Auditur et altera pars

Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?

De false judecăți corecte 

Crescute-n ani de critici, de suspin

De mari orgolii ce revin

Şi iarăsi.. tot revin

Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate

Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate

Eşti frate geamăn cu Orgoliul

Şi el şi tu, aievea judecați

Ca fiind superiori şi veşnici

Dar veşnic asprii, neînduplecați

Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori

Şi totuşi ..judecați!

Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc

Nu poate potoli asemenea potop

Potop de sete de dreptate,

Potop de ruginite creiere deşarte

De ură, de mândrie, de umilință vie

Ce te aduc să simți, să spui, 

Să crezi cu patos, cu tărie

Că viaţa e doar parte din Mândrie

Deşi eşti ființă unică şi încă vie

Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie

În zece ani de lupte de dreptate

De compromisuri limită, forţate

Ajuns-ai să le spui pe toate

Cuvinte aspre şi grețoase

De-ar fi mai blânde ale tale

Limbă de foc, inimă de taur

De-ai şti că tot şi toate ce le judeci

Au şi din gena ta o parte

Poate ai fi mai iubitoare

Aşa cum spui că eşti de fapt

Aşa cum le pretinzi pe toate

De cauți mereu vină

De critici în surdină

De poveşteşti adesea tuturor

Că tu eşti doar lumină

Iar eu adesea întuneric copt

De crezi că astfel sunt de vină

Cum vrei să nască un nou nou

Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?

Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul 

De tot repeți aceeaşi strofă

Ți doar să-mi spui că eu,

Sunt tot acelaşi negru vis, 

Sunt tot acelaşi om - neomul

Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania

Ești roșu-aprins precum acel Apus de Soare ce se ascunde prin văile de umbre, și-ascunzi în ochi doar nopțile de Toamnă dar și tăcerile profunde. Cui tu zîmbești, nici tu nu știi. Dar fugi, te pierzi, te-ascunzi mereu printre aceiași pixeli și speri mereu că totul are-un scop Divin ce te îndreaptă spre acele Dimineți rîvnite.

În cîte nopți și cîte trepte împletite în mănunchi de stele ai vrut să urci?! Și cîte, și mai mult, fărîme au căzut?! Mai este socoteala înscrisă pe vreo foaie? E doar o pată de culoare, în permanente amintiri.

Ma-ntreb cu oarecare nostalgie de ce mai scriu tăcerii, dar și tacerea își spune o poveste - povestea infinită de gînduri infinite și adîncuri de ape neliniștite. Te vezi, te cauți, te pierzi, te regăsești pentru o clipă și mori ca sa renaști tu iară. Precum efemerida dansezi pe firul invizibil. Și fiecare dans îl faci tot mai tăcut în sunetele mute făcute-n pași, cu grijă, sperînd să nu se rupă. Tu încă poți zbura de vei avea curajul. Fii liberă în zbor și nu în pași rătăcitori.

Lumină din lumină se naște peste floare,

Ușor și dintr-o vină se naște supărare.

Dar frica te omoară:-dușmanul cel dintâi-

De ți-a intrat în vene , iți pune căpătâi.

Și-atunci începe răul, când dubiile apar,

Se scurge toată viata, ca vinul din pahar,

Și-ai vrea să-ncerci norocul, dar teamă ți-e că nu-i,

Rămâi pe loc în umbră, ca haina într-un cui.

Și cui să-i ceri părerea când toată lumea minte?

Te pierzi printre probleme și uiți de cele sfinte.

Și-ncepi să dai afară tot ce-ai ținut în tine,

Căci înecat în frică, faci rău și zici că-i bine.

Conștiința încărcată , începe să te strige,

Și inima se zbate, ca-nfiptă în cârlige.

Știind că nu e bine, văzând că tot greșești,

Te-arunci între suspine și-ai vrea să te oprești.

Dar corpul iți e mort și mintea îți este-n ceață,

Simți flăcări de sminteală în inima de gheată,

Tu, cel ce ieri zâmbeai, cuprins de imprudență,

Azi copleșit de vorbe, te-afunzi în decadență.

Și unde erai ieri, azi greu vei reveni,

Căci guri ce lasă urme oriunde vei zări.

Și-o inimă distrusă degeaba e cusută,

Că ața doar o strânge, dar ea rămâne ruptă.

strămoșii

ducând pe umeri

războaie si foamete

n-au trădat patria

De la înserat,

Valurile se înălţau

Până dincolo

De Trece-Zi,

Iar eu,încercam să ajung

Cât mai aproape

De Chiamă-Lună.

Stelele,cocoţate sus,

Nu aveau frică

De Atinge-Marea

Şi plecate să se întalnească

Cu Miază-Vânt,

Aruncau în urma lor

Scântei îndepărtate.

