Ca să știi

Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,

Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,

S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,

Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!

Adunã-ţi iar puterea şi socoate

Puţinãtatea zilelor rãmase;

Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,

Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!

Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!

Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!

Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute

Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!

Cine sunt?

Iubirii răspund c-un ocean de iubire,

Privirilor ce ascund negre gânduri,c-o inimă de otel.

Suflet cameleonic,colorat de inimile oamenilor.

Mă agat de ființele frumoase pentru a putea străluci.

Precum zorii de zi ce-mi luminează privirea sunt oamenii ce dăruiesc iubirea,.

Înțelegi,am lumini și umbre..

Întotdeauna fac primul pas,deschizând poarte inimii mele.

Dar porțile se închid de tot pentru cei ce le stropesc cu noroi,pentru suflete sumbre.

Sunt și înger,sunt și demon..

Demon cu aripi albe ce judeca raul.

Cine sunt?

O ființă pictata in alb și negru de sufletul oamenilor..

dialogul dintre mine și femeia din Sao Tome și Principe

se rupe ca o bucată de sârmă ghimpată

se aud „machetele” din oțel rece în tulpinile trestiei de zahăr

foșnetul pădurilor tropicale și a nisipurilor albe

pierdut în ecourile vulcanilor adormiți

care nu au de ce să se spargă

apucase să-mi spună că era în urmă cu strânsul cafelei

și  a nucilor de cocos

ca și când ar fi avut vreo importanță pentru un necunoscut ca mine

de la celălalt capăt al lumii

un fel de Gregor Samsa

așteptând o altă femeie pe tavanul mansardei

în fața unei cești de cafea cu miros de caco și vanilie

vecinul de-alături dă muzica lui africană despre comerțul cu sclavi

la maxim

bagă de seamă că portughezii  ți-au pus gând rău

în America cererea de inimi și creiere depășește oferta

Kafka sfârșește ca vânzător ambulant de coșmaruri Dow Jones

 pe Wall Street

ai grijă…

Ce e viata?…….trecatoare.

Atat de scurta…….pare mare?…

Ce e viata?…repede trece.

Intr-o zi totul e rece.

Viata lunga,trecatoare

Nu-i nimic ceea ce pare

Timpul nostru-i limitat…

In urma ce am lasat?..

Ce e viata?…lasa-mi scris

Cand te trezesti din vis.

Ce e viata?noi nu stim

Stim doar sa ne grabim

Niciodata pas,mereu alergare

Spre nimic fara incetare

Viata,viata,cum ne lasi

Usor,usor,faci pasi,multi pasi

Ne lasi in urma……niste nume

Oameni putini si multa lume.

...664, 665, 666 picături de sânge...

Foame nu-i, nici frică, nici durere,

Disperarea a trecut în timp,

Un Prometeu mâncat încet de ciori pe câmp.

Și doar o secera și un ciocan se vede

Adânc în cerul plin de stele însângerate,

Ce-mi luminează calea spre apusul mult dorit

Și aștept, aștept la infinit...

Și fericit că voi vedea în iad pe acei eroi,

Ce luptau din neștiință poate și prostie

Pentru o lume fara regi și dumnezei,

Aștept... fie să stau și-o veșnicie...

nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere

iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre

atât de dramatică

nu mai are nevoie de explicații

.

singurele lucruri comune care ne țin împreună

într-o stare paradoxală de dezordine browniană

și reordonare

sunt visele

.

prima lege a termodinamicii

ne spune că energia vieții nu poate fi creată

nici distrusă

a doua

că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere

iar a treia

că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong

cu viața

fără să încalci cel puțin una din primele două

.

visul

în schimb

nu are nicio regulă

nu se supune nici măcar regulii de trei simplă

(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)

se sustrage oricărei logici

timpului

unde totul

fără nicio excepție

este posibil

chiar și imposibilul….

