Indignare

Dacă ea hotărâse că putea trăi pe picioarele ei, asta era! N-o putea reține cu forța. Nu exista nicio convenție scrisă între ei, nici chiar una verbală, fiecare rezervându-și libertatea de a proceda cum credea de cuviință.  Acum hotărâse că sosise timpul. Va pleca mâine, în zori, nu-i spusese unde, ca să evite, probabil, explicațiile, fiindcă trebuia să fi fost vorba despre un bărbat. Din câte știa nu mai avea pe nimeni în viață în familie, iar despre altcineva nu auzise. Ce-i drept, nici n-o urmărise, nu-i trecuse prin minte că l-ar putea părăsi. Nu luase în calcul posibilitatea ca Virgil, prietenul lui cel mai bun, să se infiltreze între ei, pentru că Virgil părea s-o fi determinat să facă pasul acesta. Nu era prima femeie pe care o păcălise, probabil nici ultima. Va trebui să reanalizeze prietenia cu Virgil, care nu procedase ca un prieten. Nu sufli prietena, soția, amanta prietenului tău, profitând de încrederea acestuia! Când se va întoarce. Era sigur că nu-l va găsi acasă. Tocmai plecase la Frankfurt și ținuse să-l informeze în mod special, pesemne ca să-i spună Oliviei, dar el, se înțelege, nu-i va spune.

Olivia luase un taxi până în strada Freziilor, la numărul cincisprezece, unde locuia Virgil. Acesta îi dăduse o cheie, dacă nu l-ar fi găsit vreodată acasă, ceea ce se și întâmplase, de fapt, în dimineața aceea superbă de iulie. Nu-i picase prea bine, dar se putea și mai rău, adică să facă drumul înapoi, cu coada între picioare. Folosise, așadar, cheia primită și intrase în apartamentul lui Virgil, care o cucerise de cum deschise ușa. Pe masa din sufragerie văzuse un bilet, scris pe o coală de hârtie luciosă. Îi era adresat. Bărbatul o informa că trebuia să plece urgent la Frankfurt, la o întâlnire de afaceri, unde estima că va trebui să rămână două săptămâni. Văzuse negru dinaintea ochilor, așa ceva era de neacceptat, apoi tot ea îi acordase circumstanțe atenuante, recunoscând că un asemenea lucru se putea întâmpla oricui. Apoi, două săptămâni erau două săptămâni, paisprezece zile, un fleac pe lângă cei trei ani petrecuți alături de Sebastian.

Sebastian lucrase până după miezul nopții la cartea sa. Se strecurase în pat, cum făcea de obicei, numai că de data aceasta patul i se păruse imens fără Olivia, fără protestele ei formale și fără căldura trupului ei. Cât timp locuiseră împreună nu dăduse prea multă atenție acestor amănunte, i se păruse normal să fie acolo, la dispoziția sa, un accesoriu în plus la reverul existenței sale, un bibelou în vitrina din sufragerie, de pe care mai ștergi o dată sau de două ori pe săptămână praful. Se chircise stingher într-o margine a patului, adormise instantaneu și începuse s-o viseze în ipostaze pe care, desigur, și le imaginase înainte de a adormi. O vedea întorcându-se spășită, implorându-l s-o reprimescă, jurându-i că nu se întâmplase nimic între ea și Virgil, apoi făcând dragoste. Subconștientul său simplificase totul printr-o reducere confortabilă a neliniștii sale la absurd, în care ipotezele și concluziile cu privire la întoarcerea Oliviei erau când false, când adevărate.

Cum nu prea avea ce face în apartamentul acela imens, în lipsa lui Virgil, care ar fi ajutat-o să se integreze mai ușor, se gândise să-și umple timpul într-un fel, eventual să încerce o acomodare cu locul, cu noul decor al piesei în care tocmai începuse să evolueze. De cum intrase acolo, simțise absența unei mâini de femeie, nu pentru că ar fi fost dezordine, nici vorbă, lipsea senzația aceea de aranjament meticulos, cu toate dichisurile specifice, care îți sare în ochi. Găsise în debara o sticlă de un litru cu spirt medicinal și un tub de dezinfectant pentru vase. Le combinase într-un vas, luat tot de acolo, își trase o pereche de mănuși chirurgicale în mâini și se apucase de treabă. Trebuia să-și omoare timpul cu ceva, iar înlăturarea acelei senzații de lehamite masculină, care emana din lucruri, devenise principalul ei scop în viață.

Dormise prost, chinuit de vise, și se trezise cu noaptea în cap. Își făcuse o cafea la repezeală, dar puse prea mult zahăr. După prima înghițătură, îi piersise cheful și o aruncase la chiuvetă. Olivia făcea o cafea extraordinară, adăuga două-trei cubulețe de ciocolată și o picătură de rom. N-avea să mai savureze niciodată o asemenea cafea. Olivia îi citea și cărțile pe măsură ce le scria. Întodeauna venea cu observați și sugestii pertinente. De câteva zile bătea pasul pe loc. Reluase același capitol de mai multe ori, dar nu găsise forma ideală. Olivia ar fi găsit-o din prima. Deschise fereastra, sperând s-o zărească dând colțul străzii. Strada însă era pustie, nu se vedea țipenie de om. Rămase ore în șir cu ochii pierduți în zare, amintindu-și de dimineața aceea de iarnă când o văzuse prima dată. Si simțise că-i dau lacrimile.

Începuse cu mânerele de la ușă. Când intrase simțise ceva lipicios care i se prinse de mână. I se păruse dezagreabil. Trecuse cu cârpa umedă peste ele. La parter mai locuia cineva, dar nu se auzea nicio mișcare de acolo. Închise ușa cu un sentiment de apăsare. Nu-i plăcuseră niciodată locurile pustii. Nici liniștea dinăuntru nu era tocmai pe gustul ei, dar nu mai avea importanță. Acum era interesată doar de munca aceea domestică, la care se înhămase benevol, resimțind o plăcere perversă în a-și intra în rolul de gospodină, ceva care nu fusese și nu-și dorise să fie vreodată. Făcea unele lucruri și pentru Sebastian, ce-i drept, dar nu coborâse până acolo încât să-i spele rufele sau să-i curețe parchetul. Sebastian avea o menajeră, o doamnă în vârstă, care trecea de două ori pe săptămână pentru lucru aceasta și pentru multe altele. O privise adesea cum muncea, iar acum încerca să facă la fel, descoperind că nu era atât de complicat pe cât își imaginase. Începuse cu lucrurile mărunte, cu vitrinile și noptierele cu sertare, pe care se așezase o peliculă fină de praf. Lua fiecare lucrușor în parte, având grijă să-l pună de unde îl luase pentru a păstra ambianța locului. Virgil nici nu trebuia să bage de seamă că trecuse pe acolo. Nu se grăbea, făcea totul cu răbdare, cu migală, nefiind presată de timp. Cu cât termina mai târziu, cu atât mai bine.

Pe la amiază începuse să i se zbată ochiul stâng. La început crezuse că era ceva întâmplător, dar după câteva ore realizase că zvâcnirea aceea continuă tindea să se cronicizeze. Sistemul său nervos încerca, probabil, să-l avertizeze asupra unei primejdii iminente, nu era superstițios, însă nici ateu sută la sută nu era. Gândul că i s-ar fi putut  întâmpla ceva Oliviei se suprapuse în mintea sa peste avalanșa de temeri cu privire la dânsul. Nu-i spusese despre plecarea intempestivă a lui Virgil la Frankfurt, care, cu siguranță, nu-i picase bine, de aceea își făcea griji, neștiind cum reacționase și, mai ales, încotro apucase, fiindcă nu prea avea unde. Greșise. Dacă i-ar fi spus, cum îi sugerase Virgil, n-ar mai fi plecat!

La capătul primei săptămâni, Olivia terminase cu lucrurile mărunte. Rămăseseră lucrurile mari, câteva șifoniere, lustrele și un scrin cu două sertare suprapuse, de culoarea cafelei cu lapte. Se concentrase pe șifoniere și lustre, mai întâi, apoi venise rândul scrinului. Cele două sertare erau prevăzute cu două broaște minuscule și erau încuiate. Trebuise să bâjbâie îndelung pe sub tăblia de deasupra scrinului până găsise cheile. Erau prinse de o plăcuță magnetică, semn că ascundeau un secret. Descoperirea o incitase. Deschise sertarele, căptușite cu mătase roz, cu un fel de curiozitate perversă. Înuntru, aliniate frumos, văzuse o grămadă de plicuri și se dumirise. Acolo se afla arhiva sentimentală a lui Virgil, adică tocmai ce căutase inconștient. Nu-și putuse reprima tentația de a deschide și citi prima scrisoare din plic.

Sebastian simțise un junghi în dreptul inimii, dar nu-i dăduse importanță. Era ziua când trebuia să vină menajera și nu avea de gând s-o sperie. La scurt timp însă, aceasta îl găsea întins cu fața în jos pe covor. Sunase imediat la Urgențe, iar un echipaj de la Salvare sosise în mai puțin de cinci minute. Medicul își dăduse seama „pe loc” că era vorba despre o problemă cardiacă severă și hotărâse că trebuia transportat de urgență la spital. Așa se face că Sebastian se trezise a doua zi într-un pat de spital, aflând că suferise un preinfarct și că mai trebuia să rămână acolo încă zece zile. Îi era indiferent. Nu-l mai atrăgea nimic spre casă. După externare urma să înceapă un tratment medicamentos complex și să evite pe cât posibil emoțiile. De parcă ar fi depins de el.

O chema Angela. Pesemne că Virgil întreținuse o relație intimă sau foarte intimă cu ea, fiindcă femeia folosea un limbaj mai mult decât colorat și se vedeau către sfârșitul paginii și câteva urme de lacrimi. Îi reproșa, în principal, că o mințise cu bună știință și că nu urmărise decât s-o seducă, ceea ce  și reușise până la urmă. Se temea să nu fi rămas însărcinată și-și blestema ziua în care se născuse. În cele două sertare ale scrinului erau peste trei sute de scrisori. Timp de trei zile și trei nopți citise cu inima strânsă scrisoare după scrisoare, descoperind printre rânduri adevărata față a lui Virgil. Nu-l crezuse în stare de așa ceva, cum nu-l crezuse niciuna din semnatarele scrisorilor. Cu fiecare zi, valul de indignare creștea în sufletul ei proporțional cu numărul scrisorilor citite. Nu mai era loc prea mult loc în scrin, dar, cu puțin efort, ar mai fi încăput o scrisoare. Puțin probabil însă!

Zilele petrecute la spital treceau pe nesimțite între perfuzii, consultații, discuții sterile cu tovarășii de suferință sau cu asistentele, nemaivând timp să se mai gândească și la altceva. Pe Olivia o uitase din prima zi. O știa undeva în adâncul ființei sale, dar nu-l mai chinua cu prezența și cu reproșurile ei, cum se întâmplase până atunci. Preinfarctul avuse și părțile lui bune. Părăsise spitalul cu regret. Doamna Smaranda, menajera, se întrecuse pe sine. Făcuse și unele modificări. Așezase, de pildă, patul în dreptul ferestrei, iar biroul său de lucru în locul patului. Îi plăcuse. Ordonase, îndepărtase praful de peste tot, spălase ce trebuia spălat și umpluse casa de flori. Schimbase admosfera aceea mohorâtă de care se plângea câteodată și Olivia. Păcat că nu putea să se bucure și ea alturi de dânsul.

 

Virgil sosise pe la ora patru dimineața. Țârâitul soneriei o trezise din somn. Privise prin vizor și-i deschise. Bărbatul arăta destul de șifonat. Făcuse drumul înapoi, din Frankfurt, cu mașina. Îi povestise că era epuizat după două zile de mers, că nu găsise timp să-și radă barba, să se spele, se grăbise să ajungă cât mai repede, fiindcă se gândise tot timpul la ea. Avea s-o facă acum, dacă ea îi dădea voie, începând cu o baie. Bineînțeles că nu avea nimic împotrivă, mirosea ca un porc. Ascultase indiferentă fîșâitul dușului din pat. Apoi auzise lipăitul tălpilor pe mozaicul din baie, sunetul înfundat al pămătufului cu care-și săpunea barba, moment în care se ridicase și se furișase într-acolo. Ușa era deschisă, iar el ședea pe un scaun în fața oglinzii. Nici n-o simțise. Abia când îi înconjurase gâtul cu brațele o zărise și-i zâmbise. Rămase cu briciul în aer, oscilând între a o îmbrâțișa și de a-și vedea de treabă. Înclinase spre cea de-a doua variantă. Olivia îl prinse de mâna în care ținea briciul, amuzându-se de pârâitul firelor de păr sub tăiușul lamei. Deodată îi blocă mâna și imprimă briciului o mișcare de translație. Mișcarea fusese atât rapidă și de energică încât puțin lipsise să nu-l decapiteze. Sângele țâșnise ca dintr-o fântână arteziană. Abia avuse timp să facă un pas înapoi în timp ce Virgil se prăbușea cu un zgomot surd de pe scaun.

