Iartă-mă
Tu, cel care mă privești de sus,
iartă-mă pe mine...
și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...
Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,
scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...
Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,
știi că simt că pier pe acest pământ...
Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,
vina ce o port e ca zbătaia-n somn...
Plâng și după tine, plâng și după mine,
mare e povara când te uiți la mine.
Mă sperie un gând, mă sperie aparte,
doar tu știi să le-aranjezi pe toate.
Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,
chiar dacă și tu necazul mi-l porți...
Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,
și stinge-mi focul aprins la inimă.
Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,
și fă-mă să aleg doar ce este corect.
Tu, cel care mă privești de sus,
salvează-mă pe mine,
și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...
Категория: Мысли
Все стихи автора: Andrei Iancu
#ingerulmeu #povară #speranță #bine
Дата публикации: 29 мая
Просмотры: 265
Стихи из этой категории
Glsul pietrei
sculptez în cuvintele-bolovan de la poalele muntelui
dalta scoate scântei roșii și galbene
sub capul plat al barosului
vreau să cioplesc o floare de piatră
din bolovanul alb al iubirii
și s-o dăruiesc iubitei
de ziua ei
știu un loc în care găsesc bolovani în toate culorile
și nuanțele
având corespondent în plaja alunecoasă a cuvintelor
tonurile de gri aparțin cuvintelor domestice
casă, ogradă, ogor, animal, plug, seceră
tonurile de alb sunt specifice sentimentelor precum dragoste
prietenie, frăție, iubire, dăruire
tonurile de negru aparțin trăirilor dureroase
supărare, disperare, despărțire, ură sau răzbunare
tonurile de maro sunt asociate cu gândurile negre
gelozia, insatisfacția, nefericirea, resemnarea
iar tonurile roz exprimă bucuria, exuberanța, împlinirea,
izbânda
și mai am câteva grămezi de pietriș
cu pietricele netede de culoare roșie, albe ca marmora
sau negre cu străluciri de diamant
pietricele fosforescente în toate culorile care se deschid la lumină
pe care te poți întinde
și privi către cer
sau face dragoste
o bogăție neprețuită pentru un sculptor nebun ca mine
ocolit de oameni obtuzi
care nu găsesc nimic interesant în cioplitul pietrei
doar iubita mea a descifrat adevărata ei frumusețe
îi place pietrișul sub clar de lună când pietricelele se trezesc
și formează imagini simetrice
multicolore
ca într-un caleidoscop...
Zodii
Cineva îmi spunea că viața mea depinde de astre,
de constelațiile Sistemului nostru Solar,
de trecerea Soarelui în traiectoria sa ecliptică
peste cele douăsprezece câmpuri energetice al Cosmosului,
denumite zodii,
că ziua în care te naști se va afla sub influența unei planete din cele douăsprezece,
corepondente unui an, care are la rându-i douăsprezece luni,
și că această planetă în conjuncție cu Soarele îți determină inexorabil destinul
de pildă, dacă ești născut între martie și aprilie, în zodia berbecului, patronată de Marte,
vei fi un om năvalnic,
vei avea o căsătorie fericită și un renume de invidiat,
dacă te naști între aprilie și mai, sub influența lui Venus, în zodia taurului,
vei face mulți copii,
vei deveni bogat, dar poți, în egală măsură, să mori repede,
dacă vezi lumina Soarelui între mai și iunie, sub influența lui Mercur, în zodia gemenilor,
vei fi nehotărât, dual în tot ce faci și s-ar putea să ai o moarte năprastică la o conjuncție nefericită a Soarelui cu primejdiosul Mercur,
dacă te naști între iunie și iulie, sub predicarele Lunii, în zodia racului, vei avea parte de câștiguri și perderi, precedate sau urmate de moarte,
dacă te naști între iulie și august, sub influența Soarelui, în zodia leului, vei deveni foarte puternic și vei ajunge foarte sus,
dacă vei începe să faci umbră Pământului între august și septembrie, în sfera aceluiași Mercur, în zodia fecioarei,
