Ecouri de toamnă

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.

.

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...

Pune balanța pe mâna mea
Judecătorule
Cu mâna pe destin
Îți jur
Că voi spune adevărurile
De plumb, de argint, de catifea.
Themis dezleagă-ți ochii
Mă privește
Ca pe a ta soră
Sfâșiată….
Cu roba ta mă învelește
Sentința îmi dă eliberare
De cătușele nedreptății
Să fiu o foaie de hârtie
Ce poartă înscrisul
Atâtor neîmpliniri.

Bre mamaie,

Tu ca o mamă pentru mine ai fost,

M-ai ingrijit şi spălat 

M-ai hranit şi educat,

Cu palmele tale bătătorite de muncă, m-ai mangâiat 

Cu umorul tău m-ai inveselit.

Aşa brusc ai plecat,

Cand nimeni nu se astepta.

Ai lasat in urma o familie incompleta 

Rănită de plecarea ta

Plângând de dorul tau.

M-am obişnuit cu tine cât ai fost acasă.

Cum stăteai pe scaun şi te uitai să vezi cine intră pe poartă,

Cum ne strigai fără oprire,  pânâ venea cineva,

Cum mă rugai sa merg cu tine la biserică sau sa fac paste sau paine sau sa-ți iau ceva de la magazin

Cum stăteai, aşa, pe scaun şi-mi spuneai ce bine m-am îmbrăcat

Cum ii spuneai mamei "De ce nu vine Ana să mai stea cu mine?".

Vreau să-ti spun că-mi pare rau

Că am fost prea leneşă ca să vin să te vad

Şi să-mi povesteşti ce ai făcut azi.

Că puteam să vin să stau cu tine şi să-ti zic "Noapte bună,bre"

Dar n-am făcut-o

N-am venit, poate, să-mi iau rămas bun.

Am zis că te văd maine şi stăm de vorbă

Doar că, mâine am vorbit doar eu...

Mâine am stat la căpătâiul unui corp care, cu o ora în urma era plin de viață,

Mâine am stat plângând lângă femeia..,pe care, dacă o rugam să-mi aducă luna de pe cer, ea imi aducea şi soarele,

Mâine am regretat că n-am venit ieri să văd ce faci, cum esti...

Azi te-ngroapă şi eu nu-o să te mai văd

Iar să mă împac cu gândul mi-e tare greu.

Imi pare rău că n-am venit ieri să te văd 

Şi că ți-am promis paste şi nu ți-am făcut

Şi că n-am stat cu tine mai mult 

Şi că m-am răstit la tine când m-ai supărat...

Acum singura voce care se aude la "Rămas bun", e a mea, îndurerată de moartea ta.

Să mă ierți mamaie că n-am venit ieri să văd ce faci...

Dar amintirea ta va fi veşnic în inima mea.❤

Trecut-au anii tinereţii.
Trecut-au eu prin amintiri
Trecut-au vorbele în şoapte
Trecut-au lacrimile-n priviri

Trecut-au norii cerul veşnic
Şi visele departe au ajuns
Trecut-au gîndurile veţii
Şi sentimente ce li-ai ascuns

Trecut-au clipele placute
Deparca nici nau existat
Trecutau noptile dea rindu
Si visele ce li-ai visat

Trecut-au durerile din suflet
De parca lacrimile-au uscat
Trecut-au timpurile cînd cautam
Cum sa traiesc cu-adevarat

Trecut-au prea multe speranţe
Că pot sa fiu cum îmi doresc
Trecut-au lacrimile-n zîmbet
Şi-ncerc din nou ca sa trăiesc

Afara-i resemnare și blestem.

In alfabetul morse,

Picaturile-mi șoptesc refren

Cat eu ascult gospel și încerc mă rimez in strofe

Afară plouă cenușiu, asuprind năpasta

Ingerii decepționați ne plâng.