În drum spre casă se oprise la o farmacie de unde cumpărase rețeta eliberată de medic. Nu mai luase niciodată medicamente și era curios să vadă cum arătau. Desfăcuse cutiile și descoperise niște pastiluțe minuscule, colorate, care trebuiau luate de trei ori pe zi. Medicul îl sfătuise să nu uite, nici să nu depășească orele stabilite. Cele de dimineață le luase la spital, în jurul orei șase, acum trebuia să le ia pe cele de doisprezece, iar următoarele la optsprezece. În plus, medicul îi recomandase o dietă personalizată, destul de restrictivă, cam greu de urmat. Se gândise pe drum s-o angajeze pe Smaranda cu normă întreagă, amintindu-și că-i povestise odată că-și îngrijise soțul, bolnav tot de inimă, înainte de a muri. Exista riscul să mai facă un preinfarct, așa că era de preferat să aibă pe cineva prin preajmă decât să depindă de hazard.

Deși i se păruse uriaș, în comparație cu dânsa, Virgil era foarte ușor. Reușise să-l târâie până în dormitor și să-l întindă în pat. Așternuse cearșafuri proaspăt spălate și-l bandajase cu un prosop de baie la gât, fiindcă mai sângera. Curățase apoi o glinda și pardoseala de sânge, după care se îmbrăcase și părăsise casa, fără să mai încuie ușa. Nu întâlnise pe nimeni pe scări. Abandonase la ieșirea din bloc mănușile, de care nu se despărțise nicio clipă, într-un tomberon și plecase mai departe. În clipa aceea descoperise motivul care o determinase să facă tot ce făcuse din prima zi când intrase în apartamentul lui Virgil. Premeditase inconștient crima, mai întâi pentru afrontul de a o fi chemat acolo, știind că trebuia să plece la Frankfurt, apoi pentru suferința celor trei sute de suflete tixite ca niște trofee în scrin.

Sebastian deschise larg geamul dinspre stradă. Voia să respire, în sfârșit, o gură de aer curat după aproape două săptămâni de privațiune și de miros insuportabil de spital. Nu mai trăgea nădejde s-o mai vadă pe Olivia întorcându-se. Trecuse prea mult tmp. Cu toate acestea nu-și putuse reprima reflexul de a trage cu coada ochiului spre colțul străzii și nu mică îi fusese mirarea când o văzuse apărând ca Afrodita din spuma mării. Se repezise și deschise larg ușa, ca nu cumva să creadă că nu era acasă și să dispară din nou. Era atât de emoționat încât nu reușise să-i spună niciun cuvânt, ca și ea, de altfel. Închise ușa și se așezaseră pe canapea. El pornise involuntar televizorul. Tocmai se transmite un breaknews:

Crimă misterioasă petrecută în casa cunoscutului om de afaceri Virgil Comănescu. Poliția descincese la câteva ore de la întoarcerea acestuia din Frankfurt la sesizarea unei femei, care-l găsise cu gâtul tăiat în pat. Femeia era chiar sora lui și venise să-l vadă. Criminaliștii nu găsiseră urme suspecte, amprente, semne de intrare prin efracție sau de forțare ale ușii, iar vecinii nu observaseră nimic. Se pare că ne aflăm în fața unei noi crime cu autor necunoscut!

Olivia apucase telecomanda din locul în care o lăsase bărbatul și închise televizorul.

   - Să știi că zilele acestea am stat la mama!

Sebastian aprobă din cap, deși aflase că mama ei murise de mult. O luase ca pe o metaforă, intrepretând afirmația ei sui-generis: că trecuse pe la casa părintească, a cărei moștenitoare era.

Категория: Проза

Все стихи автора: aurel_contu poezii.online Indignare

Дата публикации: 26 ноября 2018

Добавлено в избранное: 1

Просмотры: 1913

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

Proiect de construcții plus câteva inepții în germană

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

 

Bauprojekt plus etwas Blödsinn

 

Cecilia und ihr Mann planen den Umzug in ein neues Haus. Sie durchsuchten das Internet ständig nach Anzeigen von Immobilienagenturen. Im Prinzip ist es nicht kompliziert, was sie wollen, eine Wohnung mit drei Zimmern, zwei Badezimmern, einem Wohnzimmer, zwei Balkonen, von solchen, die weder Wände noch Fenster haben (denn Cecilia sitzt gerne in der Sonne, um sich zu bräunen). eine Küche, aber auch ein Stauraum für Schuhkartons. Die meisten Auseinandersetzungen gehen von diesem Lagerraum aus, Cecilias Ehemann ist anderer Meinung. Er denkt, dass die Kisten direkt auf dem Balkon stehen könnten. Außerdem erlaubte ihm der Stauraum nicht, sein Badezimmer um eine Hängematte zu erweitern. Praktischerweise wünscht sich der Mensch ein offenes Badezimmer.

Sie schauen sich um, suchen nach Angeboten, entdecken ein recht vorteilhaftes, eine Dreizimmerwohnung, wie sie es sich gewünscht haben, allerdings nicht im Zentrum der Stadt, sondern irgendwo am Stadtrand, im Nordwesten der Stadt. Der Standort wird Cecilias Bedürfnis nach Sonne und Wärme nicht wirklich befriedigen, aber was können wir tun, wir können nicht alle haben, wir müssen trotzdem auf einige Auswahlkriterien verzichten, die sie sich für ihr zukünftiges Haus gewünscht hätten.

Sie werden am Mittwoch gegen 9 Uhr morgens losgehen, um mit den Bauherren zu sprechen. Doch schon beim Betreten hat Cecilia ein seltsames Gefühl. Der Mann fragt sie, warum es nicht gut wäre, dort zu bleiben. Sie beginnt mit einer Reihe von Gründen: Es sei weit entfernt vom Kindergarten des Jungen, von seinem Klavierunterricht, vom Rathaus, von dem Schönheitssalon, den er besucht, von irgendeinem Laden, in dem er seine Einkäufe erledigen könnte.

Auf all das gibt der Ehemann eine sehr „intelligente“ Antwort: „Es gibt öffentliche Verkehrsmittel.“ Cecilia nervös: „Du wirst mir also nicht helfen, von einem Ort zum anderen zu gelangen?“

Cecilias Mann hat wieder einen Satz, der uns wundern lässt, wie treu und engagiert er als Ehemann ist: „Du hast eine Genehmigung für alle Kategorien, du willst eigentlich nicht einmal einen Roller fahren, es gibt Taxis, die du jederzeit rufen kannst.“ Tageszeit und Nachts.“ Cecilia ist noch wilder: „Weißt du was, ich habe meinen Führerschein für mich selbst gemacht, um zu zeigen, dass ich es kann, was ist meine Schuld, dass ich im Verkehr alle möglichen Spinner hatte,“ Wer will wie du wirklich mit mir zusammenfahren? Ich habe Angst vor so vielen Verkehrsteilnehmern.“ Der Mann sagt ihr mit schüchterner Stimme: „Okay, ich helfe dir bei den Ausflügen.“

Als sich die Lage zunächst beruhigt, begeben sich die beiden zu einem Gespräch mit den Bauherren. Sie geben ihnen einen Grundriss der Wohnung, damit sie alle architektonischen Details genauer sehen können. Der Ehemann sieht das kleinere Badezimmer, das er zu einem offenen Raum machen möchte. Cecilia beginnt mit kritischer und moralisierender Stimme: „Ich verstehe nicht, warum Sie ein offenes Badezimmer brauchen?“ Wo haben Sie dieses Badezimmermodell schon einmal gesehen? In der Kneipe?!!"

Der Mann sagt, dass er sie will, weil er innovative Ideen hat, keine konservativen, die Dinge einseitig sehen wie Cecilia, alle Wände schön arrangiert haben, eine nicht um 95 Grad geneigt sein soll und dass Cecilias Bedürfnis nach Perfektion ihn überlastet, blockiert Sie hat das Gefühl, dass aufgrund ihrer typischen Vorlieben alles stagniert.

Cecilia errötet, schweigt, nimmt aber Dinge wahr. Cecilia sagt: „Und es scheint mir, dass so viele Dinge fehlen, ich würde nicht hier bleiben, es ist ein leerer Raum.“

Die Bauherren sagen ihm: „Es ist jetzt leer, weil es keine Gegenstände gibt, wir haben es kaum geschafft, die Wände zu bauen. Wenn Sie hierherziehen, werden Sie sehen, dass das Haus Gestalt annimmt, Sie werden es dekorieren, wie Sie möchten, anpassen.“ , und all das.“

Cecilia spricht mit ihrem Mann, sie möchte ihn davon überzeugen, den Umzug zu verschieben, bis ihr Sohn den Kindergarten beendet, da er ein sehr emotionaler Junge ist und jede größere Veränderung unangenehme Auswirkungen auf seine schulischen Leistungen haben könnte.

Der Ehemann ist damit nicht einverstanden, lehnt Cecilias Vorschlag ab und verspricht den Bauherren, dass er einziehen wird, sobald die Wohnung gebaut, möbliert, verputzt ist. Sie akzeptieren jedoch, dass sich der Stauraum für die Schuhkartons im offenen Badezimmer befindet.

Cecilia gibt nach, sie sieht, dass sie sowieso niemanden hat, mit dem sie reden kann, sie hat vor dem Auszug aus der Wohnung ihrer Großeltern noch eine letzte Bitte, nämlich: vorsichtig mit allen 20 Gemälden ihrer Großeltern umzugehen, sie nicht zu verlieren, anzuziehen Ich werde ihnen nicht den Körper beschädigen, wenn er sie aus dem Auto holt und in die Wohnung trägt. Er verspricht, dass er vorsichtig sein wird, dass er sie nicht fallen lässt, sie nicht zerkratzt, das Geländer berührt und so weiter.

Der Tag des Umzugs kommt, es ist ein Freitag, er hat den Jungen noch nicht einmal vom Kindergarten abgeholt, er hat keinen Kompass in seiner Tasche, keine Karten, noch die auf seinem Handy installierte „Maps“-App, er muss raten, wo Das neue Zuhause ist. Wenn es ihm zu Hause gut geht, wenn nicht, schläft er auf der Straße.

Cecilias Gemälde, die armen, liegen im Kofferraum neben zwei Wasserflaschen von Aqua Carpatica, einer Tüte voller Schachteln Cremșnit, einer weiteren Tüte mit acht Packungen Mehl, einem Aquarium, ich weiß nicht wie vielen Schachteln Servietten und Lumpen und das alles.

Während er sie trägt, ist er bei jedem Schritt vorsichtig, aber weil er fünf in der einen und fünf in der anderen Hand hat, zerkratzt er den Rahmen eines Gemäldes, das er in der rechten Hand hält. Cecilia ahnt nicht, was passiert ist, bis ihr Mann ihn an eine Wand nagelt. Cecilia mit ihrem agilen Sehvermögen, ihrem Adlerauge, das selbst den kleinsten Defekt bei +1,75 Dioptrien erkennt, sieht den Kratzer. Er sagt zu dem Mann: „Morgen möchte ich, dass du in den chinesischen Laden auf dem kleinen Markt gehst und einen neuen, aber immer noch goldenen Rahmen wie diesen kaufst.“ Ich kann mir dieses Gemälde nicht ansehen, du hast es durch deine Nachlässigkeit ruiniert!“ Und wirklich, was war das für ein Vermögen? Es war nur ein Gemälde von pelzigen Katzen.

Der Mann fragt sie: „Aber kann man das nicht mit Leim reparieren?“ 

Der Ehemann denkt draußen über Cecilias Worte nach: „Eine Frau, die auch nicht weiß, was sie will, will keinen Kleber, ich gebe ihr Gründe, warum sie Kleber will.“ Und er schreitet zu noch mutigeren Taten, bricht das Aquarium ein Der Kofferraum. Cecilia sieht alles vom Balkon aus, schickt ihr eine Nachricht am Telefon, um auch ein neues Aquarium im chinesischen Laden und möglicherweise neue Fische in der Zoohandlung zu kaufen, während sie darum kämpft, alle, die sich in diesem Aquarium befanden, wiederzubeleben und sie hineinzusetzen vom Fass, unter dem Wasserstrahl und in einer Blumenvase.