Liniştea se auzea peste tot…

Linişte-'n valuri…

Dragoste-'n flori,

De Regina-Nopţii îmi amintea,

Şi cercuri de apă

Sub stelele boltă gândeam…

Ecoul, punea stavilar

Peste Ochii-Lumii

Şi, spărgând valurile,

Stiga spre începuturi:

--Copil de vânt

Cu umeri goi

Şi pielea fină,

Ai uitat zilele roz!!!???

De nicăieri ,

Se auzea în sparte unde...

Ceva nelamurit,

Împrăştiind mozaic în sclipiri,

Iar valurile se înălţau

Iar şi iar

Pâna dincolo

De acuarelele

De la Trece-Zi….

orgolioși

narcisiști

ipocriți

trăim duplicitar sub o imagine falsă

într-o zi ne-am privit întâmplător în oglinzile dinăuntru sufletelor noastre

și ne-am înspăimântat

nu mai eram cei care ne văzusem până atunci în banalele oglinzi de sticlă din holuri

vitrine

din alte locuri

cum era posibil să fim în același timp și unii și alții

ne-am întrebat între noi

dar n-am știut ce să ne răspundem

ba chiar am râs ascultându-ne

descoperindu-ne

dându-ne jos măștile

ăștia suntem

niște actori de mâna a doua

distribuiți aleatoriu într-o piesă de teatru absurd

după același scenariu

pe aceași scenă cu decoruri ieșite din uz

cu aceleași lumini și umbre jalnice

locuiți de aceleași vise uzate la maxim

trăind second hand

într-o viață stoarsă ca o lămâie

de alții…

degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…

Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut  era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.

     În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.

     Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat  invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.

     Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.

     -  Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!

     -  Doamne, au trecut treizeci de ani.

     - Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!

     În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.

Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet

„ Ajunge, fiule!”

de obicei, trăiesc fără ochii pe ceas

mă mulțumesc să privesc din când în când Soarele

am împărțit cerul în două

încercând să despart diminețile de amezi și de nopți

de constelații

să-mi fac o idee despre timp

în rest n-am nicio legătură cu acesta

el își vede de drumul său fără întoarcere

eu de al meu

cu suișuri și coborâșuri

sunt prea ocupat să-mi aliniez inima după Steaua Polară

sau după ceasul astronomic de la Strasbourg

mi-e greu să mă alinniez și cu mine însumi uneori

cu piramida lui Keops și Eversetul

care-și bat joc în neclintirea lor milenară

de timp

de ce mi-ar păsa mie

oglinda așezată între mine și lume

e spartă demult

atunci am abolit pentru totdeauna dictatura odioasă a ochiului

îmbrățișând democrația inimii

care mă ajută să-mi simt viața

nu s-o măsor

să-mi păstrez nealterat curajul de a trăi

până la capăt

ca un fluture care își trăiește fericit viața

într-o singură zi…

să nu-mi spui că ai mai vrea și o bucată de cer

pe lângă inima mea

ar fi prea mult

nu-mi cere ce nu-ți pot da și nu-ți poate da nimeni

lista ta de dorințe a ajuns la sfârșit

e timpul să te uiți și peste lista mea

scurtă

cu un singur punct

„primeștie-mă în sufletul tău

să dorm acolo o noapte!”

atât

e destul de puțin și nu există nicio primejdie

să rămân dincolo de noaptea aceasta

fiindcă eu sunt ca o pasăre

îmi place mai mult albastru infinit al cerului

decât orice

urăsc colivia în care ai vrea să mă închizi

dar parcă aș intra înăuntru o noapte

(când nu mă poți expune prietenilor tăi

ca pe un papagal pornografic!)

să văd cu ochii mei ce schelete ascunzi

în debaraua ta sinistră

a gândului…

la fiecare început de Decembrie

sunt trist

se adună toate tristețele de peste an

unele peste altele

într-un loc fragil al tristeții

undeva în preajma inimii

până îmi înăbușă sufletul

și parcă mă simt tot mai greu

cu fiecare tristețe presată între filele acestei cărți  a vieții

fixată în bolduri pe aceeași bucată de polistiren expandat

ca în copilărie

când în locul tristeților

puneam cărăbuși și fluturi

și-i răstigneam acolo de vii

cu o cruzime nemaiîntâlnită

diferența e că tristețile nu se ofilesc niciodată

sunt ca niște camelii de iarnă

care înfloresc în decembrie

ce poate fi mai frumos decât o floare albă de camelie

în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol

sau una roșu aprins

ca un  licurici care strălucește noaptea

când crapă pietrele

cred că doar tristețile

îmbrăcate în negru

sunt mai enigmatice decât cameliile

pot fi asemănate cu măicuțele de la Văratic

care bat toaca la miezul nopții

atunci când simți că ți se rupe inima

de ce oare suntem condamnați la iubire veșnică

la această suferință nedreaptă

de a ne iubi între noi

uneori chiar împotriva inimilor noastre...