Obsesii
adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.
atent la detalii
scorțos
cu morgă
și să fii cel lăsat de mama Natură
care înjură
vorbește trivial
râgâie
își soarbe zgomotos cafeaua
e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine
estetic
și să nu dai o raită prin Subconștient
eliberat de constrângeri autoimpuse
fiindcă ele nu există în OM
la un moment dat nici nu-ți mai pasă
când constați că vecinul de la parter
își bate nevasta
și-i doctor docent
dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri
aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții
că viața în cuplu e ceva perimat
și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri
ca la-nceput
e un punct de vedere
desigur
eu nu n-am mers cu gândul atât de departe
dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…
Стихи из этой категории
Je m'excuse
excusez mes erreurs dans le poème,
Je ne sais pas comment faire autrement.
pour exprimer mes pensées.
Je suis désolé,
pour les mots de la chaîne,
assemblés à la hâte.
lis le poème à ta manière
que.
Je l'ai écrit pour toi.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 23.10.2024
Conformitate
Ingerul meu cazut
Ingerul meu cazut, eu te vedem cel mai frumos de pe pamant!
Plapand si -ademenitor te ai apropiat de mine
Cat de frumos eu te vedeam
Si cat de sincer mi am deschis inima catre tine!
Ca mai apoi cu gheare ascutite sa ma ataci!
Cat ti a placut sa dai cu mine de pamant
Si cu venin sa ma saruti
De inima mi in piept mi - a stat
Si intru totul m-a paralizat,
Dar nu ti a fost de-ajuns oricum
Caci in picioare m ai calcat
Si te ai jucat
Si - apoi m ai aruncat in negru
In care tot mai mult m am scufundat.
Ingerul meu cazut, cu vocea ta -ispita,
Tu m ai vanat si mi ai vorbit desarte
Si ai asteptat sa pic ca mai apoi sa ma strivesti
Cu vorbe reci , ucigatoare -ai continuat sa ma lovesti
Fara sa ti pese nici macar in pic.
Cat de mult m a schilodit
Iubindu te pe tine…
Ingerul meu cazut, tu m ai ucis cu nepasarea ta
Si chiar cu satisfacție as spune …
Privirea ta batjocoritoare
M a aruncat in valuri mari cu spume!
Cu pofta-ai ras in urma,
Cu dispret!
Ce mult m am departat de mine
Iubindu-te pe tine…
Ingerul meu cazut, cu ce anume ti-am gresit
Ca te am iubit mai mult decat eu ma iubesc pe mine?
Jurnal pierdut
Se-aud fantomele plângând
Si ei cum rand , tăind, țipând
Iar eu cu sângele mă lupt
Și cu durerea lor în gând .
Și-i simt cum parca ei suspin
Când mii de membre eu străpung
Înspre tăiat și pierzaciuni ,
Și parcă tot mai tare plâng.
Acolo ,ei vor fi mereu ,
Cu alte mii și mii de mii
Ce vin țipând la Prometeu ,
Dar nu-i aud decât doar eu.
Spaime
navighez pe același fluviu învolburat al timpului
în bărcuța mea denumită viață
valurile mă poartă în toate părțile
se prăbușesc peste mine
abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă
albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile
pe care nu le vor urma niciodată
imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele
Maria
îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri
îl sufocă
nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului
cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp
nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria
la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale
vom procrea dint-un instinct ancestral
într-o lume sinistră a lui Poisedon
fără țărmuri
era glciară a început
peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși
și ne vor reda pietrei
Pastel
Încerc să surpind toamna pe șevalet
am multe acuarele, tempera și pensule
vopselele în ulei sunt rigide și se combină necontrolat
prin uscare
pentru o toamnă-femeie cu nazuri
acuarelele sunt mai potrivite
o surprind dis-de-dimineța zâmbind
la amiază amestecând norii
seara dezlegând vânturile reci dinspre răsărit
și am nevoie de o marjă de mișcare
pentru ca nuanțele de verde și cenușiu să se piardă subtil unele în altele
să se completeze
arțarii roșii să respire lângă mestecenii galbeni
nucii arămii să picure culoare peste paltiinii stacojii
pe șevaletul ei toamna stoarce culorile arse în cuptoarele verii
mereu aceleași
roşu, maro, portocaliu, galben, și ruginiu
și le așează aleatoriu pe funze
pe trunchiurile și crengile pomilor
pe fructe și iarbă
apoi le aruncă înăuntru aestui caleidoscop mirific
în care culorile se intersectează contondent creând alte culori și nuanțe
contrariind ochiul
în noianul de galben şi maroniu doar bradul din vale rămâne verde
smarald
în rest totul se transformă într-o aglomerare de crengi ruginii
de iarbă și tufe uscate
iubito
hai să culegem ultimii struguri nemâncați de grauri
și cele două gutui galbene rămase în gutuiul bătrân
nu știu cum
apoi să rămânem îmbrățișați într-un sărut voluptos
până la iarnă...