Was zu tun? Cecilias Ehemann hätte wissen müssen, dass „Eile den Job verdirbt“.

Еще ...

Cel mai bun serviciu de catering în finlandeză

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

 

Paras catering-palvelu

 

(ironisesti)

On perjantai-ilta, on myöhä, olemme liian laiskoja tekemään ruokaa. Mikä muu olisi maukkaampaa kuin Quattro Stagioni -pizza? Katsomme tablettia, valitsemme sen napsauttamalla "Lisää koriin", valitsemme kastikkeen ja annoksen paistettuja perunoita. Tämän sanottuamme painamme "Tee tilaus", syötämme osoitteen, puhelinnumeron , valitsemme maksutavan. Odotamme kuolaamalla, nälkäisemmäksi ja nälkäisemmiksi katsoen heidän näyttämiensä kaunokaisten kuvia. Kotona ollaan niin innoissamme, toisaalta ravintolaan on tullut jo jonkin aikaa kokkiopiskelijoita. He eivät osaa kokata, mutta he menivät oppimaan kokkeilta, joilla on vuosikymmenten kokemus. Kaikenlaiset virheet annetaan anteeksi, koska ne ovat alussa ja koska vain tekemällä virheitä he oppivat. Sillä ei ole ollenkaan väliä, kuinka monta kertaa hän tekisi virheen, että ehkä polttaisi pannun, keittolevyn, koko keittiön tai vain keittiön ja kylpyhuoneen, jotka kommunikoivat väliseinän kautta. Joten saamme puhelun toisensa jälkeen, jossa kokki pahoittelee, että glögiastia on haljennut, että pizza on ylikypsä, ettei se jäänyt tarpeeksi paistumaan, että juusto leviää liikaa, ettei hän lisännyt tomaatteja ja sieniä , että hän ei laittanut viiriäisen munia (se on vähän dieettipizzaa), ettei ruokalistalle lisätty tzatziki-kastiketta, että unohtui annos sitruunamakuista Pepsi Twistiä, että munkit sitruunakuorruteella eivät olleet ei onnistunut kovin hyvin suklaata ja muita...

Niin moniin selityksiin kyllästyneenä (en edes halunnut selitystä, halusin vain ruokaa) sanoin kauniisti asianomaiselle kokille, että haluaisin ruuat tilattavan klo 12 mennessä yöllä, tilaisin noin klo 7 illalla. Kokki ymmärsi, otti harjoittelijat kauniisti siivestä ja lähetti heidät kotiin, että hänellä oli tilaus valmistaa.

Tällä tavalla, noin klo 23:45, korttelin lähelle saapui pyörällä poika, joka soittaa minulle ja kysyy olenko kotona (missä muualla voisin olla tuona myöhään?, torilla?, meren rannalla kalliolla?, tarkoitan vakavasti, missä muualla voisin vain odottaa pizzaa, jäädytettyä tai palanutta, mitä tahansa?), Sanoin hänelle olevani kotona, mutta pyysin häntä käyttämään hissiä ja menemään yläkertaan. Se saapui, maksoin, otin pizzan kaiken muun pyytämäni kanssa ja avasin laatikon.

Pizza oli itse asiassa Quattro Stagioni Happy Meal, jossa oli lelu tilaukseni lisäksi. Hän teki lasten ruokalistan, koska oppilaat olivat käyttäneet kaiken taikinan oppiakseen pizzan valmistamisen ja se oli enää jäljellä.

Pizza oli hyvä, odotus kannatti kaikkien hermojen ja huolien jälkeen, vaikka se olilasten annos.

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 19. Salvând-o pe Iulia

În curte aproape că nu se mai vedea niciun petic de pământ. Iulia și doctorul Gabriel se repeziră spre turn. Bolnavele fuseseră deja mutate în locuri sigure împreună cu o parte din medicamente și cu ceva hrană. Oamenii din sat umpleau saci cu nisip cu care improvizau un dig în calea apelor. Din spărtura gardului prin care se putea intra în tunel, curgea un jet puternic de apă. Gabriel și Iulia se strecurară cu greu în crăpătură și ajunseră, împotrivindu-se curentului puternic, în tunelul mai larg în care apa curgea mai liniștită. Pe măsură ce înaintau, tunelul cobora, iar apa le trecuse bine de mijloc în timp ce curentul devenea din ce în ce mai puternic. Gabriel o ținea strâns de mână pe Iulia care încercase de câteva ori să se desprindă pentru a mări pasul.

— Iulia, nu mai putem înainta. Sigur sora ta a plecat la timp și poate te caută printre bolnave.

— Trebuie să mă conving că nu mai este acolo. Nu ne putem întoarce acum.

Un front puternic de apă năvăli peste ei aruncându-i câțiva metri înapoi. Mâinile se desprinseră și Gabriel simțea că este pur și simplu purtat de curent fără a se putea împotrivi. Își desfăcu repede picioarele și mâinile lăsându-se în voia apei. Tunelul nu era foarte larg și dacă Iulia era în fața lui, așa cum bănuia, sigur se vor ciocni.

— Iulia, Iulia! Răspunde dacă mă auzi!

 Își dădu seama cât de inutilă este încercarea sa. Nici el nu-și putea auzi strigătul. Mâna dreaptă atinse ceva. Era rochia Iuliei. Apucă cu putere și începu să tragă. Plutirea fu încetinită și reuși să se răsucească pentru a prinde și cu cealaltă mână. Ajunse la trup și își dădu seama că Iulia era leșinată. O cuprinse și o ridică deasupra apei, dar în spatele lui. Știa că în curând se vor lovi de gardul de beton. Împinse un picior în față pentru a amortiza impactul. Într-adevăr piciorul atinse zidul și se propti în el. Deschizătura din zid era acum complet ocupată de șuvoiul de apă. Se apropie de Iulia și îi suflă aer printre buze, apoi o cuprinse în brațe și se scufundă pipăind cu o mână marginea deschizăturii. Trebuia să ajungă cât mai jos, la baza zidului pentru a ieși, dar apa încerca să-l ridice la suprafață. Eliberă aerul din plămâni și mai făcu un efort pentru a ajunge chiar în șuvoiul care se înșuruba în acea gaură. Curentul îi prinse și îi azvârli dincolo de zid. Scăpaseră, dar Iulia continua să zacă inertă în brațele sale. Pulsul era slab și de sub o șuviță de păr sângele cald îi inunda fața.

Rupse o bucată de pânză din rochia ei și o legă în jurul capului acoperind rana.

— Doctore, doctore, trăiește?

Ridică privirea. În fața lui stătea tanti Crina.

— Slavă Domnului, trăiește. Ajută-mă!

Cei doi se îndreptară spre camera asistentelor, de unde un medic o luă în primire pe Iulia.

— Pe unde ai dus-o, doctore? Chiar ești iresponsabil. Ai scos-o din spital fără să spui nimic. Vei plăti pentru asta.

Gabriel nu-i răspunse și o luă pe tanti Crina deoparte.

— De Iulia, asistenta, știi ceva? Ai văzut-o?

Tanti Crina se făcu pământie și arătă cu degetul spre turn.

— E acolo. Am strigat-o să iasă. Am tot așteptat, dar nu a venit. Apoi a țâșnit apa peste tot și am fugit.

Doctorul Gabriel se uită în jurul lui și puse mâna pe vătraiul care era chiar lângă sobă, după care ieși în fugă pe ușă fără să mai ia seama la protestele colegului care îi cerea să-l asiste la examinarea Iuliei.

Escaladă zidul și se trezi dintr-o dată într-un spațiu complet necunoscut. Sigur se găsea deasupra tunelului. În fața lui pornea peretele abrupt al unui vârf de deal lipsit de vegetație. Piatra sclipea în bătaia soarelui ori de câte ori șiroaiele de apă ce veneau dinspre vârf nu o acopereau. Fire de apă se revărsau fără încetare de parcă o căldare uriașă, aflată chiar în vârf, se crăpase. De fapt chiar acest lucru se și întâmplase. Cutremurul din zilele trecute îşi începuse opera mărunțind piatra, iar ploile din ultimele nopți spălaseră pereții căldării născând crăpături largi în stâncă. Își propusese demult să exploreze acest deal despre care știa că are un mic lac în vârf, dar amânase mereu această incursiune în așteptarea unui timp mai prietenos. Acum stătea nedumerit încercând să se orienteze. Rememora traseul din tunel, trecerea pe sub râu, fiecare schimbare de direcție, încercând să găsească drumul spre acea ușă. Ușa care dădea în Olt și din care, dacă ieșeai, vedeai pretutindeni apă. Dacă tunelul ducea dincolo de Olt? Privi spre celălalt mal. Oltul se dublase în lărgime, apa cățărându-se până la baza muntelui. Începu să gândească cu voce tare, parcă pentru a fi mai convingător .

— Nu se poate să fie dincolo. Tunelul nu este atât de lung. Și pare să meargă de-a lungul malului. Cum de trece atunci pe sub râu? Ar trebui să fie un golf și tunelul să îl taie pe sub albie. Dar în față este acest deal de netrecut.

O luă pe lângă zid, înspre Olt. Nu avea altă cale. Va risca. Curgerea râului îi era favorabilă. Era suficient să se lase dus de curent și va trece dincolo de deal, probabil în acel golf pe care îl bănuia și spre care sigur dădea ușa. Dar dacă curentul îl va trage spre mijlocul râului? Dacă trece de golf, totul este pierdut. Se lăsă în râu, ținându-se de crengile ce apăreau răzlețe din apă. Începu să simtă puterea curentului și de câteva ori crengile se rupseră și corpul lui se depărtase de țărm. Cu greu se trăgea din creangă în creangă, apropiindu-se din nou de mal. Apoi curentul deveni mai slab și reuși în sfârșit să iasă la țărm. Era un mic golf, dar nici urmă de ușă. Golful se termina într-un alt masiv pietros care înainta mult în albia râului.

— Deci acolo trebuie să fie ușa, își spuse el încercând să pătrundă cu privirea prin pâcla de aburi ce dansa deasupra apei. Copacii! Copacii sunt inundați!

Atunci își dădu seama că și ușa era sub ape și nu ar fi putut să o scoată pe Iulia din peșteră pe acolo.

— Dar oare mai e Iulia acolo? Mai trăiește? Dacă va găsi un cadavru? Au trecut atâtea ore!

Picioarele i se înmuiaseră și simțea că trupul începuse să nu-l mai asculte. Apoi își aduse aminte de cuvintele din caietul Iuliei.

— Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

Pentru câteva clipe se simți ca un om rătăcit, incapabil să aleagă între două destine. Destinul pacientei și destinul asistentei. Dar dacă el era cel vânat de cele două destine? Dacă fiecare dintre cele două femei îl foloseau pentru a-și construi fiecare propriul destin? Poate el, omul, nici nu conta. Conta doar trupul lui, sămânța pe care o sădise în sângele surorilor așa cum odinioară acel om s-a replicat în trupul celor două gemene. Ajuns chiar lângă stâncă alungă aceste gânduri pe care le consideră dintr-o dată scandaloase.

— Cum pot gândi așa? Poate ele nici nu mai trăiesc, iar eu le judec. Nu e bine să judeci morții. Judecata se poate întoarce împotriva ta.

Un nou avânt îi cuprinse trupul. Se simți ca atunci, în copilărie, când coborâse în fântână să salveze acel animal. El nu mai conta, conta doar animalul. Faptele pot fi uneori și doar consecințe ale voinței trupului, nu numai ale judecății. Își goli mintea de orice gând și începu să urce. Nu știa de ce urcă, dar trupul așa hotărâse, iar el nu putea face altceva decât să se supună. Soarele începuse să strălucească mai puternic aruncând raze liniștitoare peste vuietul mânios al râului. Apele cerului, coborâte cu prea multă patimă peste o lume mereu nepăsătoare, își desăvârșiseră opera. Încet, încet totul va reintra în normalul cotidian de dinainte, doar durerea din suflete va spori pentru fiecare familie lovită de nenoroc. Își încărca mintea cu scenarii care să-i provoace la maxim trăirile. Trupul urca cu greu, din colț în colț de piatră, dar ochii minții erau în cimitirul satului. Retrăia povestea baronului. Două trupuri de femei, inerte, dezbrăcate, la marginea unei gropi și mulți oameni arătând cu degetul spre cer.

— Mânia Domnului! Ne-a pedepsit Dumnezeu satul!

