii negrii
îmbibați de frustrări,
neatinși de
loialitate
Viata omului
Ce e viata?…….trecatoare.
Atat de scurta…….pare mare?…
Ce e viata?…repede trece.
Intr-o zi totul e rece.
Viata lunga,trecatoare
Nu-i nimic ceea ce pare
Timpul nostru-i limitat…
In urma ce am lasat?..
Ce e viata?…lasa-mi scris
Cand te trezesti din vis.
Ce e viata?noi nu stim
Stim doar sa ne grabim
Niciodata pas,mereu alergare
Spre nimic fara incetare
Viata,viata,cum ne lasi
Usor,usor,faci pasi,multi pasi
Ne lasi in urma……niste nume
Oameni putini si multa lume.
What Shakespeare would say
If Shakespeare were alive today
He would create another Ironic Play.
He would no longer target castles
But morals, bad events and vices.
The drama of Romeo and Juliet would be
A childish game but by no means free.
About the bitter of thousands of children
He would write an agony for the grandchildren.
Old language in modern slang
It would be like a chain gang.
The lack of good manners, no education
It would create an entirely different nation.
If we read another book today
And we still want to watch a play,
There are still people who love
And they follow the dawn of a white dove.
Iartă-mă
Tu, cel care mă privești de sus,
iartă-mă pe mine...
și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...
Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,
scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...
Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,
știi că simt că pier pe acest pământ...
Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,
vina ce o port e ca zbătaia-n somn...
Plâng și după tine, plâng și după mine,
mare e povara când te uiți la mine.
Mă sperie un gând, mă sperie aparte,
doar tu știi să le-aranjezi pe toate.
Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,
chiar dacă și tu necazul mi-l porți...
Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,
și stinge-mi focul aprins la inimă.
Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,
și fă-mă să aleg doar ce este corect.
Tu, cel care mă privești de sus,
salvează-mă pe mine,
și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...
Momente
Sunt momente în care gândesc cu inima și e frumos,
Și-mi amintesc... un simplu mesaj o făcea fericită
Acum lipsa ta sapă...și sapă un gol imens
Ce-l umplu scriind povestea noastră nesfârșită.
Sunt momente ...in loc să dorm... răsărituri prind în lacrimi
Nu am încetat să plâng din cauza poveștii noastre
Mi-s uneori nopțile pline de amintiri, de patimi
Și inima..în zori, n-ar vrea să se mai trezească.
Sunt momente când doar aș vrea să dispar
Atunci când ard de dor... și tu nu-mi simți căldura
Sau poate doar aș vrea să mă găsești aievea
Să mă împaci c-un vin și-mbrățisarea ta...
Petale de lacrimi
O lacrimă pică, o alta apare.
Le prinde pământul într-o-mbrățișare
Și cu un sărut el le pune-n culori,
Apoi le transformă-n petale de flori.
Sunt catifelate petale de șoapte,
Cu umbre de dor tainic înmiresmate,
Desprinse din fința iubirii curate
Și strânse-n flori sfinte și imaculate.
Ce-ți mângâie mintea-ți desmiardă privirea,
Parfumul te-atinge, ți-mbată simțirea,
Petale de flori din petale de lacrimi,
Desprinse din suflete pline de patimi.
Petale de lacrimi din vise mărețe,
Petale de flori din iubiri îndrăznețe,
Petale de lacrimi de suflet semeț
Tîrât prin noroi și plătit cu dispreț.
Petale de geniu cu capul plecat,
Călcat în picioare și greu judecat.
Petale de gânduri nepuse în fapte
Sau neînțelese și-apoi spulberate.
Dar, iată, în valuri și vântul rebel!
Din flori le răpește, le duce cu el,
În roi rotitor de nebune culori,
Le fură, le-nalță, le-mprăștie-n zări.
Minuni risipite în zile senine
Și ne-nfăptuite în clipe divine,
Se-nalță-n văzduhuri gonite mereu
Și-atinse de ploaie, devin curcubeu.
Другие стихотворения автора
Bunavestire
Un crin alb înflorește,
Un cer senin s-a-ntins,
Un înger coboară lin,
Cu vestea minunată ce-a prins.
Fecioara Maria, pură și blândă,
Ascultă cuvintele sfinte,
O taină în suflet i se aprinde,
Un miracol se naște-n minte.
Un prunc va veni pe lume,
Fiul lui Dumnezeu,
Să aducă pacea și iubirea,
Să ne scape de păcatul greu.
Bucuria mamei se revarsă,
O dragoste necuprinsă o cuprinde,
Inima de fericire îi tresare,
Un nou destin se-ncinge.
Copiii, ca florile-n grădină,
Se adună în jurul ei,
Ascultând povestea divină,
Cu suflete pline de speranță și temei.
Tradiția se împletește cu credința,
Oamenii se adună la biserică,
Lumina sfântă le luminează ființa,
Și sufletele se umplu de dorință.
Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,
Un moment de bucurie și lumină,
O celebrare a vieții și a credinței,
O promisiune de mântuire divină.
