Gânduri din noapte

Atunci când o lacrimă

Spală un sentiment de mâhnire,

Un oftat adânc din inimă

Eliberează din suflet o jignire.

Sensibila fibră umană

Vibrează de pumnale lovită,

Dorind din căutarea-i vană

Să-nlăture clipa ivită.

Ale vieții firave spice

Crescute-n pământul omeniei,

Bătute-s de vânt ca de bice

În lin legănat al soliei.

Alunecă privirea pe o formă,

Pătrunde gândirea într-un fond,

În labirint fără noimă

Totul se învârte în rond.

O perdea de flori albastre

Acoperă o fereastră spre cer,

Iar făpturile-n chipuri măiestre

Prin iris privesc în mister.

O boltă clară, curată

Deschisă-i spre inima ta.

Albastru-i feeric te-mbată,

Te-mbie spre a medita.

Blând, vântul adie în azur,

Buchete de litere-n vers,

Și-s toate prinse-n contur,

Izvor de frumos din imens.

Mireasma plăcută a vieții

Trezită-i sub roua de dor,

Și-i ceri doar un ceas tinereții

Înfiripată-n gândul hoinar.

O frunză firavă de laur

Pe frunte discret strălucește,

Încununând visul de aur

Bucuria în suflet trudește.

Din umbră, cu pașii timizi,

Hazardul te-ncearcă din nou,

Dorind fericirii ca tizi

Speranța, credința în nou.

Clipe reci și triste se duc,

Floarea vieții se-ofilește.

Chibzuiesc ce drum s-apuc!

De ce inima-mi iubește?

Pe tine un chip de lut

Ce râvnești numai plăcutul,

Chinuind o floare, mut

Când tăcut este trecutul.

Nu vrei floarea din fereastră,

Ci glastra în care ea doarme.

Nu-i vrei zborul de măiastră,

Și nici parfumul unei karme.

Dar ajunge-va într-un timp

Apa din glastră să se scurgă,

Și-mpinsă parcă de-un înghimp

Glastra cioburi să se spargă.

Vei rămâne ca un pustnic.

Glastra, apa s-au sfârșit.

Ce să faci, acum ești vârstnic,

Iară floarea, păcat s-a ofilit.

Ce vei mai alege oare

Dintr-o viață, din nimic?

Vei rămâne cu ochii-n soare,

Un suflet îndurerat și-anemic.

Inima este ca un nestins vulcan.

Strânge în suflet multe momente

Și întreg alaiul de sentimente,

Și în timp izbucnește ca un hurican.

O hrănești cu lieduri și versuri,

Prin care muzica și poezia

Lasă să intervină amnezia

Clipelor nedorite în sensuri.

Bătăile inimii îmi sunt orchestra,

Și gândurile un sunet de viori.

Sentimentele-s un cuplu de fiori,

Bagheta destinului este maestra.

Clocotește în suflet nădejdea

Că mai poți obține de la soartă

Cheia care deschide o poartă

Prin care gonești deznădejdea.

Arcușul jucăuș pe coardele vieții

Provoacă destinul să vibreze,

În inimă palpitații să genereze,

Dăruind un dulce aspect dimineții.

Just in time to see the light,

Gives me strength to be so bright.

From the darkness of the night

Towards a hopeful and sunny height.

From the stars, air, earth and waters

Nature created sons and daughters.

Everything I always hugged with love

It is now like the flight of a dove.

Feelings that flow like a waterfall

And it dominates my life as a squall,

I imagine the horizon like a sprawl

And my soul caught in a life trawl.

I wait for time to feed my thoughts

With all kind of happy naughts,

And to untie all my worried knots,

By giving me peaceful moments and lots.

Sărutul unei palme

Este un gest gingaș,

O mângâiere din basme

Ca un zbor de fluturaș.

O amprentă a suflării

Ce-n inimă sălășluiește,

Ținând ritmul încântării

Ce din gânduri izvorește.

Calm, cald, pur și pudic

Este sentimentul trăirii,

Dând inimii sunetul ritmic

Și-nobilind clipa însuflețirii.

În speranța infinită, stau și privesc,

Adânc în sufletele devastate,

Cu chin și ură asupra tuturor,

Cu fericirea lor întruchipată,

Râd de haosul mental.

În durerea mea nu mai pot suporta

Perspectiva lor asupra vieții,

Judecată, trădare, neînțelegere.

Cred că sunt un nebun delegat,

Liber printre ei.

Dar dorința mea între chin și ură

E doar iubirea neavută,

Iubirea celor ce m-au făcut,

Iubirea ce-lei care m-a părăsit,

Iubirea oamenilor devastați.