Cu o cruce imensă în mână, preotul se răstea și el cât putea de tare, când la oamenii ce se țineau la distanță de cele două trupuri, când la norii ce luaseră forme ciudate, implorând milă pentru păcatul lui.

— Doamne, iartă-mi păcatul!

— Iartă-ne pe toți, Doamne! Iartă satul nostru, vitele noastre și nu-ți mai vărsa furia pe aceste locuri, adăugară în cor sătenii.

Cu o pânză neagră căreia nu-i mai găsea sfârșitul, el, doctorul Gabriel, sau poate baronul Aaron von Pieler, cine mai știe, încerca să învelească trupurile, în timp ce sătenii aruncau spre el cu bucăți de pământ muiate de atâta apă.

— Ia-l și pe el, prea netrebnic să ți se închine ție, Doamne. Neam străin de drumul tău. Și-a pângărit trupul și sufletul păcătuind cu femeia diavolului, devenind slujitorul lui.

— A zămislit cu plăcere și lăcomie la tainele necuratului un pui de drac pe care eu, neisprăvitul tău slujitor, nu am știut să-l recunosc și i-am dat taina botezului. Pedepsește-mă Doamne, dar nu-mi lua sufletul! Lasă-mi haina preoțească să pot să-ți duc numele în sufletele acestor nevolnici, mai nevolnici decât mine, aducându-le iertarea.

Totul devenise extrem de întunecat, timpul dispăruse din existența sa, iar în jurul lui oamenii apăreau și dispăreau fără încetare. Ar fi vrut să nu fie zi, primea lumina prin ochi pentru a o transforma într-un întuneric desăvârșit care îi cuprindea mintea. Gândurile rătăceau prin bezna judecății sale fără să găsească măcar o cărare, cât de ștearsă, către adevăr. Avea nevoie de un adevăr simplu, pe care să-și sprijine voința, pentru a-și recuceri trupul cu o conștiință pe care simțea că o pierde cu fiecare pas ce-l ducea spre vârful stâncii. În golul rămas se strecura cu viclenie un alt om, omul pe care l-a căutat fără să fi știut cine este. Sufletul baronului Aaron von Pieler puse stăpânire pe trupul lui și îi înnoi puterile. Era chiar așa cum scria în caiet, atunci când soția și fiica lui, fuseseră lăsate să se înece doar pentru că erau fiicele diavolului. Doar că acum, nu va mai permite acest lucru. Ajuns în sfârșit în vârful stâncii, începu să cerceteze forma acesteia privind spre Olt în timp ce așeza în minte peisajul așa cum îl văzuse din ușa peșterii ce dădea spre râu. Suprapuse imaginile, apoi intră cu ochii minții în peșteră și căută acea deschidere de deasupra căminului pe unde fumul era evacuat spre exterior de curenții de aer. Se duse pe partea de stâncă unde părea să fie ieșirea și începu să caute cu înfrigurare, înlăturând cu vătraiul crengile uscate, o deschidere care putea servi de horn. Se ținea cu mâinile de fiecare crestătură de stâncă în coborâșul lui spre Olt. La un moment dat simți că mâna sa nu mai atinge acea suprafață udă, dar curată, ci o mâzgă cleioasă. Privi mâna. Era murdară de un noroi cenușiu. Cenușă muiată de apă. Aici trebuia să fie. Eliberă locul de vegetația încă uscată și nu foarte bogată. O crestătură se deschidea printre două pietre așezate oblic, iar pe marginea ei, negrul imprimat de-a lungul a sute de ani de arderile din cămin impregnase un strat gros de noroi ce părea scurs dintr-un vulcan. Începu să-l îndepărteze, dar repede realiză că nu va reuși să-și strecoare trupul prin acel loc extrem de strâmt. Începu să pipăie marginile pietrei așezate spre deal pentru ai ghici conturul. Ploile reușiseră să dezvelească mare parte din ea, dar tot mai era o bună parte îngropată în pietriș și pământ. Începu să înlăture de sub piatră grohotișul adus de ape. Din fericire umezeala excesivă îi ușura munca. Mai sus era un mic bazin natural plin cu apă. Se apropie și începu să îndepărteze pietrele și pământul ce-l împrejmuiau spre vale. Eliberă un bolovan mai mare și apa țâșni cu putere. Izbi piatra deja ridicată pe jumătate. Se apropie și începu și el să împingă. Un mic scârțâit și piatra se desprinse de stâncă. Apoi apa care cobora de sus pătrunse sub ea ușurând alunecarea. Bucata din stâncă o luă la vale rătăcindu-și și ea destinul intrând în adâncul etern al râului unde doar apele o vor mai mângâia.

— Poate ai și tu suflet, piatră bătrână. Ai trăit sub ocrotirea soarelui până acum iar eu îți schimb destinul oferindu-ți sufletul apei. Poate, cândva, soarta te va răsplăti într-un fel pentru fapta ta bună de acum, iar eu voi primi sigur pedeapsa Domnului pentru că i-am schimbat voia.

Cu aceste gânduri se strecură în golul rămas. Constată că hornul nu era așezat vertical ci forma un zigzag ce cobora spre interior. La un moment dat dădu peste o grotă pe jumătate inundată, de unde un alt tunel înnegrit de fum părea să fie calea spre interior. Acest loc explica de ce niciodată prin horn nu cădea apă. Toate ploile își terminau viața în acest mic lac care avea o deschidere de golire, făcută de mâna omului, spre Olt. Continuă drumul prin horn lăsându-se să alunece dar având grijă să nu cadă în gol. De aici în colo, stânca era uscată, vuietul crunt al râului dispăruse, dar puteai auzi un mic zgomot ritmic produs de apa ce se lovea de pereții interiori ai adăpostului. Așadar peștera era inundată. Nici nu se așteptase la altceva, doar că acum, această senzație îi apropiase din nou în minte acele cadavre aflate la marginea unei gropi. Simți că picioarele nu mai au niciun pic de sprijin. Ajunsese deasupra căminului. Apa începu să-i cuprindă trupul pe măsură ce se lăsa în jos. Știa că ar fi trebuit să întâlnească vatra și că aceasta era la mai mult de un metru de podea, dar nu știa cât de mult crescuse apa. În sfârșit, când aproape nu se mai putea ține cu mâinile, picioarele întâlniră ceva solid. Se asigură că are stabilitate și se aplecă încercând să deslușească ceva în întunericul deplin.

— Iulia! Iulia, ești aici?

Nici măcar ecoul nu-i răspunse, apa estompând orice încercare de reflexie. Gândurile negre erau acolo, în mintea sa, dar încrâncenarea baronului pusese stăpânire pe întreaga sa făptură.

— Iulia! Iulia! Am venit! Sunt eu, baronul Aaron von Pieler!

Un scârțâit metalic întrerupse monotonia metronomului acvatic ce se plimba stânga-dreapta între pereți, apoi un glas slab coborî din tavan.

— Sunt aici, doctore. Atârnată de candelabru.

Scârțâitul deveni tot mai insistent, urmat uneori și de clipocitul produs de căderea unor pietre din tavan.

— Stai nemișcată. Se prăbușește candelabrul dacă te mai agiți.

Iulia nu răspunse. Orice vorbă se topea în fața renașterii speranței de a trăi. De a duce la bun sfârșit o întâmplare care acum devenise viața ei. Doar gândul putea vorbi acum.

— O să-ți nasc un copil, doctore.

Chiar dacă ar fi strigat lumii întregi, Gabriel nu ar fi putu să o audă. Plonjase deja în apă și se îndreptase spre ușă. Își amintea foarte bine. Ușa masivă de lemn se deschidea spre exterior. Trebuia doar să o împingă puțin. După socotelile lui, viitura cea mare trecuse, iar apele Oltului nu puteau fi deasupra nivelului din peșteră. Avea toate șansele să mai elibereze din încărcătura de apă ce inundase încăperea. Ajuns lângă ușă, se mai ridică o dată deasupra pentru a respira, apoi se lăsă la fund. Dacă afară apa este mai mare, nu va putea să o deschidă, deci nu risca nimic. Apăsă clanța veche și împinse. Ușa nu se clinti, dar simți că deasupra sa se formase un mic curent de apă ce se strecura spre exterior. Poate este blocată de ceva. Putea fi o piatră căzută chiar în față. Se ridică din nou să respire și apoi reveni și se rezemă cu spatele în ușă iar picioarele le propti în lespezile de piatră ce formau podeau încăperii. A fost suficient ca ușa să se miște puțin, iar restul fu făcut de către apă. Odată cu ieșirea apei, în peșteră pătrunse lumina zilei. Gabriel mai avu timp să se agațe de tocul ușii pentru a nu fi și el aruncat dincolo de ziduri în apele Oltului. Așteptă până când curentul se domoli. Acum putea sta în picioare și apa îi venea doar până la brâu. Privi în jurul lui. O văzu pe Iulia care avea hainele încâlcite printre brațele candelabrului și dedesubt masa. Nu mai așteptă și se urcă pe masă. Nu avea cum să o descâlcească pe Iulia, dar se apucă și el de candelabru și se lăsă cu toată greutatea. Un trosnet puternic și o piatră se năpusti chiar peste capul lui. Apoi, nimic.

Еще ...

Plimbare cu motocicleta în maghiară

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

 

Motorozás

 

Azóta, hogy Cecilia megszerezte A kategóriás jogosítványát, egy ideje érdekes fordulatot vett az élete. B és C kategóriában is megvolt, de az A számára ez valóban új élmény. A vizsga megterhelő volt, különösen az útvonalon lévő, de az erőfeszítést megjutalmazták azzal a szabadsággal, hogy bárhol fingott, bármikor, a nap vagy éjszaka bármely szakában. Szabadságának egyetlen akadálya az, hogy a motorkerékpárnak nincs akasztója. Miért van szüksége Ceciliának ragaszkodásra? Jó kérdés...hát nem is tudom, talán elcipelni a piacról bevásárolni, a fiát sétáltatni a mezőkön, hogy megnézze a mezőket, élvezze a pitypanggal tarkított rétek képét és sok más bukolikus tájat. , hogy megszerezze a matracát a Jysk-től és elhelyezze (egy része a mellékletben). Félreértés ne essék, Cecilia gyakorlatias ember, a rögzítést a motor meghosszabbításának tekinti, mintha ő vezetné az autót és ott lenne egy hátsó ülés, hogy pillanatnyilag olyan, mintha csak két autó lenne. ülések. Cecilia perspektívából látja a dolgokat, motorkerékpárral elmegy a legközelebbi autószervizbe. Beszél az ottani szakértőkkel, megmutatják neki a lehetőségeket, az egyes rögzítési modellek árát. Cecilia leül, és átnézi a rögzítési modellek listáját. Az összes árat mérlegelve azt a mellékletet választja, amelyik a legolcsóbbnak tűnt. A férfi megkérdezi tőle, hogy biztos-e benne, amit akar, hogy több vásárló panaszkodott a megvásárlása után, hogy teljesen le kellett választani a motorról, nem bízhattak benne, hogy embereket, tárgyakat szállítanak, nagy zajt csapni (annyit a semmiért), hogy megbánták a vásárlást, többször is be kellett menni a szervízbe, mint általában, stb. Cecilia szilárdan meg volt győződve arról, hogy ezt akarja, és azt mondta, hogy ő döntött, és semmi és senki nem változtathatja meg a preferenciáját. Az autószerviz tulajdonosa egyetértett vele, és a melléklethez hasonló, de minőségibb modellt rendelt. Várnia kellett, amíg az övé lesz, mert Hollandiából érkezett. Cecilia nem sietett, nagyon izgatott volt, hogy a motorján úgyis lesz ragaszkodás. Szerencsére nagyon energikus volt, nem kellett több vitamin, éjszaka sem aludt, túl nagy extázis, hogy esetleg az autószerviz tulajdonosa felhívja, hogy jöjjön el az attaséért.

Egy hónappal később kap egy e-mail-értesítést az autószerviztől, hogy az alkatrész készen áll, és jöhet a motorkerékpárral, hogy oldalra rögzítse. Cecilia néhány sötét karikával érkezett, túl régóta remélte, hogy a lehető legrövidebb időn belül készen lesz. Háromszor kellett bemennie a kukoricatáblára. De nem baj, nem szenvedett semmit, épségben megérkezett az autószervizbe. Az ottani férfiak felszerelték neki, jól passzolt, nem lötyögött, nem volt semmi gyanús. Legalábbis Cecilia első pillantásra így gondolta. De még csak nem is motorozott kötődéssel, hogy lássa, milyen érzés maga az élmény. Beindította a motort, hogy hazamenjen. Hazafelé úgy érezte, hogy a tartozékot kicsit nehéz cipelni, a motor is nehezebben kezelhető emiatt, főleg, ha kanyarodni kell, balra, jobbra, ahol csak kellett. Ezt azonban nem hagyja elkedvetleníteni, állandóan az attaséval megy, amíg egy meglehetősen tragikus eset meggondolja magát.

