Mai târziu

Când am intrat la facultate era vară,

Și știu c-am învățat planificat,

Eram adolescent crescut la țară,

Și-aveam dorința de a fi educat

De mic copil am crescut animale,

Și trist eram când boala apărea,

Mă bucuram să le văd pe picioare,

Și să le pasc pe vale, asta-mi plăcea

Nu m-am gândit că voi ajunge,

În timp să intervin profesional,

Iar viața pe mine mă va împinge,

Să-nvăț să vindec boala la animal

 Minunea a venit și v-o spun vouă,

Că-n "84 am intrat la facultate,

Și-am absolvit cu brio-n"89,

Veterinar fiind, acoperit cu acte

Dar să obții o diplomă de medic,

E cale lungă cu multe provocări,

Și-a trebuit să nu mă-mpiedic,

Când s-au ivit și multe încercări

Și anul întâi de facultate a venit,

Am fost cazat, repartizat în grupă,

Desigur ca student medicinist,

Și de aici boboc, băiat de trupă

La cursuri am fost cam 2 săptamâni,

Așa se începea atunci învătământul,

Și-apoi în câmp mai multe luni,

Să știi s-aduni, din ce îti dă pământul

Și cum nimic nu poți fără mâncare,

Recolta trebuia pusă-n hambare,

Abia atunci puteai merge la școală,

Pentru formarea ta, profesională

Examinările din iarnă, ușurele,

De care s-a trecut destul de bine,

Dar au venit în vară cele grele,

Și s-a căzut, ca spicele-n combine

Au fost doua materii spuse..cui,

Anatomia și chimia animală,

Care pe bune nu plăceau nimănui,

Simțind dureri și-n glanda pineală

Noroc de-aveai în anul doi să treci,

În cale apareau fizio-fiziopatologia,

Pe cap îți trebuiau prosoape reci,

Să nu te-aprinzi, să-ti conservi energia

În anul trei spuneai că doctor ești,

Dacă morfopatologia nu te-ncurcă,

Iar la farmaco nimic să nu greșești,

Să știi și doza de vaccin la curcă

Când în patru, cinci se-ajungea,

În clinici să lucrăm era dorința,

Practica pe animal ne atrăgea,

Și doctori buni să fim ne era ținta

Medic să devii să porți parafă,

Aveai la final de dat licența,

Iar dacă nu faceai vreo gafă,

Doctor erai prin excelență

Nu pot încheia fară a enumera,

...și..semiologie, parazitologie,

boli infecțioase și, chirurgie,

clinică medicală, reproducție,

expertiză alimente, microbiologie

..ele sunt al profesiei abecedar,

Și care m-au format profesional,

Și cred un bun doctor medic veterinar,

Și simt să spun acum...un om normal

În facultate norocul m-a însoțit,

Și-am întàlnit o fată frumușică,

De ea pe loc eu m-am îndrăgostit,

Și azi îmi e soție, fata din Frumușica!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Urcând pe drumul către-nțelepțire,

Prin pâlpâiri de rugă și sudori,

Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,

Blajine urme cu răsad de zori.

De patruzeci de zile duci o foame

În fața căreia nu ai cedat,

Fiindcă pomu-ngreunat de poame

Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.

Bună! Sunt eu cea care mereu a încercat 

Și n-a contat... ce mult te-am adorat!

Bună! Sunt eu cea care scrie dup-acelasi clișeu 

Căci nu mai contează... tăcerea atârna prea greu.

Bună! Sunt eu cea căreia i-ai spus "pleacă!" atât de penal

Fără un schimb de brațe ... fără un vin în pahar...

Bună! Sunt eu cea care in tăcere numele ți-am strigat

N-ai auzit și la asta... unul mai bun ca tine nicicând n-a existat.

Noapte bună! Iti spune cea care ți-a adorat vinul

Dar n-a contat... și i-ai vărsat în suflet pelinul

Cea care te-a sperat ca o minune în viață 

Noapte buna!...durerea își cere dreptul la vers sarcastic...contează???