Îmi este dor de clipele frumoase,

Visate în paradisul singurătății,

Lângă prietenul meu veșnic,

Cu chip drăgălaș și afumat,

Afumat de suferința mea.

O vreau pe ea înapoi,

Îi vreau pe ei înapoi,

Nu îmi place ce am ajuns,

Nu îmi place ce am fost,

Doar îmi place ce să fiu.

În agonia haosului meu,

Cu trudă nemuritoare,

Muncind ca să mă nasc

Alături de ei, cu ea.

Dorul meu mă stinge încet,

Culoarea sângelui îmi dă plăcere.

Vino, a mea viață, acum,

Mai târziu va fi prea târziu,

Dispărut, nu voi reveni.

Isuse pe Tine te aleg

dintre toti care nu ma inteleg

Iubirea Ta

La Golgota ma privea

Biciuit,insangerat

Ce tortura ai suportat...

Pentru mine un pacatos

Care pacatuia fara prisos

Cununa de spini ai purtat-o

Pe cea a slavei mie,mi-ai dat-o

Isuse pe Tine te aleg

Chiar daca la alte vicii alerg..

Nu doar Iuda Te-a vandut

Ci si eu,prin pacatul mut

Nu doar Petru Te-a negat

Ci si eu cand in fata amicilor Te-am refuzat

Isuse la tine ma predau

Sa pacatuiesc,nici nu mai vreau!

Pâza albă

E un panel invizibil 

Zăpada nu-i decât o oglindă spartă,

În care-ți văd chipul

În bucăți 

Vista spart in stele moarte

Copacii goi

Au foarte crengi moarte

Linii negre

Trasate de un pictor orb

Ce știe că mai adevărată e umbra

Decât lumina.

Fulgii lenți

Sunt literele unei scrisori

Ce nu va fi citită vreodată

De mine

De tine

De nimeni.

După un copac

O pată roșie:

Sânge 

Sau un bob de măceș.

Nu contează.

Vântul bate 

Ștergând conturul

Si tabloul se dizolvă 

Într-un alb și mai mare.

Rămâne doar ecoul

Unei pensuli care încă picură 

Într-o camera goală.

Un strop negru într-un colț.

Semnătura

Pictorului care a plecat

Demult.

Lansând doar acea rană,

În trupul zăpezii...

Visam că acasă este casa mea

Și că voi fii în cerul al nouălea

Visam că totul e bine și sunt fericită

Că n-am să plâng mereu în viața asta nenorocită

Visam că totul e roz așa cum îmi doream

Și că-n loc să mă ofilesc în casa mea, înfloream

Visam că familia mea îi familie

Nu că vor fi doar țipete și melancolie

Visam că tatăl meu mă iubește

Nu că ridică pumnul și mă izbește

Visam că trăim în casa mea în liniște

Și că tot greul ne unește

Visam că sunt înțeleasă și iubită

Nu că voi sta în genunchi cu inima zdrobită

Dar totul e doar un vis nerealist

Că toti sunt egoiști și e atât de trist

Visez că poate cândva o să am casa mea

Și voi fi fericită în ea

Visez cum bărbatul pe care-l iubesc mă iubește

Și liniștea din casa mea nu mai lipsește

Visez că totul nu-i doar un vis neîmplinit

Că-n casa noastră fericiți am devenit

Să mă îngrop în adâncul pământului,

Să-mi ascund trupul de ochii lumii,

De toți vulturii ce mă pandesc,

De criticii ce mă zdrobesc.

Să mă scufund în abisul mării,

Să-mi pierd sufletul în valurile ei,

Căci nu mai vreau să fiu cine am fost,

Nu mai suport

Zgomotele și ecourile din mintea mea.

Să mă las purtat de vânturi,

Să fiu doar o frunză-n zbor,

Căci astfel pot să uit trecutul.

Să am pene în loc de piele,

Să-mi aștern aripile spre soare,

Să las în urmă toate rele,

Și să renasc cu adevărat din nou, oare?

adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.

atent la detalii

scorțos

cu morgă

și să fii cel lăsat de mama Natură

care înjură

vorbește trivial

râgâie

își soarbe zgomotos cafeaua

e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine

estetic

și să nu dai o raită prin Subconștient

eliberat de constrângeri autoimpuse

fiindcă ele nu există în OM

la un moment dat nici nu-ți mai pasă

când constați că vecinul de la parter

își bate nevasta

și-i doctor docent

dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri

aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții

că viața în cuplu e ceva perimat

și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri

ca la-nceput

e un punct de vedere

desigur

eu nu n-am mers cu gândul atât de departe

dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…