Другие стихотворения автора
Nirvana
nu cred c-aș mai putea trăi altă viață
pe lângă aceasta
mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta
de exemplu
m-aș rătăci aproape sigur prin tine
aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău
m-aș pierde printre aisbergurile inimii
nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului
de teama stihiilor carnivore ale minții
a monștrilor adormiți
nu știi niciodată ce entități în stare vegetativă poți trezi
lupii hămesiți ai dragostei de pildă
meduzele otrăvitoare ale urii
bancurile terifiante de piranha
ucigașii speranței
în viața mea nu mai există asemenea pericole
iminente
încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării
resuscitându-mi amintirile încremenite în timp
mângâindu-mi creaturile inconștientului
afectate iremediabil de Alzheimer
nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață
ce-i drept
iar alte conexiuni din afară
cu alte vieți
par imposibile
devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…
La steaua ( varianta contemporană)
dacă anii noștri ar fi egali cu ai lor
în tot Universul
ar exista
cred
o șansa să ne întâlnim
la o halbă bere în Calea Lactee
noi să facem un pas către ei
ei să facă un pas către noi
simplu
numai că anii lor sunt de mii de ori mai lungi
decât cei tereștri
și nu ne găsim niciodată pe la casele nostre
ei sosind de fiecare dată prea repede
noi prea târziu
în concluzie
va fi imposibil să ne ajungem în următoarea mie de ani
dar vom păstra libertatea de a ne căuta veșnic..
Alb
încă te văd
te aud
te simt
încerc să-ți spun telepatic toate acestea
în lipsa cuvintelor
buzelor
corzilor vocale
e inutil să stingi lumina
să-nchizi geamurile
s-amesteci culorile Soarelui
cu albastrul infinit al cerului
pe aceeași pânza albă a zilei
sufletul meu atârnă de inima ta neagră
ca un strugure
ai grijă
asigură-te când schimbi direcția de mers
ca să nu rămâi singură
așa cum m-am trezit eu însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în doliu
cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint
și mă închisese în mine
singur
între două bătăi de inimă neterminate
de atunci în cartierul acesta toate luminile-s stinse
semafoarele au încremenit pe roșu
e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta
se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii
și adună noaptea morții din intersecții
mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos
vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții
din fereastră
pe care… am lăsat-o aprinsă.
Insomnii
mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă
în zori
nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele
uneori te trezești confuz în mijlocul nopții
dintr-un vis urât cu păianjeni
aprinzi lumina
te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute
ca nu cumva să nu le tulburi monotonia
printre uși uitate deschise
spre baie
observ în oglindă că mi-a crescut barba
„fir-ar a naibii de barbă!”
aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție
sigur vecina de jos mă înjură
o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte
de tine
a fost ieri
pe scări este o liniște surdă
la fel pe străzi
la Spitalul Județean de Urgențăți
și biserică evanghelistă
„ la început a făcut Dumnezeu lumea
îmi vine în minte un text din Facere
și pământul era netocmit și gol
întuneric era deasupra adâncului
și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor
și-a zis Dumnezeu:
să fie lumină
și-a fost lumină…”
asta era
mă gândesc în timp ce urc scările
omul a apărut mai târziu
nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte
„iar nu aveți somn!”
mă ceartă bătrâna de la parter
mi-e imposibil să-nțeleg
de ce zilele trebuie să înceapă în zori
îi răspund
nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…
Visul american
trezirea de dimineață mă uimește în fiecare zi
e ca și când aș coborî dintr-un accelerat de mare viteză
și aș urcă într-un tren regio
care oprește exasperant în toate stațiile
amintindu-mi că sunt doar un biet navetist
rătăcit între un vis voluptos
și o slujbă searbădă
tot mai nesigură
nici mâine nu voi găsi probabil filonul de aur curat
în galeriile morții
mă gândesc
iar Statul va închide și puținele mine din Apuseni
și Borșa
va denunța toate contractele de muncă silnică
ajutoarele sociale și de înmormântare
fără nicio strângere de inimă
oho
deja e prea mult
perorează șeful de șantier
am ajuns la fundul sacului
oare de ce admirăm cu toții America
visul american
și de ce nu ne asumăm propriile visuri
(ca stăpâni absoluți ai vieților noastre!)
așteptând să ne tot bântuiască alții…
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...