vei fi nefericit în dragoste,
dacă se întâmplă să vii între septembrie și octombrie, sub grațiile lui Venus, în zodia balanței, vei fi marcat de timiditate și aplecare înspre creație,
dacă deschizi ochii între octombrie și noiembrie, sub puterea lui Pluto, vei deveni extrem de îndrăzneț și ahtiat după funcții înalte,
altceva e dacă te naști între noiembrie și decembrie, guvernat de Jupiter, în zodia săgetătorului, vei avea parte de faimă și bogăție,
capricornii născuți între decembrie și ianuarie, sub influențele lui Saturn, vor fi optimiști și perseverenți,
vărsătorii născuți între ianuarie și februare, sub voia lui Uranus, vor fi leneși, dar norocoși,
iar peștii născuți între februarie și martie, sub ocrotirea planetei Neptun, vor fi firi pasionale, luptătoari desăvârșiți și cu stare,
ne spun astrologii în fiecare dimineață la știri,
problema e că uneori influențele planetelor se suprapun,
că alteori se anulează reciproc între ele, la orice conjucție mai năbădăioasă cu Soarele
și te trezești cu destinul făcut flenduri,
zodia mea este aproape de sfârșitul anului,
iar până atunci sunt nevoit să trec prin toate zodiile cunoscute
fără să fiu influențat de niciuna,
o singură dată m-am rătăcit prin zodia gemenilor și era să mor,
Mercur retrogradase câteva grade spre jupiter
și mă prinse la mijloc…
Efectiv ce mi-a trecut prin minte, la primă mână
Îmi vine în minte un singur lucru
Să scriu orice
Încerc o poezie
Dar fără rimă
Doar niște cuvinte
Aruncate pe-o hârtie
.
Sunt la Litere
Și ce? Nu știu să scriu
Ce știu să fac?
Nu mă cunosc deloc
Nu știu ce-mi place
Sau de cine
N-am nicio idee
Dar dacă o sa aflu
O să vă spun
.
Am văzut că poeziile contemporane
Nu au rimă, sunt mai bune fără
Așa că încerc și eu
Până la urmă
Nu-s poetă
Dar ar suna bine să mi se spună de mâine
Poeta Daria, să trăiți!
.
Cică îți trebuie vocabular bogat
Să scrii o poezie
Și-ți trebuie și talent
Acum lucrurile au sens
De-asta nu-mi iese mie nicio poezie
.
Ce amuzant ar fi
Să le arăt prietenelor
Aceste cuvinte aruncate pe hârtie
Le-ar numi poezii
Măcar aș râde
.
Am mai scris niște poezii
Acum ceva timp
Parcă erau mai bune
Asta este
Timpul trece
Lucrurile se schimbă
Poate peste un an
Voi scrie mai bine
.
Acum că le-am împărtășit cu voi,
Nu-mi tăiați elanul
Știu ca nu scriu bine
Dar măcar
Știu sigur un lucru
Că-s făcute de mine
.
Terapie sau somn?
Terapie prin somn!
Măcar nu costă bani
Recomand 8 ore pe noapte
Sau cât vreți
Până la urmă
E viața voastră
Voi o dormiți.
.
Rezonanțe
în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine
cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,
mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul
cu o seară-nainte,
Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui urs ,
Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,
Ursele,
Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,
bunicul nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,
el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,
Hyadele în forma de V,care se văd în lunile ploiase de noiemmbrie
și mai, Ploioasele,
mai puține decât cloșca și puii bunicului,
Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,
aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat strălucitor,
Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,
Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,
Soarta, celălalt triunghi, al iernii,
Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,
bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,
Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,
Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,
dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda
unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână
dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…
De ce eu?
De ce eu, de ce mereu eu?