Egy forró augusztusi estén a környékbeli hipermarketbe ment vásárolni. Miután mindent beszerzett, ami a lasagne elkészítéséhez kellett, a táskát a vásárolt termékekkel a mellékletbe tette. Kiment a bolt parkolójából, miközben egy göröngyös úton ment, mert a külvárosban lakik, és ilyenek az utak, egy ponton valami furcsát érzett, mintha leszakadt volna a hosszabbítás, amit hordott. Egyáltalán nem tévedett. Az attasé megérkezett a kukoricatáblára, minden terméke a síkságon volt. Hogyan tud még ilyen körülmények között elkészíteni Dr. Oetker lasagnáját? Cecilia szóhoz sem jutott a döbbenettől, és arra gondolt, hogy a táska helyett akár egy személy is lehetett. Nem szerette meggondolatlan vágyának következményeit, ezért a helyi sajtóban hirdetett, borzasztó áron eladta az attasét, és a pénzen vett egy kész lasagnét.

Еще ...

BASTONUL ALB

… Domnul își  continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori  trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și  trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în  rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude  glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu  pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul  trăirii și al discernământului, toate  considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța  spre cer, parcă  vrând să se contopească cu stelele,sau, poate  dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii  triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și  deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade  și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză,  se roagă să fie iertați,  se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb,  tactil caută să se localizeze mai aproape de partea  laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat  , durerea  nu-i oprește drumul către  casă. Își spune ca pentru el,  că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce  domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu  deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a  venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același  zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a  rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...                                                     
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează...  Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.

Еще ...

DANIEL part.1

          Eu sunt DANIEL ,și am doar câțiva anișori .M-am trezit parcă dintr-un vis .Trezirea mea a fost amară.

În casa noastră era forfotă mare ,multă lume în haine cernite,pe mulți nici nu-i cunoșteam.Mama se agita de

colo până colo .Frații mei mai mari erau cuminți și ascultători ,gata s-o  ajute pe mama dacă le cerea ceva.

Pe mine nu prea mă  băgau în seamă ,nu eram de ajutor.Erau multe lucruri de făcut și eu mai mult îi încurcam .

Vecina noastră i-a propus mamei să mă i-a la ea acasă să mă joc cu Anuța ,că eram colegi la grădiniță .Până la

urmă am înțeles .Tata a murit într-un accident de muncă  la combinat .Era  în schimbul de noapte..Vestea a căzut

ca un trăsnet în zorii zilei de 3 martie,zi pe care mama nu a uitat-o niciodată .Am înțeles durerea mamei când am

văzut-o prăvălită peste un mormânt proaspăt acoperit cu multe coroane.Mama mângâia florile și săruta crucea  pe

care  era scris numele tatului meu cu culoare neagră .De pe cruce ,tata se uita la noi dintr-o fotografie  ce semâna

cu una la fel pusă de mama pe servanta din sufragerie,Mama nu mai plângea . Ea vorbea cu tata  și-i cerea sfatul

cum să se descurce fără el ,fără ajutorul lui .Îi vorbra pe un ton rugător ,iar eu am  început să plâng ,la început mai

ușor ,apoi cu sughițuri .Atunci am înțeles că dragul meu tată ,de acolo de unde este acum ,n-o să mai poată veni

niciodată .Îl vom vedea doar în poze.De aceia și mama era așa disperată ,știu că și ea știa asta .Casa noastră nu mai

seamăpă cu  ce a fost odată..Tristețea  și jalea erau în casa noastră .Pe vitrina din sufragerie ,tabloul  tatălui meu

ornat cu pamblică neagră ne urmărea cu privirea. Mama îl mângâia și lacrimile îi curgeau pe obraz, asta o făcea în

tăcere ,ascunzându-se de noi.

          Când eram afară să mă joc cu copiii,unii din vecinii noștri se opreau lângă mine ,mă mângâiau pe cap și spuneau:

-Copil fără noroc - .Mama nu mai făcea față cheltuielelor . Tata nu mai era ca să aducă bani în casă ,mama nu avea  ser-

viciu .O vedeam adesea socotind cu grijă fiecare bănuț să ajungă să plătească datoriile .Mama nu mai făce torturi de ziua

noastră ,nu mai face păcintele ei pentru care tata o lăuda.În casă întrase sărăcia .Mama se schimbase mult ,era tăcută  și

nervoasă, nu mai mergea nici radio ,nici televizorul  de la moartea tatei .Grijile casei ,școala ,hrana și datoriile au doborât-o

pe mama ,nu mai era nicio ieșire.A m auzit-o certându-se cu tata: -De ce ,Ștefane , ne-ai lăsat ?Cum  te-ai îndurat de copilașii

noștri ,nu-i vezi cât de nefericiți sunt ?-

          Mama și-a  luat lumea în cap.Câteva zile ne-a lăsat în grija lui tanti Ana ,vecina noastră .La întoarcere , mama  ne-a

îmbrățișat și ne-a spus că trebuie să vindem apartamentul să plătim toate datoriile  și cu ce ne mai rămâne a găsit o casă

modestă la țară .Împortant este să avem un acoperiș deasupra capului .Trebuie să avem mult curaj să plecăm în necuno-

scut ,să rămânem  împreună .Am așteptat  vacanța de vară .După cum spuneam ,casa de la țară era mică ,dar avea  curte

mare cu loc de joacă și o grădină plină  de pomi fructiferi și viță de vie ,se cheamă că suntem bogații!...

Еще ...

Proiect de construcții plus câteva inepții în germană

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

 

Bauprojekt plus etwas Blödsinn

 

Cecilia und ihr Mann planen den Umzug in ein neues Haus. Sie durchsuchten das Internet ständig nach Anzeigen von Immobilienagenturen. Im Prinzip ist es nicht kompliziert, was sie wollen, eine Wohnung mit drei Zimmern, zwei Badezimmern, einem Wohnzimmer, zwei Balkonen, von solchen, die weder Wände noch Fenster haben (denn Cecilia sitzt gerne in der Sonne, um sich zu bräunen). eine Küche, aber auch ein Stauraum für Schuhkartons. Die meisten Auseinandersetzungen gehen von diesem Lagerraum aus, Cecilias Ehemann ist anderer Meinung. Er denkt, dass die Kisten direkt auf dem Balkon stehen könnten. Außerdem erlaubte ihm der Stauraum nicht, sein Badezimmer um eine Hängematte zu erweitern. Praktischerweise wünscht sich der Mensch ein offenes Badezimmer.

Sie schauen sich um, suchen nach Angeboten, entdecken ein recht vorteilhaftes, eine Dreizimmerwohnung, wie sie es sich gewünscht haben, allerdings nicht im Zentrum der Stadt, sondern irgendwo am Stadtrand, im Nordwesten der Stadt. Der Standort wird Cecilias Bedürfnis nach Sonne und Wärme nicht wirklich befriedigen, aber was können wir tun, wir können nicht alle haben, wir müssen trotzdem auf einige Auswahlkriterien verzichten, die sie sich für ihr zukünftiges Haus gewünscht hätten.

Sie werden am Mittwoch gegen 9 Uhr morgens losgehen, um mit den Bauherren zu sprechen. Doch schon beim Betreten hat Cecilia ein seltsames Gefühl. Der Mann fragt sie, warum es nicht gut wäre, dort zu bleiben. Sie beginnt mit einer Reihe von Gründen: Es sei weit entfernt vom Kindergarten des Jungen, von seinem Klavierunterricht, vom Rathaus, von dem Schönheitssalon, den er besucht, von irgendeinem Laden, in dem er seine Einkäufe erledigen könnte.

Auf all das gibt der Ehemann eine sehr „intelligente“ Antwort: „Es gibt öffentliche Verkehrsmittel.“ Cecilia nervös: „Du wirst mir also nicht helfen, von einem Ort zum anderen zu gelangen?“

Cecilias Mann hat wieder einen Satz, der uns wundern lässt, wie treu und engagiert er als Ehemann ist: „Du hast eine Genehmigung für alle Kategorien, du willst eigentlich nicht einmal einen Roller fahren, es gibt Taxis, die du jederzeit rufen kannst.“ Tageszeit und Nachts.“ Cecilia ist noch wilder: „Weißt du was, ich habe meinen Führerschein für mich selbst gemacht, um zu zeigen, dass ich es kann, was ist meine Schuld, dass ich im Verkehr alle möglichen Spinner hatte,“ Wer will wie du wirklich mit mir zusammenfahren? Ich habe Angst vor so vielen Verkehrsteilnehmern.“ Der Mann sagt ihr mit schüchterner Stimme: „Okay, ich helfe dir bei den Ausflügen.“

Als sich die Lage zunächst beruhigt, begeben sich die beiden zu einem Gespräch mit den Bauherren. Sie geben ihnen einen Grundriss der Wohnung, damit sie alle architektonischen Details genauer sehen können. Der Ehemann sieht das kleinere Badezimmer, das er zu einem offenen Raum machen möchte. Cecilia beginnt mit kritischer und moralisierender Stimme: „Ich verstehe nicht, warum Sie ein offenes Badezimmer brauchen?“ Wo haben Sie dieses Badezimmermodell schon einmal gesehen? In der Kneipe?!!"

Der Mann sagt, dass er sie will, weil er innovative Ideen hat, keine konservativen, die Dinge einseitig sehen wie Cecilia, alle Wände schön arrangiert haben, eine nicht um 95 Grad geneigt sein soll und dass Cecilias Bedürfnis nach Perfektion ihn überlastet, blockiert Sie hat das Gefühl, dass aufgrund ihrer typischen Vorlieben alles stagniert.

Cecilia errötet, schweigt, nimmt aber Dinge wahr. Cecilia sagt: „Und es scheint mir, dass so viele Dinge fehlen, ich würde nicht hier bleiben, es ist ein leerer Raum.“

Die Bauherren sagen ihm: „Es ist jetzt leer, weil es keine Gegenstände gibt, wir haben es kaum geschafft, die Wände zu bauen. Wenn Sie hierherziehen, werden Sie sehen, dass das Haus Gestalt annimmt, Sie werden es dekorieren, wie Sie möchten, anpassen.“ , und all das.“

Cecilia spricht mit ihrem Mann, sie möchte ihn davon überzeugen, den Umzug zu verschieben, bis ihr Sohn den Kindergarten beendet, da er ein sehr emotionaler Junge ist und jede größere Veränderung unangenehme Auswirkungen auf seine schulischen Leistungen haben könnte.

Der Ehemann ist damit nicht einverstanden, lehnt Cecilias Vorschlag ab und verspricht den Bauherren, dass er einziehen wird, sobald die Wohnung gebaut, möbliert, verputzt ist. Sie akzeptieren jedoch, dass sich der Stauraum für die Schuhkartons im offenen Badezimmer befindet.

Cecilia gibt nach, sie sieht, dass sie sowieso niemanden hat, mit dem sie reden kann, sie hat vor dem Auszug aus der Wohnung ihrer Großeltern noch eine letzte Bitte, nämlich: vorsichtig mit allen 20 Gemälden ihrer Großeltern umzugehen, sie nicht zu verlieren, anzuziehen Ich werde ihnen nicht den Körper beschädigen, wenn er sie aus dem Auto holt und in die Wohnung trägt. Er verspricht, dass er vorsichtig sein wird, dass er sie nicht fallen lässt, sie nicht zerkratzt, das Geländer berührt und so weiter.

Der Tag des Umzugs kommt, es ist ein Freitag, er hat den Jungen noch nicht einmal vom Kindergarten abgeholt, er hat keinen Kompass in seiner Tasche, keine Karten, noch die auf seinem Handy installierte „Maps“-App, er muss raten, wo Das neue Zuhause ist. Wenn es ihm zu Hause gut geht, wenn nicht, schläft er auf der Straße.

Cecilias Gemälde, die armen, liegen im Kofferraum neben zwei Wasserflaschen von Aqua Carpatica, einer Tüte voller Schachteln Cremșnit, einer weiteren Tüte mit acht Packungen Mehl, einem Aquarium, ich weiß nicht wie vielen Schachteln Servietten und Lumpen und das alles.