În noaptea-aceea vântul șuiera printre stânci,

Împingând spre țărm cel mai vechi velier,

Iar marea-l lovea cu valuri imense și-adânci,

Și lemnu-i trosnea ca un lung tunet din cer.

În noaptea-aceea stelele păreau căzute în ceață,

Ca lacrima oarbă a unui a unui călugăr ascet,

Departe, luna roșie, ca o scânteie de viață,

La capătul mării, coborî, stingându-se încet.

În noaptea-aceea peste tot mirosea a lemn,

Iar țărmul părea o rană deschisă spre cer,

Doar catargul rămase înfipt, ca un semn,

Că pe aici a trecut cel mai vechi velier.

Apoi zorii, deodată, lovi bolta ca o spadă,

De-a lungul țărmului răsări un mic crâng,

Din prova, din pupa, din catarge și obadă,

Iar freamătul său, sunt marinarii ce plâng.

o data in saptamina, mai des nu pot sa scriu poezii,
o data in saptamina imi vine sa pling de durere.
neinventatii mei eroi, dupa a mea parere,
uneori deveniti prea straini si pustii.

o data in saptamina sa darim, sa distrug totu-mi vine,
iar apoi sa repar ce-am distrus n-am putere.
neinventatii mei eroi, dupa a mea parere,
uneori sinteti prea stricti cu mine.

o data in saptamina zimbetele lumii imi par umile,
(o zi obisnuita, dar parca e-o intreaga viata),
eu sint atit de iritata in orice dimineata,
incit nu pot vorbi despre aceste zile.

Pe vremuri când copii eram,

Dormeam cu fratele de gât,

Cu aceeași lacrimă plângeam,

Și ne-mpăcam numaidecât.

Pe vremuri când copii eram,

Mușcam același colț de pâine,

Apoi cu joaca ne-ntreceam,

Și nu știam de-i azi ori mâine.

Acum mă-ntreb unde s-au dus,

Și ani, și joc, și al meu frate,

Doar părul alb îmi dă răspuns,

Și pozele îngălbenite și uscate.

Mi-s lacrimile râuri până-n cer,

Iar gândurile îngropate-n sânge,

Împovărat de ani, eu tot mai sper,

Că lacrima comună iar va plânge.

Pe geam, spre seară strălucesc,

Aceleași raze purpurii, bătrâne,

În mintea mea, e fratele, gândesc,

Venit să muște-un colț de pâine.

Sub coasa tristă stă răpusă soarta,

Deși, ne țin aceleași rădăcini,

Și eu, și el avem închisă poarta,

Iar drumul ne e plin de mărăcini.

Mai ieri erau cocori 

Intre cer si nori

Azi mai sunt doar frati

Cerul si cu norii

Unde au plecat ei oare

Fratii lor, cocorii?!

Campuri aurii,

Ape stravezii,

Paduri colorate,

Triste sunt 

Caci toate au ramas stinghere

In zile tot mai efemere

Isi plang aievea, in zadar

Pe fratii lor, frumosi hoinari

Cocorii

Unde sunt ei oare

Pasari calatoare?!

Suntem noi

Nepasatori, chiar goi

Si plini de egoiste nevoi?

De nu ne-ntrebam 

Ce e cu noi!?

Suntem noi niste pigmei?

De nu ne-ntrebam

Ce e cu ei!?

Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,

Cocorii?!

Unde sunt ei oare

Pasari calatoare?!

"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."

Sursa: revistasinteza.ro

De ce-i atât de frig în noi,

De e atât de frig afară?

Și Soarele ne vede goi,

Îi e și greu să mai apară!