De ce eu?
De ce eu, de ce mereu eu?
Toate problemele par să mă caute mereu.
Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,
Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.
De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?
E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.
Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,
Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.
Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,
Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.
Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,
Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.
Mihai Eminescu
În veacul luminii și umbrelor grele,
Mihai, în suflet, luminezi mereu,
Eminescu, cântăreț al nopții ele,
Cu stele de gânduri în minte și zeu.
Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,
Privirea ta străbate veacuri de timp,
Poezia ta, ca o floare sfințită,
În inimi, cu dulce-amărui șoptind.
Cu versuri pline de pasiune și vise,
Ai pictat cerul cu farmec sublim,
Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,
Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.
Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,
Ai rătăcit, poetul înălțat,
Prin lumea cuvintelor, ca un călător,
Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.
Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,
Ca un far în noapte, strălucind cald,
Cu versuri etern îmbrățișând pământul,
Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.
Cu glas de inger, în cântul de stele,
Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,
Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,
Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.
Diviziuni și resentimente
În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,
Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,
S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,
Și-a împărțit poporul în tabere stricte.
Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,
Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,
Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,
Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.
Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,
Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,
Când nu primesc voturile, se umflă de furie,
Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.
Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,
Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.
Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,
Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.
Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?
Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?
Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?
Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?
Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,
Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,
Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.
Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.
Tranzitia
Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,
Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.
Vocea poporului, odată puternică,
Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.
.
Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,
Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.
Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,
Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.
Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,
Acum indică ora, când umbrele se-ntind.
Speranța, o lumânare, se stinge încet,
Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.
Odată un ocean, acum un lac înghețat,
Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.
Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,
Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.
Perspective
Înainte de-a arunca cuvinte grele,
Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,
Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,
Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.
Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,
Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.
Discuția-i un zid, o luptă-n van,
Când perspectiva-i străină, un ocean.
De ce să-ți pierzi vremea, energia,
Într-un război ce n-aduce bucuria?
Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,
Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.
Căci maturitatea-i o comoară rară,
Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.
Așa că, înainte de-a te-nfuria,
Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.
Bunavestire
Un crin alb înflorește,
Un cer senin s-a-ntins,
Un înger coboară lin,
Cu vestea minunată ce-a prins.
Fecioara Maria, pură și blândă,
Ascultă cuvintele sfinte,
O taină în suflet i se aprinde,
Un miracol se naște-n minte.
Un prunc va veni pe lume,
Fiul lui Dumnezeu,
Să aducă pacea și iubirea,
Să ne scape de păcatul greu.
Bucuria mamei se revarsă,
O dragoste necuprinsă o cuprinde,
Inima de fericire îi tresare,
Un nou destin se-ncinge.
Copiii, ca florile-n grădină,
Se adună în jurul ei,
Ascultând povestea divină,
Cu suflete pline de speranță și temei.
Tradiția se împletește cu credința,
Oamenii se adună la biserică,
Lumina sfântă le luminează ființa,
Și sufletele se umplu de dorință.
Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,
Un moment de bucurie și lumină,
O celebrare a vieții și a credinței,
O promisiune de mântuire divină.
De ce eu?
De ce eu, de ce mereu eu?
Toate problemele par să mă caute mereu.
Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,
Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.
De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?
E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.
Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,
Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.
Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,
Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.
Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,
Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.
Mihai Eminescu
În veacul luminii și umbrelor grele,
Mihai, în suflet, luminezi mereu,
Eminescu, cântăreț al nopții ele,
Cu stele de gânduri în minte și zeu.
Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,
Privirea ta străbate veacuri de timp,
Poezia ta, ca o floare sfințită,
În inimi, cu dulce-amărui șoptind.
Cu versuri pline de pasiune și vise,
Ai pictat cerul cu farmec sublim,
Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,
Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.
Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,
Ai rătăcit, poetul înălțat,
Prin lumea cuvintelor, ca un călător,
Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.
Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,
Ca un far în noapte, strălucind cald,
Cu versuri etern îmbrățișând pământul,
Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.
Cu glas de inger, în cântul de stele,
Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,
Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,
Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.
Diviziuni și resentimente
În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,
Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,
S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,
Și-a împărțit poporul în tabere stricte.
Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,
Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,
Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,
Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.
Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,
Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,
Când nu primesc voturile, se umflă de furie,
Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.
Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,
Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.
Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,
Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.
Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?
Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?
Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?
Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?
Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,
Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,
Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.
Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.
Tranzitia
Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,
Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.
Vocea poporului, odată puternică,
Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.
.
Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,
Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.
Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,
Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.
Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,
Acum indică ora, când umbrele se-ntind.
Speranța, o lumânare, se stinge încet,
Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.
Odată un ocean, acum un lac înghețat,
Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.
Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,
Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.
Perspective
Înainte de-a arunca cuvinte grele,
Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,
Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,
Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.
Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,
Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.
Discuția-i un zid, o luptă-n van,
Când perspectiva-i străină, un ocean.
De ce să-ți pierzi vremea, energia,
Într-un război ce n-aduce bucuria?
Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,
Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.
Căci maturitatea-i o comoară rară,
Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.
Așa că, înainte de-a te-nfuria,
Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.