Während er sie trägt, ist er bei jedem Schritt vorsichtig, aber weil er fünf in der einen und fünf in der anderen Hand hat, zerkratzt er den Rahmen eines Gemäldes, das er in der rechten Hand hält. Cecilia ahnt nicht, was passiert ist, bis ihr Mann ihn an eine Wand nagelt. Cecilia mit ihrem agilen Sehvermögen, ihrem Adlerauge, das selbst den kleinsten Defekt bei +1,75 Dioptrien erkennt, sieht den Kratzer. Er sagt zu dem Mann: „Morgen möchte ich, dass du in den chinesischen Laden auf dem kleinen Markt gehst und einen neuen, aber immer noch goldenen Rahmen wie diesen kaufst.“ Ich kann mir dieses Gemälde nicht ansehen, du hast es durch deine Nachlässigkeit ruiniert!“ Und wirklich, was war das für ein Vermögen? Es war nur ein Gemälde von pelzigen Katzen.

Der Mann fragt sie: „Aber kann man das nicht mit Leim reparieren?“ 

Der Ehemann denkt draußen über Cecilias Worte nach: „Eine Frau, die auch nicht weiß, was sie will, will keinen Kleber, ich gebe ihr Gründe, warum sie Kleber will.“ Und er schreitet zu noch mutigeren Taten, bricht das Aquarium ein Der Kofferraum. Cecilia sieht alles vom Balkon aus, schickt ihr eine Nachricht am Telefon, um auch ein neues Aquarium im chinesischen Laden und möglicherweise neue Fische in der Zoohandlung zu kaufen, während sie darum kämpft, alle, die sich in diesem Aquarium befanden, wiederzubeleben und sie hineinzusetzen vom Fass, unter dem Wasserstrahl und in einer Blumenvase.

Was zu tun? Cecilias Ehemann hätte wissen müssen, dass „Eile den Job verdirbt“.

Еще ...

Cel mai bun serviciu de catering în finlandeză

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

 

Paras catering-palvelu

 

(ironisesti)

On perjantai-ilta, on myöhä, olemme liian laiskoja tekemään ruokaa. Mikä muu olisi maukkaampaa kuin Quattro Stagioni -pizza? Katsomme tablettia, valitsemme sen napsauttamalla "Lisää koriin", valitsemme kastikkeen ja annoksen paistettuja perunoita. Tämän sanottuamme painamme "Tee tilaus", syötämme osoitteen, puhelinnumeron , valitsemme maksutavan. Odotamme kuolaamalla, nälkäisemmäksi ja nälkäisemmiksi katsoen heidän näyttämiensä kaunokaisten kuvia. Kotona ollaan niin innoissamme, toisaalta ravintolaan on tullut jo jonkin aikaa kokkiopiskelijoita. He eivät osaa kokata, mutta he menivät oppimaan kokkeilta, joilla on vuosikymmenten kokemus. Kaikenlaiset virheet annetaan anteeksi, koska ne ovat alussa ja koska vain tekemällä virheitä he oppivat. Sillä ei ole ollenkaan väliä, kuinka monta kertaa hän tekisi virheen, että ehkä polttaisi pannun, keittolevyn, koko keittiön tai vain keittiön ja kylpyhuoneen, jotka kommunikoivat väliseinän kautta. Joten saamme puhelun toisensa jälkeen, jossa kokki pahoittelee, että glögiastia on haljennut, että pizza on ylikypsä, ettei se jäänyt tarpeeksi paistumaan, että juusto leviää liikaa, ettei hän lisännyt tomaatteja ja sieniä , että hän ei laittanut viiriäisen munia (se on vähän dieettipizzaa), ettei ruokalistalle lisätty tzatziki-kastiketta, että unohtui annos sitruunamakuista Pepsi Twistiä, että munkit sitruunakuorruteella eivät olleet ei onnistunut kovin hyvin suklaata ja muita...

Niin moniin selityksiin kyllästyneenä (en edes halunnut selitystä, halusin vain ruokaa) sanoin kauniisti asianomaiselle kokille, että haluaisin ruuat tilattavan klo 12 mennessä yöllä, tilaisin noin klo 7 illalla. Kokki ymmärsi, otti harjoittelijat kauniisti siivestä ja lähetti heidät kotiin, että hänellä oli tilaus valmistaa.

Tällä tavalla, noin klo 23:45, korttelin lähelle saapui pyörällä poika, joka soittaa minulle ja kysyy olenko kotona (missä muualla voisin olla tuona myöhään?, torilla?, meren rannalla kalliolla?, tarkoitan vakavasti, missä muualla voisin vain odottaa pizzaa, jäädytettyä tai palanutta, mitä tahansa?), Sanoin hänelle olevani kotona, mutta pyysin häntä käyttämään hissiä ja menemään yläkertaan. Se saapui, maksoin, otin pizzan kaiken muun pyytämäni kanssa ja avasin laatikon.

Pizza oli itse asiassa Quattro Stagioni Happy Meal, jossa oli lelu tilaukseni lisäksi. Hän teki lasten ruokalistan, koska oppilaat olivat käyttäneet kaiken taikinan oppiakseen pizzan valmistamisen ja se oli enää jäljellä.

Pizza oli hyvä, odotus kannatti kaikkien hermojen ja huolien jälkeen, vaikka se olilasten annos.

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 19. Salvând-o pe Iulia

În curte aproape că nu se mai vedea niciun petic de pământ. Iulia și doctorul Gabriel se repeziră spre turn. Bolnavele fuseseră deja mutate în locuri sigure împreună cu o parte din medicamente și cu ceva hrană. Oamenii din sat umpleau saci cu nisip cu care improvizau un dig în calea apelor. Din spărtura gardului prin care se putea intra în tunel, curgea un jet puternic de apă. Gabriel și Iulia se strecurară cu greu în crăpătură și ajunseră, împotrivindu-se curentului puternic, în tunelul mai larg în care apa curgea mai liniștită. Pe măsură ce înaintau, tunelul cobora, iar apa le trecuse bine de mijloc în timp ce curentul devenea din ce în ce mai puternic. Gabriel o ținea strâns de mână pe Iulia care încercase de câteva ori să se desprindă pentru a mări pasul.

— Iulia, nu mai putem înainta. Sigur sora ta a plecat la timp și poate te caută printre bolnave.

— Trebuie să mă conving că nu mai este acolo. Nu ne putem întoarce acum.

Un front puternic de apă năvăli peste ei aruncându-i câțiva metri înapoi. Mâinile se desprinseră și Gabriel simțea că este pur și simplu purtat de curent fără a se putea împotrivi. Își desfăcu repede picioarele și mâinile lăsându-se în voia apei. Tunelul nu era foarte larg și dacă Iulia era în fața lui, așa cum bănuia, sigur se vor ciocni.

— Iulia, Iulia! Răspunde dacă mă auzi!

 Își dădu seama cât de inutilă este încercarea sa. Nici el nu-și putea auzi strigătul. Mâna dreaptă atinse ceva. Era rochia Iuliei. Apucă cu putere și începu să tragă. Plutirea fu încetinită și reuși să se răsucească pentru a prinde și cu cealaltă mână. Ajunse la trup și își dădu seama că Iulia era leșinată. O cuprinse și o ridică deasupra apei, dar în spatele lui. Știa că în curând se vor lovi de gardul de beton. Împinse un picior în față pentru a amortiza impactul. Într-adevăr piciorul atinse zidul și se propti în el. Deschizătura din zid era acum complet ocupată de șuvoiul de apă. Se apropie de Iulia și îi suflă aer printre buze, apoi o cuprinse în brațe și se scufundă pipăind cu o mână marginea deschizăturii. Trebuia să ajungă cât mai jos, la baza zidului pentru a ieși, dar apa încerca să-l ridice la suprafață. Eliberă aerul din plămâni și mai făcu un efort pentru a ajunge chiar în șuvoiul care se înșuruba în acea gaură. Curentul îi prinse și îi azvârli dincolo de zid. Scăpaseră, dar Iulia continua să zacă inertă în brațele sale. Pulsul era slab și de sub o șuviță de păr sângele cald îi inunda fața.

Rupse o bucată de pânză din rochia ei și o legă în jurul capului acoperind rana.

— Doctore, doctore, trăiește?

Ridică privirea. În fața lui stătea tanti Crina.

— Slavă Domnului, trăiește. Ajută-mă!

Cei doi se îndreptară spre camera asistentelor, de unde un medic o luă în primire pe Iulia.

— Pe unde ai dus-o, doctore? Chiar ești iresponsabil. Ai scos-o din spital fără să spui nimic. Vei plăti pentru asta.

Gabriel nu-i răspunse și o luă pe tanti Crina deoparte.

— De Iulia, asistenta, știi ceva? Ai văzut-o?

Tanti Crina se făcu pământie și arătă cu degetul spre turn.

— E acolo. Am strigat-o să iasă. Am tot așteptat, dar nu a venit. Apoi a țâșnit apa peste tot și am fugit.

Doctorul Gabriel se uită în jurul lui și puse mâna pe vătraiul care era chiar lângă sobă, după care ieși în fugă pe ușă fără să mai ia seama la protestele colegului care îi cerea să-l asiste la examinarea Iuliei.

Escaladă zidul și se trezi dintr-o dată într-un spațiu complet necunoscut. Sigur se găsea deasupra tunelului. În fața lui pornea peretele abrupt al unui vârf de deal lipsit de vegetație. Piatra sclipea în bătaia soarelui ori de câte ori șiroaiele de apă ce veneau dinspre vârf nu o acopereau. Fire de apă se revărsau fără încetare de parcă o căldare uriașă, aflată chiar în vârf, se crăpase. De fapt chiar acest lucru se și întâmplase. Cutremurul din zilele trecute îşi începuse opera mărunțind piatra, iar ploile din ultimele nopți spălaseră pereții căldării născând crăpături largi în stâncă. Își propusese demult să exploreze acest deal despre care știa că are un mic lac în vârf, dar amânase mereu această incursiune în așteptarea unui timp mai prietenos. Acum stătea nedumerit încercând să se orienteze. Rememora traseul din tunel, trecerea pe sub râu, fiecare schimbare de direcție, încercând să găsească drumul spre acea ușă. Ușa care dădea în Olt și din care, dacă ieșeai, vedeai pretutindeni apă. Dacă tunelul ducea dincolo de Olt? Privi spre celălalt mal. Oltul se dublase în lărgime, apa cățărându-se până la baza muntelui. Începu să gândească cu voce tare, parcă pentru a fi mai convingător .

— Nu se poate să fie dincolo. Tunelul nu este atât de lung. Și pare să meargă de-a lungul malului. Cum de trece atunci pe sub râu? Ar trebui să fie un golf și tunelul să îl taie pe sub albie. Dar în față este acest deal de netrecut.

O luă pe lângă zid, înspre Olt. Nu avea altă cale. Va risca. Curgerea râului îi era favorabilă. Era suficient să se lase dus de curent și va trece dincolo de deal, probabil în acel golf pe care îl bănuia și spre care sigur dădea ușa. Dar dacă curentul îl va trage spre mijlocul râului? Dacă trece de golf, totul este pierdut. Se lăsă în râu, ținându-se de crengile ce apăreau răzlețe din apă. Începu să simtă puterea curentului și de câteva ori crengile se rupseră și corpul lui se depărtase de țărm. Cu greu se trăgea din creangă în creangă, apropiindu-se din nou de mal. Apoi curentul deveni mai slab și reuși în sfârșit să iasă la țărm. Era un mic golf, dar nici urmă de ușă. Golful se termina într-un alt masiv pietros care înainta mult în albia râului.

— Deci acolo trebuie să fie ușa, își spuse el încercând să pătrundă cu privirea prin pâcla de aburi ce dansa deasupra apei. Copacii! Copacii sunt inundați!

Atunci își dădu seama că și ușa era sub ape și nu ar fi putut să o scoată pe Iulia din peșteră pe acolo.

— Dar oare mai e Iulia acolo? Mai trăiește? Dacă va găsi un cadavru? Au trecut atâtea ore!

Picioarele i se înmuiaseră și simțea că trupul începuse să nu-l mai asculte. Apoi își aduse aminte de cuvintele din caietul Iuliei.

— Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

Pentru câteva clipe se simți ca un om rătăcit, incapabil să aleagă între două destine. Destinul pacientei și destinul asistentei. Dar dacă el era cel vânat de cele două destine? Dacă fiecare dintre cele două femei îl foloseau pentru a-și construi fiecare propriul destin? Poate el, omul, nici nu conta. Conta doar trupul lui, sămânța pe care o sădise în sângele surorilor așa cum odinioară acel om s-a replicat în trupul celor două gemene. Ajuns chiar lângă stâncă alungă aceste gânduri pe care le consideră dintr-o dată scandaloase.