Ploaia în puhoi apasă,

Necontenit, ca o pedeapsă

O face tropotind, devine prea aftoasă,

Cu chip posomorât, în râuri se revarsă

Nu-i cere ploii socoteală,

Nu-și poate - alege altă soartă

Mânia lui Zeus ne golește norii,

Ce-nghite lui Leto și ruga răbdării

Însuși Apollo, cu lira fermecată,

Cu arcul de lumină ce vrea să spargă norii,

Îi cântă lin, sublim lui Zeus o sonată,

Îi cere să renunțe la sumbrele potopuri

Marius Ene, Polonia, Iunie 2025

Regina gheții pe metal

Tribuna ți-este sânge dulce

Tu faci scânteie de cristal

Și galerii le faci ferice

Urcând solemn pe piedestal! 

Marius Ene, Polonia, 30.03.2025

Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?

De false judecăți corecte 

Crescute-n ani de critici, de suspin

De mari orgolii ce revin

Şi iarăsi.. tot revin

Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate

Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate

Eşti frate geamăn cu Orgoliul

Şi el şi tu, aievea judecați

Ca fiind superiori şi veşnici

Dar veşnic asprii, neînduplecați

Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori

Şi totuşi ..judecați!

Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc

Nu poate potoli asemenea potop

Potop de sete de dreptate,

Potop de ruginite creiere deşarte

De ură, de mândrie, de umilință vie

Ce te aduc să simți, să spui, 

Să crezi cu patos, cu tărie

Că viaţa e doar parte din Mândrie

Deşi eşti ființă unică şi încă vie

Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie

În zece ani de lupte de dreptate

De compromisuri limită, forţate

Ajuns-ai să le spui pe toate

Cuvinte aspre şi grețoase

De-ar fi mai blânde ale tale

Limbă de foc, inimă de taur

De-ai şti că tot şi toate ce le judeci

Au şi din gena ta o parte

Poate ai fi mai iubitoare

Aşa cum spui că eşti de fapt

Aşa cum le pretinzi pe toate

De cauți mereu vină

De critici în surdină

De poveşteşti adesea tuturor

Că tu eşti doar lumină

Iar eu adesea întuneric copt

De crezi că astfel sunt de vină

Cum vrei să nască un nou nou

Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?

Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul 

De tot repeți aceeaşi strofă

Ți doar să-mi spui că eu,

Sunt tot acelaşi negru vis, 

Sunt tot acelaşi om - neomul

Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania

Oamenii,

stiu ei totul

Si totusi stiind nimic

Intr-o mare de "info"

Intr-o mare de nimic.

Parand ca niste zei

Lucrand ca niste lei

Dar tremurand in ei

De frica, de teama de ei

Insisi.

Cautand raspunsuri

In nesfarsite incercari

Cautand comori

Dar rareori cautand,

nestimate valori.

De-a dreptul patetici* 

Oamenii, 

fie atletici,

domni directori

mari actori,

si alti temerari,

In slujbe decente,

care par marete

Dar mici, putini iubitori

De sens, de valori.

Suntem toti intr-un tot

Plin cu de toate

Dar gol 

Dar goi

de vise, idei, valori, 

Adevarate comori!

Suntem nimic

Si de-a dreptul,

mici iubitori.

05.02.2023, 20 ¹², Elblag, Poland

Peste noaptea nesmintită

Se așază nevăzut

Aburi albi, neașteptați 

Reci de bucurie, iarăși 

Ne-au găsit întunecați

Deși, vara îmbelșugată

O suită de savoare

Ne-a îndestulat sublim

Cu al ei potop de soare

Cu-ale florilor alai 

Și culori mirositoare

Multe mări nemărginite

Ne-au scăldat, ne-au adăpat 

Munții ne-au împrumutat 

Din răcoarea lor senină,

Până când, în iarna plină 

Ne-o va cere înapoi,

Știind că vom avea nevoie 

De căldura dintre oameni,

De căldura cea din vară 

Înmagazinată-n noi

Totuși..

Nu ne-au fost îndeajuns acestea

Aburi albi, neașteptați 

Reci de bucurie, iarăși 

Ne-au găsit întunecați 

Sec Noiembrie se-ntreabă

Câtă neplăcere-ncape

Într-un suflet îmbuibat?!

Marius Ene, 11.11.2024, Polonia