Nimburile sunt proiectate-n târg

Iar martirii inocent, își zăbovesc răsplata

Frecvențe corosive răsună în perete

Tu copiliță mare, plângi ca din cișmea,

Și nu poti intelege ca dulapul, mi-e plin doar de schelete

Pe care tu, nu le poti vedea

Mă tem ca vazand medaliile pe col, nu ai intelege

Ce-am purtat intregul drum in pungi

Și de ce sunt blestemat de linii negre

Ca baiatul cu pijamale in dungi

Evident ca in final sunt vinovat doar eu

Asta-i ultima fantă in ghețar

De-ai ști cat de mult imi pare rau

Ca nu există un buton pentru restart

În noaptea adâncă, singurătatea mă strigă,

Privesc în gol, îmi simt inima grea.

Frica de a fi lăsată în urmă, mereu mă bântuie,

Și mă împinge să fac greșeli in viața mea.

Fiecare pas pare să mă ducă către eșecul meu,

Și greșelile, regretele mă obsedează..

În lumea gândurilor, pierdută eu rătăcesc.

Drumul spre lumină, un mister devine,

Fiecare pas mă duce spre-ntuneric,

În valul de amărăciune și dorințe ce nu se împlinesc.

În clipele de neputință, sufletul e prizonier,

Universul meu, neînțeles și mut,

Dansând cu frica, pierdut printre umbre,

Căutând salvare, dar găsind doar abis.

Cu inima grea și lacrimi ce ard,

Îmi pierd sufletul într-un dans al pierderii și fricii,

Frica de abandon mă-ngenunchează, dar nu mă-nfrânge,

În lumea mea sumbră, unde durerea își lasă semnătura sinistră.

Adunaţi, scăzuţi, înmulţiţi, împărţiţi,
despărţiţi, amândoi,
suntem unul,
- o suprafaţă întinsă şi netedă -
matematica n-are nici o treabă cu noi,
o inimă şi cu o inimă fac o lebădă…

braţele noastre sunt o ramură care arde,
trupurile noastre un trunchi de măslin, în zăvoi,
ne-adunăm şi ne iubim prin mansarde
apoi împărţim fericirea la doi.

unul şi cu unul nu face niciodată doi,
- matematica noastră e ca o sabie,
ca un fir de trifoi -
o inimă şi cu o inimă fac o vrabie…

Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz

patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții

pe-alocuri se-aud câini întunericului  

spârgând în măsele oasele zilei

golite de măduvă

păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii

își trăiesc netulburate visele lor erotice

urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse

în scorburi

Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate

ale Cerului

țipetele bufnițelor cu ochelari

și girofaruri

date la maxim

căsăpesc noaptea în felii

spre răsărit

Soarele s-a trezit mai târziu

înjunghiat în inimă…

gândul de a te strâge în brațe

mă sperie    

ești atât de firavă încât te-aș putea strivi

între două degete

ca pe o cupă de șampanie

te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi

dacă s-ar întâmpla să ploaie acum

m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă

imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se

înăuntru unui strop de cleștar

șuvoiul de sânge

în cele mai aprinse culori ale rubinului

invadând cortexul

întregul mecanism al vieții trepidând

înaintea  ochiului

mă simt ca un căutător de diamante

în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată

în care s-au decantat din prima zi a Facerii

toate minunile Creației

într-una singură...

Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi
şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare
păroase.
Mă şi vede la cina de seară hăcuit de o sută de cleşti
şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri
de oase


La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi
când şi doi sunt prea mulţi laolaltă pentru destinu-i
macabru?
De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,
când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri doar două
sau patru?


Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi
şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge
şi ură.
Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,
şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava
din gură.


Staţi! le strigă jivina cu păr și solzi pe picioare
o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,
un monstru.
A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă
n-a fost o eroare!
Să trăiţi, domnule! Pentru onor prezentaţi arm’! Acesta-i de-al nostru...