M-am născut dintr-o piatră însuflețită,

o piatră cu inimă,

am crescut într-o inimă de piatră,

am fost copilul pietrei,

ceva între om și piatră,

într-o zi m-am trezit speriat

în fața Soarelui,

mi-am auzit respirația,

pe care n-o mai auzisem în piatră,

am văzut stelele atârnate de cer,

norii,

m-am aplecat deasupra primului izvor

și m-am privit în ochi

îndelung,

neștiind de unde să mă iau,

din ce Univers,

din ce piatră,

undeva deasupra

auzeam

ca prin vis

un cântec de leagăn

nepământesc

și-atunci am înțeles că nu eram singur

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

la început erai vie

alergai fericită printre zilele însorite din viața mea

în rochia ta roșie cu cercuri albe

ca un fluture

apoi

nu știu ce s-a întâmplat

într-o dimineață somnoroasă de Mai

îmbrăcată în verdele cel mai crud

al ierbii și mușchiului

ai devenit umbră

o formă abstractă

din care cineva storsese și ultimul strop de lumina

până la negru

ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui

obediența cârtiței

murisei fără să știi

în dreptul călcâiului meu

din care sângera noaptea…

deschizi larg geamul dinspre strada pustie

privești în gol

sigur te-ntrebi ce rost mai are acest drum

neumblat de nimeni

îți ștergi urmele mâinii de pe fereastră

ca să-ți ascunzi nerăbdarea

adesea aprinzi o lumânare în geam

încercând să îndepărtezi noaptea parșivă

cuibărită-ntre noi

nu știi că drumul acesta e ca Fata Morgană

o iluzie

mai bine ai stinge lumânarea

nu cred că voi ajunge în timpul vieților noastre

de unde-am plecat

păstrează-mi totuși o cupă de dulceață

din cireșe amare

să-mi dreg sufletul de arșița voluptoasă a infinitului…

i-am zis Cris

de cum am văzut-o

aș fi putut să-i spun altfel

dar mie mi-a plăcut numele acesta de alint

ca o respirație dumnezeiască de înger

simțeam otrava dulce a dragostei

invadându-mi liniștea dimineții

cu milioane de fluturi

eram doar eu și Soarele

unul mai îndrăgostit decât celălalt

tocmai ne dezbrăcaserăm de straiele îndoliate

ale nopții

așteptând să te deschizi în culoarea fierbinte

a sângelui

să-ți scuturi roua rece a zorilor de pe inimă

să-ți aranjezi petalele răvășite în fața zilei

așa cum ar face o femeie îndrăgostită

nimic nu-i mai frumos decât să privești o floare

trezindu-se

privind cu ochi tulburați de uimire cerul

nefericită însă e dimineața în care descalecă moartea

nefericită-i și Cris

care izbucnește în lacrimi

iar eu te cuprind în brațe

iubito

ești atât de minunată în nesomnul meu metafizic

încât ai omorât visul…

pesemne că anestezistul acela bărbos

(duhnind a Rasputin Vodka 1 Liter 70% volume!)
nu-i administrase doza ideală
de anestezic
se mai întâmplă
(arătaţi-mi omul perfect şi-mi scot pălăria!)
dar puteau să existe şi alte cauze
independente de alcoolemia anestezistului
căci omul urla ca din gură de şarpe
încă nu ţi-am scos nimic, îl dojeneşte chirurgul
chestia asta mişcătoare te doare
- mă doare
dar asta
- şi asta
Eli, Eli, lama sabahtani -
O.K
deschidem Cutia Pandorii
numai încetează pentru Dumnezeu
cu ţipătele astea
iar voi ce vă uitaţi ca proastele
adrenalină!!!
asistentele levitează
perfuziile clocotesc în flacoane
pulsul atinge cote inimaginabile
cad monitoarele
dispare durerea
doctorul îşi şterge transpiraţia de pe frunte
„să fiu al dracului, murmură sufletul
de pe margine geamului,
am rămas singur”