— Cum pot gândi așa? Poate ele nici nu mai trăiesc, iar eu le judec. Nu e bine să judeci morții. Judecata se poate întoarce împotriva ta.

Un nou avânt îi cuprinse trupul. Se simți ca atunci, în copilărie, când coborâse în fântână să salveze acel animal. El nu mai conta, conta doar animalul. Faptele pot fi uneori și doar consecințe ale voinței trupului, nu numai ale judecății. Își goli mintea de orice gând și începu să urce. Nu știa de ce urcă, dar trupul așa hotărâse, iar el nu putea face altceva decât să se supună. Soarele începuse să strălucească mai puternic aruncând raze liniștitoare peste vuietul mânios al râului. Apele cerului, coborâte cu prea multă patimă peste o lume mereu nepăsătoare, își desăvârșiseră opera. Încet, încet totul va reintra în normalul cotidian de dinainte, doar durerea din suflete va spori pentru fiecare familie lovită de nenoroc. Își încărca mintea cu scenarii care să-i provoace la maxim trăirile. Trupul urca cu greu, din colț în colț de piatră, dar ochii minții erau în cimitirul satului. Retrăia povestea baronului. Două trupuri de femei, inerte, dezbrăcate, la marginea unei gropi și mulți oameni arătând cu degetul spre cer.

— Mânia Domnului! Ne-a pedepsit Dumnezeu satul!

Cu o cruce imensă în mână, preotul se răstea și el cât putea de tare, când la oamenii ce se țineau la distanță de cele două trupuri, când la norii ce luaseră forme ciudate, implorând milă pentru păcatul lui.

— Doamne, iartă-mi păcatul!

— Iartă-ne pe toți, Doamne! Iartă satul nostru, vitele noastre și nu-ți mai vărsa furia pe aceste locuri, adăugară în cor sătenii.

Cu o pânză neagră căreia nu-i mai găsea sfârșitul, el, doctorul Gabriel, sau poate baronul Aaron von Pieler, cine mai știe, încerca să învelească trupurile, în timp ce sătenii aruncau spre el cu bucăți de pământ muiate de atâta apă.

— Ia-l și pe el, prea netrebnic să ți se închine ție, Doamne. Neam străin de drumul tău. Și-a pângărit trupul și sufletul păcătuind cu femeia diavolului, devenind slujitorul lui.

— A zămislit cu plăcere și lăcomie la tainele necuratului un pui de drac pe care eu, neisprăvitul tău slujitor, nu am știut să-l recunosc și i-am dat taina botezului. Pedepsește-mă Doamne, dar nu-mi lua sufletul! Lasă-mi haina preoțească să pot să-ți duc numele în sufletele acestor nevolnici, mai nevolnici decât mine, aducându-le iertarea.

Totul devenise extrem de întunecat, timpul dispăruse din existența sa, iar în jurul lui oamenii apăreau și dispăreau fără încetare. Ar fi vrut să nu fie zi, primea lumina prin ochi pentru a o transforma într-un întuneric desăvârșit care îi cuprindea mintea. Gândurile rătăceau prin bezna judecății sale fără să găsească măcar o cărare, cât de ștearsă, către adevăr. Avea nevoie de un adevăr simplu, pe care să-și sprijine voința, pentru a-și recuceri trupul cu o conștiință pe care simțea că o pierde cu fiecare pas ce-l ducea spre vârful stâncii. În golul rămas se strecura cu viclenie un alt om, omul pe care l-a căutat fără să fi știut cine este. Sufletul baronului Aaron von Pieler puse stăpânire pe trupul lui și îi înnoi puterile. Era chiar așa cum scria în caiet, atunci când soția și fiica lui, fuseseră lăsate să se înece doar pentru că erau fiicele diavolului. Doar că acum, nu va mai permite acest lucru. Ajuns în sfârșit în vârful stâncii, începu să cerceteze forma acesteia privind spre Olt în timp ce așeza în minte peisajul așa cum îl văzuse din ușa peșterii ce dădea spre râu. Suprapuse imaginile, apoi intră cu ochii minții în peșteră și căută acea deschidere de deasupra căminului pe unde fumul era evacuat spre exterior de curenții de aer. Se duse pe partea de stâncă unde părea să fie ieșirea și începu să caute cu înfrigurare, înlăturând cu vătraiul crengile uscate, o deschidere care putea servi de horn. Se ținea cu mâinile de fiecare crestătură de stâncă în coborâșul lui spre Olt. La un moment dat simți că mâna sa nu mai atinge acea suprafață udă, dar curată, ci o mâzgă cleioasă. Privi mâna. Era murdară de un noroi cenușiu. Cenușă muiată de apă. Aici trebuia să fie. Eliberă locul de vegetația încă uscată și nu foarte bogată. O crestătură se deschidea printre două pietre așezate oblic, iar pe marginea ei, negrul imprimat de-a lungul a sute de ani de arderile din cămin impregnase un strat gros de noroi ce părea scurs dintr-un vulcan. Începu să-l îndepărteze, dar repede realiză că nu va reuși să-și strecoare trupul prin acel loc extrem de strâmt. Începu să pipăie marginile pietrei așezate spre deal pentru ai ghici conturul. Ploile reușiseră să dezvelească mare parte din ea, dar tot mai era o bună parte îngropată în pietriș și pământ. Începu să înlăture de sub piatră grohotișul adus de ape. Din fericire umezeala excesivă îi ușura munca. Mai sus era un mic bazin natural plin cu apă. Se apropie și începu să îndepărteze pietrele și pământul ce-l împrejmuiau spre vale. Eliberă un bolovan mai mare și apa țâșni cu putere. Izbi piatra deja ridicată pe jumătate. Se apropie și începu și el să împingă. Un mic scârțâit și piatra se desprinse de stâncă. Apoi apa care cobora de sus pătrunse sub ea ușurând alunecarea. Bucata din stâncă o luă la vale rătăcindu-și și ea destinul intrând în adâncul etern al râului unde doar apele o vor mai mângâia.

— Poate ai și tu suflet, piatră bătrână. Ai trăit sub ocrotirea soarelui până acum iar eu îți schimb destinul oferindu-ți sufletul apei. Poate, cândva, soarta te va răsplăti într-un fel pentru fapta ta bună de acum, iar eu voi primi sigur pedeapsa Domnului pentru că i-am schimbat voia.

Cu aceste gânduri se strecură în golul rămas. Constată că hornul nu era așezat vertical ci forma un zigzag ce cobora spre interior. La un moment dat dădu peste o grotă pe jumătate inundată, de unde un alt tunel înnegrit de fum părea să fie calea spre interior. Acest loc explica de ce niciodată prin horn nu cădea apă. Toate ploile își terminau viața în acest mic lac care avea o deschidere de golire, făcută de mâna omului, spre Olt. Continuă drumul prin horn lăsându-se să alunece dar având grijă să nu cadă în gol. De aici în colo, stânca era uscată, vuietul crunt al râului dispăruse, dar puteai auzi un mic zgomot ritmic produs de apa ce se lovea de pereții interiori ai adăpostului. Așadar peștera era inundată. Nici nu se așteptase la altceva, doar că acum, această senzație îi apropiase din nou în minte acele cadavre aflate la marginea unei gropi. Simți că picioarele nu mai au niciun pic de sprijin. Ajunsese deasupra căminului. Apa începu să-i cuprindă trupul pe măsură ce se lăsa în jos. Știa că ar fi trebuit să întâlnească vatra și că aceasta era la mai mult de un metru de podea, dar nu știa cât de mult crescuse apa. În sfârșit, când aproape nu se mai putea ține cu mâinile, picioarele întâlniră ceva solid. Se asigură că are stabilitate și se aplecă încercând să deslușească ceva în întunericul deplin.

— Iulia! Iulia, ești aici?

Nici măcar ecoul nu-i răspunse, apa estompând orice încercare de reflexie. Gândurile negre erau acolo, în mintea sa, dar încrâncenarea baronului pusese stăpânire pe întreaga sa făptură.

— Iulia! Iulia! Am venit! Sunt eu, baronul Aaron von Pieler!

Un scârțâit metalic întrerupse monotonia metronomului acvatic ce se plimba stânga-dreapta între pereți, apoi un glas slab coborî din tavan.

— Sunt aici, doctore. Atârnată de candelabru.

Scârțâitul deveni tot mai insistent, urmat uneori și de clipocitul produs de căderea unor pietre din tavan.

— Stai nemișcată. Se prăbușește candelabrul dacă te mai agiți.

Iulia nu răspunse. Orice vorbă se topea în fața renașterii speranței de a trăi. De a duce la bun sfârșit o întâmplare care acum devenise viața ei. Doar gândul putea vorbi acum.

— O să-ți nasc un copil, doctore.

Chiar dacă ar fi strigat lumii întregi, Gabriel nu ar fi putu să o audă. Plonjase deja în apă și se îndreptase spre ușă. Își amintea foarte bine. Ușa masivă de lemn se deschidea spre exterior. Trebuia doar să o împingă puțin. După socotelile lui, viitura cea mare trecuse, iar apele Oltului nu puteau fi deasupra nivelului din peșteră. Avea toate șansele să mai elibereze din încărcătura de apă ce inundase încăperea. Ajuns lângă ușă, se mai ridică o dată deasupra pentru a respira, apoi se lăsă la fund. Dacă afară apa este mai mare, nu va putea să o deschidă, deci nu risca nimic. Apăsă clanța veche și împinse. Ușa nu se clinti, dar simți că deasupra sa se formase un mic curent de apă ce se strecura spre exterior. Poate este blocată de ceva. Putea fi o piatră căzută chiar în față. Se ridică din nou să respire și apoi reveni și se rezemă cu spatele în ușă iar picioarele le propti în lespezile de piatră ce formau podeau încăperii. A fost suficient ca ușa să se miște puțin, iar restul fu făcut de către apă. Odată cu ieșirea apei, în peșteră pătrunse lumina zilei. Gabriel mai avu timp să se agațe de tocul ușii pentru a nu fi și el aruncat dincolo de ziduri în apele Oltului. Așteptă până când curentul se domoli. Acum putea sta în picioare și apa îi venea doar până la brâu. Privi în jurul lui. O văzu pe Iulia care avea hainele încâlcite printre brațele candelabrului și dedesubt masa. Nu mai așteptă și se urcă pe masă. Nu avea cum să o descâlcească pe Iulia, dar se apucă și el de candelabru și se lăsă cu toată greutatea. Un trosnet puternic și o piatră se năpusti chiar peste capul lui. Apoi, nimic.

Еще ...

Plimbare cu motocicleta în maghiară

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

 

Motorozás

 

Azóta, hogy Cecilia megszerezte A kategóriás jogosítványát, egy ideje érdekes fordulatot vett az élete. B és C kategóriában is megvolt, de az A számára ez valóban új élmény. A vizsga megterhelő volt, különösen az útvonalon lévő, de az erőfeszítést megjutalmazták azzal a szabadsággal, hogy bárhol fingott, bármikor, a nap vagy éjszaka bármely szakában. Szabadságának egyetlen akadálya az, hogy a motorkerékpárnak nincs akasztója. Miért van szüksége Ceciliának ragaszkodásra? Jó kérdés...hát nem is tudom, talán elcipelni a piacról bevásárolni, a fiát sétáltatni a mezőkön, hogy megnézze a mezőket, élvezze a pitypanggal tarkított rétek képét és sok más bukolikus tájat. , hogy megszerezze a matracát a Jysk-től és elhelyezze (egy része a mellékletben). Félreértés ne essék, Cecilia gyakorlatias ember, a rögzítést a motor meghosszabbításának tekinti, mintha ő vezetné az autót és ott lenne egy hátsó ülés, hogy pillanatnyilag olyan, mintha csak két autó lenne. ülések. Cecilia perspektívából látja a dolgokat, motorkerékpárral elmegy a legközelebbi autószervizbe. Beszél az ottani szakértőkkel, megmutatják neki a lehetőségeket, az egyes rögzítési modellek árát. Cecilia leül, és átnézi a rögzítési modellek listáját. Az összes árat mérlegelve azt a mellékletet választja, amelyik a legolcsóbbnak tűnt. A férfi megkérdezi tőle, hogy biztos-e benne, amit akar, hogy több vásárló panaszkodott a megvásárlása után, hogy teljesen le kellett választani a motorról, nem bízhattak benne, hogy embereket, tárgyakat szállítanak, nagy zajt csapni (annyit a semmiért), hogy megbánták a vásárlást, többször is be kellett menni a szervízbe, mint általában, stb. Cecilia szilárdan meg volt győződve arról, hogy ezt akarja, és azt mondta, hogy ő döntött, és semmi és senki nem változtathatja meg a preferenciáját. Az autószerviz tulajdonosa egyetértett vele, és a melléklethez hasonló, de minőségibb modellt rendelt. Várnia kellett, amíg az övé lesz, mert Hollandiából érkezett. Cecilia nem sietett, nagyon izgatott volt, hogy a motorján úgyis lesz ragaszkodás. Szerencsére nagyon energikus volt, nem kellett több vitamin, éjszaka sem aludt, túl nagy extázis, hogy esetleg az autószerviz tulajdonosa felhívja, hogy jöjjön el az attaséért.