Toate problemele par să mă caute mereu.
Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,
Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.
De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?
E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.
Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,
Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.
Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,
Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.
Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,
Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.
Gânduri
Gândul cel uitat
Ce credeai că de mult timp în urma l-ai lăsat
Te urmarește,ca o umbră
O umbră ce te trage încet în pământ
Iar tu stai, tăcând
Încă crezând
Că e un simplu gând
Însă acel gând te mănâncă pe dinăuntru
In mintea mea Încă încerc să întru
Să întru într-o lume unde gândul poate fi doar o foie arsă
Arsă si uitată
Însă și focul lasă scrum în a sa urma
În urma, observi o turmă
O turmă de oi, ciori negre
Bând apa dintr-un iaz negru
Totuși într-o lume alba
Acea turmă e acel gând, e o pată
O pată neagră din mintea ta albă
Другие стихотворения автора
Concert în pivniță
Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,
La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,
Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,
Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,
foarte păcat de așa moarte...
Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,
Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,
Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,
Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,
tristă mare a lor soartă...
Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,
Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,
Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,
Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,
ce pornire, doar timp era și mâine...
Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,
Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,
Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,
Goana după acel nimic a provocat multe tentații,
noroc aveau, dar în alte spații...
Observând împuținarea sângelui întors pe față,
Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,
Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,
Povara altora va fi să le sape lor mormântul,
s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...
Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,
Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,
Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,
Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
Evadare
Am târât un sac cu greutate mare,
și mă opream, și mă gândeam...
apoi,
în distanță am zărit un izvor,
curgea mai lent pe lângă mergător.
Mă dureau brațele așa de tare;
cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!
și auzeam,
auzeam în depărtare un urlet, și nu era–
decât sufletul meu sătul, fără răbdare.
Am privit adânc la diavolul din plasă,
nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–
și mă înșelam singur,
simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–
mă ardeau puternic cele două palme.
M-am gândit atunci să-l car în spate,
și nu mă opream în a mea disperare,
și sus,
l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,
cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.
L-am tot cărat și mă uitam în zare,
să găsesc o umbră, un loc de iertare;
și-am plâns,
când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,
și le-am dat jos înainte de moarte.
Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,
dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–
și-am obosit,
am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,
lângă un morman înfășurat de gheare.
Am privit înaintea mea să găsesc alinare,
să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,
și-am râs,
am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,
și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.
Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,
au prins viteză spintecătoare ferocele javre–
și-am căzut,
am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,
iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare
și mai mare...
Spre zero
Păși mărunt prin trecătoarea rece,
Tremura de frig și lăcrima,
Însuși gerul se chinuia a o trece,
Prizonieri, pe calea tot mai grea.
Viscolul trecu prin inima sa fiartă,
De dureri și pierderi neîncetate,
Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,
Captiv în ale sale gânduri măcinate.
Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,
Văzu multe umbre în necaz,
Spaima-i crescu mai tare și-l irită,
Lumina atentă-l privea de la pervaz.
Căută puterea, dorința să mai meargă,
În zadar, se chinuia acum să plece,
Nici trupul firav, nici inima de gheață,
Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...
Lumina se uită cuprinsă de-agonie,
Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,
Aproape că-l înghiți negura din mie,
Care aștepta ca sufletul să-și piardă.
Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,
Doar lumina îl plângea de sus,
Cu cât și el privea la umbrele rele,
Cu atât și ea devenea un apus...
Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,
Se legăna lin să se dezghețe,
Umbrele însă gemeau când îl văzură,
Îl simțeau chiar și fără fețe.
Mica pornire își pierdu avansul,
Se prăbuși din nou, nu mai plângea,
Își închise ochii, auzind doar râsul,
Dorința umbrelor din preajma sa.
Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?
Sfârșitul se repetă orice-ar fi,
Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,
Nimeni și nimic n-o poate opri...
Moara de Jar
Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,
Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;
Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,
Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;
În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,
Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;
Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,
Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;
Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,
Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;
Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,
Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.