Gânduri din noapte

pârguite dorințe

stârnesc isterii

clocite

în războiul minciunilor.

%

scenarii pentru

a prinde pasărea din zbor

și a ucide luciditatea.

oglinda-nfiripă

o stranie simetrie,

față de un  invizibil reper.

dacă-n oglindă

se reflectă o altă oglindă: 

 adevărul din spatele faptelor e 

dezvelit;

sau rădăcinile tainei

străpung

alte dimensiuni ale existenței.

Sprijinită de fereastră,

privind în gol cu măinile reci

la sicriele melancolice

împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:

„Când va veni vremea mea

să întâlnesc stelele și luna, să le admir

de-aproape,

să devin și eu o strălucire

asupra pământului întunecat

ce plânge,

să mă eliberez de el, spunându-i:

lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.

Acum s-au transformat în gheața pe care

eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop

de ploaie singuratic;

să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez

propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau

ascunse, pierdute, înfrânte?

Când va veni vremea mea

să plutesc lin spre apus,

să-mi iau aripile de înger și încet-încet

să sfârșesc?

Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie

adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,

imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții

în apele Nilului

încă ne bântuie
.

și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică

de dragoste

și o metaforă cosmică a mileniliului trei...

Ninge afară cu fulgi de fericire...

Asupra inimii mele,

Fața matură,dar zâmbetul de copil

entuziasmat,

Se dă cu sania pe derdelușul vieții

încercate...

Sau de bucuria zăpezii echivalentă

cu bucuria banilor ce nu-i am...

la început am îmbrăcat haina vieții

pe deasupra hainelor de duminică

ca pe-o manta de-a lui Gogol

(găsită în lada de zestre-a bunicii!)

cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori

pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise

și era largă

jenant

pe-alocuri

mă lătrau câinii

ziua-n amiaza mare

așa că mi-am făcut rost de o manta nouă

din celebrul Marché aux peuces din Paris

mai scurtă

cu nasturi lucioși de alamă

citeam pizma în ochii hoților de cruci

și cadavre

dar

vai

nenorocul mi-o luase-nainte

în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert

și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând

Moartea…

Zeci de mii de povestiri

Prin a veacurilor curs,

Au slăvit în amintiri

Vremurile ce au apus.

Dar din înțelepte fapte,

Omul nu a înțeles nimic.

Gândind doar la fructe coapte,

Păzind frica de epidemic.

Cu câte o aură a îngroșat

Straturile în spirit ale ființei,

Astfel că cel nou, înduioșat

Lasă loc doar umilinței.

Nu se poate spune oare

Că un rău e și mai rău?

Și că generații viitoare

Se vor feri de ferăstrău?

Dorind să uite de trecut

Fără să aibă un deznodământ,

Și nici ce-i bine de recunoscut

Iubirea de țară, ca drept simțământ.

Două păpuși în colțul casei

Stau și mă privesc demult.

Două păpuși cu ochi albaștri,

Rochițe roz și pantofiori.

Două păpuși neînsuflețite

Cu inimile înmărmurite.

Păpuși ce nu știu a vorbi,

Păpuși ce nu pot a mișca.

Ele stau astfel nemișcate

În colțul casei întunecate.

Ele nu dorm și nu mănâncă,

Iar viața ele n-o cunosc.

Când cu atenție le privești,

Parcă ar ști ce este în jur.

Și ar putea s-asculte zumzetul

Și freamătul ce le-nconjoară.

Iar tu copilă cutezătoare

Ce totul vrei ca să cunoști,

Imaginându-ți-le ca ființe

Intri în jocul magic al minții.

Le inviți la o șuetă ca între fete,

La un ceai sau o bomboană.

Le întrebi ce le mai place

Și aștepți ca ele să-ți răspundă.

Într-un târziu Moș Ene

Pe la gene se abate.

Adormind, le visezi vorbind

Și dansând și cântând.

Dimineața în grabă te trezești,

Cu bucurie le îmbrățișezi.

Purtând visul mai departe

Ca un mister dintr-o carte.

Idealismul mereu apare o utopie.

Principiile-s mereu marginalizate.

Valoarea este ținută sub călcâie,

Cinstea, bunul simț sunt avertizate.

De ce sunt create pe pământ

Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.

De ce slăvim iubirea-n cânt

Iar ura și necinstea-n huiduieli.

De ce sunt suflete ce se frământă

Și-ncearcă lumea să o îndrepte.

De ce sunt unii care înfruntă

Și nămolesc idei de bine, fapte.

De ce viața este o ecuație

Prin care se descoperă-n final,

Necunoscutele puse-n fracție

De un destin ce l-anceput pare banal.

De ce ființele sunt efemere

Și numai Universul este infinit.

De ce ne înduioșăm doar la durere

Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.

Sunt gânduri sub semnul întrebării,

Sentimente în balanța sorții,

Fapte la îndemâna cugetării,

Reperele vieții la tăișul judecății.

Și azi o rază a soarelui vioaie

La fereastra odăii apare.

De parcă ar ști cât am nevoie

Să-i simpt lumina ce nu dispare.

Strălucirea razei sufletul mi-atinge,

Dând inimii imboldul vieții.

Și-ți spui din nou, cine va-nvinge

În lupta cu anii bătrâneții.

Simți în nări parfumul regăsirii,

Culoare palidă a regretului în privire,

Și te mângâi cu razele amintirii

Ce se mențin nestinse din iubire.

Dar soarele dispare între nori,

Și o umbră a tristeții te apasă.

Speranța zboară cu șirul de cocori

Și aștepți o nouă primăvară-n casă.

Ce zi frumoasă de toamnă!

Nuanțe de galben-roșiatic,

Maroniul frunzelor stă s-adoarmă

Și crează momentul romantic.

Copacii încearcă să mențină

Bucuria și căldura zilelor de vară.

Dar totul se transformă în rutină

Și așteaptă iarna ca pe-o povară.

Păsările în zbor, zgomotoase,

Duc al lor cântec și trilul duios,

Pe meleaguri mai călduroase

Înfruntând un drum anevoios.

Tptilii pași ce cutreieră aleile

Prin foșnetul de frunze moarte,

Găsesc în toamnă plăcerile

Unui gând ce se pierde-n noapte.

Vuetul tulbure și apa rece

A unui râu ce grabnic trece,

Răscolind nisipu-n vaduri

Zgomotos este ca niște valuri.

Se izbesc de malul de piatră

Ca a unei mări pastel albastră.

Hai ridică-te-n picioare

Viața mea nesclipitoare!

Râul susură, se tânguiește,

Plânge și se tot amărește,

Că vântu-n pădure nu se potolește

Ca și când natura jelește.

Luminișul din ochii naturii

Ca și un talent al picturii,

Îmi descoperă în suflet

Dorința s-alin acel vuet.