Egy hónappal később kap egy e-mail-értesítést az autószerviztől, hogy az alkatrész készen áll, és jöhet a motorkerékpárral, hogy oldalra rögzítse. Cecilia néhány sötét karikával érkezett, túl régóta remélte, hogy a lehető legrövidebb időn belül készen lesz. Háromszor kellett bemennie a kukoricatáblára. De nem baj, nem szenvedett semmit, épségben megérkezett az autószervizbe. Az ottani férfiak felszerelték neki, jól passzolt, nem lötyögött, nem volt semmi gyanús. Legalábbis Cecilia első pillantásra így gondolta. De még csak nem is motorozott kötődéssel, hogy lássa, milyen érzés maga az élmény. Beindította a motort, hogy hazamenjen. Hazafelé úgy érezte, hogy a tartozékot kicsit nehéz cipelni, a motor is nehezebben kezelhető emiatt, főleg, ha kanyarodni kell, balra, jobbra, ahol csak kellett. Ezt azonban nem hagyja elkedvetleníteni, állandóan az attaséval megy, amíg egy meglehetősen tragikus eset meggondolja magát.

Egy forró augusztusi estén a környékbeli hipermarketbe ment vásárolni. Miután mindent beszerzett, ami a lasagne elkészítéséhez kellett, a táskát a vásárolt termékekkel a mellékletbe tette. Kiment a bolt parkolójából, miközben egy göröngyös úton ment, mert a külvárosban lakik, és ilyenek az utak, egy ponton valami furcsát érzett, mintha leszakadt volna a hosszabbítás, amit hordott. Egyáltalán nem tévedett. Az attasé megérkezett a kukoricatáblára, minden terméke a síkságon volt. Hogyan tud még ilyen körülmények között elkészíteni Dr. Oetker lasagnáját? Cecilia szóhoz sem jutott a döbbenettől, és arra gondolt, hogy a táska helyett akár egy személy is lehetett. Nem szerette meggondolatlan vágyának következményeit, ezért a helyi sajtóban hirdetett, borzasztó áron eladta az attasét, és a pénzen vett egy kész lasagnét.

Еще ...

BASTONUL ALB

… Domnul își  continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori  trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și  trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în  rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude  glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu  pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul  trăirii și al discernământului, toate  considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța  spre cer, parcă  vrând să se contopească cu stelele,sau, poate  dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii  triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și  deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade  și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză,  se roagă să fie iertați,  se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb,  tactil caută să se localizeze mai aproape de partea  laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat  , durerea  nu-i oprește drumul către  casă. Își spune ca pentru el,  că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce  domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu  deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a  venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același  zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a  rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...                                                     
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează...  Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.

Еще ...

DANIEL part.1

          Eu sunt DANIEL ,și am doar câțiva anișori .M-am trezit parcă dintr-un vis .Trezirea mea a fost amară.

În casa noastră era forfotă mare ,multă lume în haine cernite,pe mulți nici nu-i cunoșteam.Mama se agita de

colo până colo .Frații mei mai mari erau cuminți și ascultători ,gata s-o  ajute pe mama dacă le cerea ceva.

Pe mine nu prea mă  băgau în seamă ,nu eram de ajutor.Erau multe lucruri de făcut și eu mai mult îi încurcam .

Vecina noastră i-a propus mamei să mă i-a la ea acasă să mă joc cu Anuța ,că eram colegi la grădiniță .Până la

urmă am înțeles .Tata a murit într-un accident de muncă  la combinat .Era  în schimbul de noapte..Vestea a căzut

ca un trăsnet în zorii zilei de 3 martie,zi pe care mama nu a uitat-o niciodată .Am înțeles durerea mamei când am

văzut-o prăvălită peste un mormânt proaspăt acoperit cu multe coroane.Mama mângâia florile și săruta crucea  pe

care  era scris numele tatului meu cu culoare neagră .De pe cruce ,tata se uita la noi dintr-o fotografie  ce semâna

cu una la fel pusă de mama pe servanta din sufragerie,Mama nu mai plângea . Ea vorbea cu tata  și-i cerea sfatul

cum să se descurce fără el ,fără ajutorul lui .Îi vorbra pe un ton rugător ,iar eu am  început să plâng ,la început mai

ușor ,apoi cu sughițuri .Atunci am înțeles că dragul meu tată ,de acolo de unde este acum ,n-o să mai poată veni

niciodată .Îl vom vedea doar în poze.De aceia și mama era așa disperată ,știu că și ea știa asta .Casa noastră nu mai

seamăpă cu  ce a fost odată..Tristețea  și jalea erau în casa noastră .Pe vitrina din sufragerie ,tabloul  tatălui meu

ornat cu pamblică neagră ne urmărea cu privirea. Mama îl mângâia și lacrimile îi curgeau pe obraz, asta o făcea în

tăcere ,ascunzându-se de noi.

          Când eram afară să mă joc cu copiii,unii din vecinii noștri se opreau lângă mine ,mă mângâiau pe cap și spuneau:

-Copil fără noroc - .Mama nu mai făcea față cheltuielelor . Tata nu mai era ca să aducă bani în casă ,mama nu avea  ser-

viciu .O vedeam adesea socotind cu grijă fiecare bănuț să ajungă să plătească datoriile .Mama nu mai făce torturi de ziua

noastră ,nu mai face păcintele ei pentru care tata o lăuda.În casă întrase sărăcia .Mama se schimbase mult ,era tăcută  și

nervoasă, nu mai mergea nici radio ,nici televizorul  de la moartea tatei .Grijile casei ,școala ,hrana și datoriile au doborât-o

pe mama ,nu mai era nicio ieșire.A m auzit-o certându-se cu tata: -De ce ,Ștefane , ne-ai lăsat ?Cum  te-ai îndurat de copilașii

noștri ,nu-i vezi cât de nefericiți sunt ?-

          Mama și-a  luat lumea în cap.Câteva zile ne-a lăsat în grija lui tanti Ana ,vecina noastră .La întoarcere , mama  ne-a

îmbrățișat și ne-a spus că trebuie să vindem apartamentul să plătim toate datoriile  și cu ce ne mai rămâne a găsit o casă

modestă la țară .Împortant este să avem un acoperiș deasupra capului .Trebuie să avem mult curaj să plecăm în necuno-

scut ,să rămânem  împreună .Am așteptat  vacanța de vară .După cum spuneam ,casa de la țară era mică ,dar avea  curte

mare cu loc de joacă și o grădină plină  de pomi fructiferi și viță de vie ,se cheamă că suntem bogații!...

Еще ...
prev
next

Другие стихотворения автора

Neliniști

nu poți spune tu

 

muritorul de rând

 

cu mâna pe inimă

că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu

de rugăciune al omului singur

denumit Gând

doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat

ca niște borne kilometrice

de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul

din păcate

dumnezeii lor

fără niciun reper verosimil

sunt tot atât de infiniți

precum infinitul

(nemărginit la capete!)

un fluviu spumos de întuneric și lumină

revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal

a cerului

peste toate sfâșierile noastre metafizice…

Еще ...

Oglinzi paralele

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...

Еще ...

Destine

Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul

din carapacea tristeții.

Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile

mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,

există încă prea mult sânge la locul faptei

și prea multă confuzie.

Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc

sub perfuzie,

probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,

copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,

tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului

și nu te va putea obliga nimeni.

Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,

oamenii vor întoarce capetele după noi siderați

nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

Еще ...

Cronici de epocă

singura certitudine este biletul tău

de pe noptiera

scriai că pleci să-ți cauți drumul

de-atunci torn incontinu apă la rădăcina gândului

așteptând să răsară un firicel de speranță

n-a avut niciun sens să pleci din viața mea

pe ușa din dos a iubirii

lăsându-mă să trăiesc fără inimă

fără memorie

într-un corp mort

s-au ofilit și magnoliile albe

în glastră

care trăiau ca și mine

din dragoste

n-a mai rămas în urmă decât ruinele amintirii

învăluite în valuri de  fum și flăcări mocnite

ca după un război fratricid

necâștigat de nimeni…

.

singura certitudine este biletul tău de adio

pe care ai lăsat să picure din întâmplare

o lacrimă…

Еще ...

Strigăt

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

 

a morții

 

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

Еще ...

Zefir

Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei

cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre

ale dimineții

iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi

printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri

de inimi

printre frunzele Maiestăți sale regale

Magnolia

cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei

printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală

și printre suspinele străzii

amestecate cu mirosuri de cauciuc ars

peste care adierea zefirului

aluneca ca o rochie mătăsoasă

de pe trupul unei femei îndrăgostite

.

Am deschis vrăjit fereastra spre cer

ascultând respirația celestă a stelelor

care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori

și deveneau supernove

în meri pițigoi cântau îngeresc

desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru

doar pictorul bătrân de la capătul orizontului

rămas fără culori

își făcea loc cu mâinile

prin albul nemângâiat al pânze

.

Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor

care se loveau de aurul spălăcit al țărmului

ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului

din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață

să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului

și de vraja neverosimilă a gândului

tot oameni

Еще ...

Neliniști

nu poți spune tu

 

muritorul de rând

 

cu mâna pe inimă

că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu

de rugăciune al omului singur

denumit Gând

doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat

ca niște borne kilometrice

de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul

din păcate

dumnezeii lor

fără niciun reper verosimil

sunt tot atât de infiniți

precum infinitul

(nemărginit la capete!)

un fluviu spumos de întuneric și lumină

revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal

a cerului

peste toate sfâșierile noastre metafizice…

Еще ...

Oglinzi paralele

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...

Еще ...

Destine

Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul

din carapacea tristeții.

Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile

mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,

există încă prea mult sânge la locul faptei

și prea multă confuzie.

Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc

sub perfuzie,

probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,

copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,

tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului

și nu te va putea obliga nimeni.

Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,

oamenii vor întoarce capetele după noi siderați

nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

Еще ...

Cronici de epocă

singura certitudine este biletul tău

de pe noptiera

scriai că pleci să-ți cauți drumul

de-atunci torn incontinu apă la rădăcina gândului

așteptând să răsară un firicel de speranță

n-a avut niciun sens să pleci din viața mea

pe ușa din dos a iubirii

lăsându-mă să trăiesc fără inimă

fără memorie

într-un corp mort

s-au ofilit și magnoliile albe

în glastră

care trăiau ca și mine

din dragoste

n-a mai rămas în urmă decât ruinele amintirii

învăluite în valuri de  fum și flăcări mocnite

ca după un război fratricid

necâștigat de nimeni…

.

singura certitudine este biletul tău de adio

pe care ai lăsat să picure din întâmplare

o lacrimă…

Еще ...

Strigăt

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

 

a morții

 

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

Еще ...

Zefir

Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei

cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre

ale dimineții

iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi

printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri

de inimi

printre frunzele Maiestăți sale regale

Magnolia

cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei

printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală

și printre suspinele străzii

amestecate cu mirosuri de cauciuc ars

peste care adierea zefirului

aluneca ca o rochie mătăsoasă

de pe trupul unei femei îndrăgostite

.

Am deschis vrăjit fereastra spre cer

ascultând respirația celestă a stelelor

care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori

și deveneau supernove

în meri pițigoi cântau îngeresc

desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru

doar pictorul bătrân de la capătul orizontului

rămas fără culori

își făcea loc cu mâinile

prin albul nemângâiat al pânze

.

Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor

care se loveau de aurul spălăcit al țărmului

ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului

din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață

să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului

și de vraja neverosimilă a gândului

tot oameni

Еще ...
prev
next
#Интересно  Поэма: Colții
Этот сайт использует файлы cookie. Продолжая просматривать, вы соглашаетесь на использование файлов cookie. Политика в отношении файлов cookie.