Instalat la bordul unui Mercedes E-Classe, ultimul model, Graţian Potlogea se întorcea ostenit la biroul său de pe Aleea Armoniei după o zi infernală de confruntări cu debitorii, vreo zece-cincisprezece “baştani” gălăgioşi şi agresivi. Câţiva dintre ei îşi băgaseră femeile şi progeniturile “la înaintare”, făcând necesară intervenţia brutală a jandarmilor, preluată imediat de agenţiile de ştiri in lipsa altor evenimente. Se văzu şi el pe ecranul televizorului din bordul maşinii bruscând o femeie care încerca să-l apuce de boaşe sub privirile extaziate ale ziariştilor şi ale cameramanilor de la principalele televiziuni sau cotidiane naţionale. Chiar in clipa aceea auzi telefonul sunând şi recunoscu vocea logodnicei sale, Sonia, care avea nişte inflexiuni ciudate.

     - Te uiţi la televizor ?

     - Atât cât poţi să te uiţi conducând o maşină ! Dar de ce mă întrebi?

     - Din curiozitate, zise ea, fiindcă aş vrea să aflu dacă eşti mândru de ceea ce vezi ?

     - Tu ce crezi ?

     - Bănuiesc că eşti extrem de încântat să apari la ştiri agresând o femeie ! Vor urma şi altele presupun !!!

     - Nu-i exclus deloc într-o asemenea junglă !

     - Înseamnă că decizia mea de a te părăsi a fost înţeleaptă ! adăugă femeia şi închise.

     Graţian Potlogea abia reuşi să redreseze maşina înainte de a intra sub roţile unui TIR. Blestemă în gând şi formă numărul logodnicei sale, la care răspunse, surprinzător, căsuţa vocală : « Abonatul nu este momentan disponibil ! Lăsaţi un mesaj sau mai încercaţi peste câteva minute ! ». Închise, dar în clipa următoare telefonul sună din nou. De data asta era Loredana, secretara sa.

     -  Îmi pare rău că vă deranjez, domnule Potlogea ! Am aici un domn care nu recunoaşte cheltuielile menţionate în somaţie ! Susţine că nu pleacă pănă nu vorbeşte cu dvs. !

     - Ajung imediat.

   Parcă maşina la locul obişnuit, apoi intră în birou, folosind intrarea de serviciu, unde îl aştepta un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab, cu faţa palidă şi părul răvăşit.

     - Sunt Teodosie Topoloveanu, se prezentă el rece, fără să se ridice de pe scaun, şi ţin să vă averizez că mă aflau la capătul răbdării ! Debitul meu s-a dublat peste noapte și nu înțeleg nici de-al dracului de ce !

     Potlogea simţi cum îl cuprinde furia, însă se abţinu şi-i întinse dosarul peste masă.

     - Aveţi aici  toată documentaţia ...

    - Nu mă luaţi cu hârţoagele astea blestemate, se burzului bărbatul aruncând dosarul cât colo, fiindcă s-ar putea să-mi pierd şi ultima picătură de răbdare ! Mie să-mi spuneţi cine se află în spatele acestei conjuraţii ?

     - Domnule Topoloveanu, ripostă Potlogea tot mai iritat, eu sunt executor judecătoresc, nu clarvăzător ! Aveţi dreptul să contestaţi cheltuielile în instanţă,  la parchet sau oriunde doriţi dvs., dar eu, în numele Legii, cu l mare, am obligaţia să vă execut, chiar şi fără acordul dvs., dacă până mâine la amiază nu vă achitaţi debitul !

     Bărbatul, ridicat între timp în picioare, rămase câteva clipe perplex, după care deschise încet diplomatul şi scoase de acolo un cuţit înspăimântător.

     - Dacă Legea, cu l mare, îţi dă voie ţie să mă execuţi, concluzionă el apucându-l pe Potlogea de păr şi înfingându-i de mai multe ori cuţitul în burtă, atunci, probabil, îmi dă voie şi mie !!!

Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților

adormiți

puțini au privilegiul să verse o lacrimă

pe-o bucată de fildeș

într-un cimitir al elefanților singuri

din care lipsesc crucile de piatră

florile vii

dragostea omului

înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp

neîngropate

de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților

umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului

aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator

.

elefanții își plâng și ei morții ca și noi

oamenii

îi poartă cu dânșii zile întregi

pe cei bolnavi și bătrâni

îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie

aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă

când vântul lovește fără milă în inima pietrei

se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe

și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași

.

Sst!