Iubito…

Față de precedenta secvență, câteva luni au trecut
Lebe a căpătat înfățișarea și caracterul personajului mut
Majoritatea timpului pe Ze tratându-l ca pe un necunoscut
Nici măcar o vorbă, nici măcar un salut.

Din fericire, Ze a început să realizeze
Sursa durerii, ba chiar a inceput să o studieze
Si să o trateze.
Si încet-încet răsad de fericire să-și planteze
În adâncul sufletului.
Ze înțelege astfel legile trecutului:

Tot ce a trecut, tot ce ai avut și tot ce ai crezut
Acum se află într-un al tărâm, unul pierdut
Si dispărut
Într-un tărâm poate displăcut, insă absolut.

Regretele au fost, sunt și vor fii permanente
Însă niciodata nu vor fii omnipotente
Așa că Ze își adună milioanele de fragmente
Din fostele sentimente
Aducându-și aminte de câteva momente
Si de câteva stări de spirit ce acum sunt absente.
Prin minte îi trec gânduri violente
Necăjirile îi sunt abundente
Însă cu ajutorul ale orchestrei 20 de instrumente,
Ale pachetului 20 de medicamente
Ze face față acestor raționamente.

În trecut, Ze pentru Lebe murea
Cu moartea cunoștință să facă putea
Si de un fir de ață de asupra abisului se ținea
Însă adevărul este ca Lebe pe Ze îl deținea.
Lui Ze foarte tare nu îi păsa
Pentru că în totalitate nu înțelegea
Însă la urma urmei, toată greutatea
A devenit evidentă odata cu distrugerea
Si realizarea.

În trecut, Ze era ignorant,

Insă acum asupra viitorul său este total gerant.

-steinkampf

Și dacă prin neșansă,

Într-o zi oarecare,

Viața ne vine-n cale,

Noi rămânând străini,

Atunci măcar am știi,

Și nu din întâmplare,

Că noaptea, fiecare,

Privim același cer

Și-același clar de lună

Care ne încunună,

Ne leagă în albastrul

Zenitului etern.

Și-aici am să petrecem

Nunta cea mult vestită,

Noi, cu viața finită,

Și muritori de fel,

De totuși pe pământ

N-am găsi leac de gând,

De gândul celuilalt,

De dorul prea înalt,

Iar cerul ne-ar rămâne

Singura călăuză

Care-n final s-auză

Dorința mult apusă...

Te- aruncă viața -n calea mea precum pe-un val de mare
Si mă privești cu ochi de foc, dar plini de disperare-
Mai strânge -n brațe poate iar, mai aprig și fierbinte,
Dar te oprești ca un copil la pieptul, ei, cuminte,,,


Si o urăști poate atunci, că stă -ntre noi ca piatra,
Dar eu îți spun prin zîmbet trist - “Așa ne este soarta”!
Poate-o urăsc și eu atunci, că-n mâini îți ține fața,
Dar tu-mi faci semn de ea ascuns - “Așa ne este viața”!

Apus frumos de vara 

Parca ar fi prima oara

Am în minte zeci de gânduri 

Dar m am pierdut printre rânduri

Când vine vremea sa pleci 

Și palmele mi s reci

Și sufletul mi e gol

Și o sa mi fie dor

Dar sa te întorci te aștept 

Căci inima ce mi bate n piept

E doar a ta, numai a ta

Iubire, pentru totdeauna 

Și atunci când o sa vii

Și privirile se vor întâlni 

Zeci de pomi vor înflori 

Iar noi vom fi din nou copii

Mi-ai sărutat călcâiul când piciorul meu a plâns .

Pasul meu a îmbrăţişat pasul tău , mergem pe acelaşi drum .

Mi-ai sărutat pleoapa când ochiul meu a ţipat de dor ,

Genele mele îţi mângâie obrazul .

Mi-ai sărutat buzele reci când gura mea a ales să tacă ,

Acum ea îţi şopteşte .

Mi-ai sărutat degetele subţiri când ele căutau atingeri de tine ,

Braţele mele liane strâng trupul tău .

M-ai sărutat pe frunte când gânduri haotice prindeau rădăcini ,

În mintea mea au încolţit gânduri curate de iubire .

Ai deschis uşa inimii tale şi m-ai chemat să locuiesc în ea ,

Acum eu locuiesc în tine , te traversez din creştet până-n tălpi .

M-ai ales pe mine , o mie de bucăţi ,

Acum sunt întreagă .

În palmele tale cu miros de tei îmi odihnesc obrazul .

Nu mai eşti tu , nu mai sunt eu , suntem noi .

Cântec peste timp , culoare în zi , lumină în întuneric ,

Răsărit de simţuri în amurg de gând .

Suntem zâmbete în trăiri , suntem verdele crud al primăverii ,

Căldură în suflete , suntem iubire ,

Suntem tot ce vrem să fim . Suntem noi .

Plouă cu regrete de o vreme-ncoace,

Vântul le-ntețește, iar eu stau ca pe ace!

Tu desenezi destinul ținând bine de frâu

Și-ncerci să pui baraj p-al vieții firav râu!

Ți timpul în loc, atât cât îți convine,

Eu cerc ca să țin pasul, dar nu-ți pasă de mine!

Mi-arunci o firmitură de dragoste târzie

Amanetându-mi sufletul ce stă ascuns sub glie!

Profiți când vine noaptea, în razele de lună

Arăți ca și o zână, iar inima-mi suspină

Văzând-te aproape, dar nu te poate atinge

Și azi, ca-ntotdeauna, de dor ea se va stinge!

Cu ce-am greșit eu oare, cu ce te-am supărat,

Vorbește și cu mine sau oare nu-ți mai plac?

Peste supărare lasă astă seară cortina ca să cadă

Fi iarăși fata dulce și mie atât de dragă!

Să nu lăsăm un lucru banal ca supărarea

Să crească între noi cum crește-n tindă floarea!

Aruncă peste dânsa o urmă de iubire

Și vezi cum o să iasă lăstar de fericire!