Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…
Стихи из этой категории
La un pas...
Sentimentele îi sunt pe cale să explodeze
Conștiința îi este pe cale sa cedeze
Este constant la un pas să clacheze....
Nu și-a dorit de la viață decât puțină fericire
Să aibă șansa să-nțeleagă ce e aia iubire
Acum dezamăgirea i se poate citi-n privire...
Este mereu la un pas să facă ultimul pas
Este mereu la un pas să renunțe la tot ce-a tras
Este mereu la un pas să se lase de focurile iadului ars....
Fiind mereu la un pas acum face ultimul pas
Nu se mai lasă de nimic distras
Nu se uită-n spate să vadă ce a rămas.....
Face ultimul pas de pe drumul vieții
Face primul pas pe cărarea morții.....
Pe cărarea morții păsește poetul neînțeles
Ultimele gânduri și le lasă pe un ultim vers
Sufletul său rămâne călător prin univers.....
Nu știu cum e sa fii fericit
Ploaia, furtună și vremerea rea este exact ce se întâmplă în zona mea
Astea ma liniștesc, cu ce e rău încep sa ma obisnuiesc
Vreau liniște, dar nu gasesc
De ce oare sa ma mai obosesc?
Viata lovește peste tot
E nevoie de un antidot,
E rău de tot.
Îmi e frica și de umbra mea
Dar nimeni nu vede, oare e bine asa?
Lumea zice sa iau în seama și faptul ca mi se întâmplă lucruri bune,
Dar lucrurile nasoale ma umplu de spume.
As fi vrut sa am viata de căcat de la început, dacă era asa acum, probabil nu era prea mult.
Pur și simplu toate pe care mi le doresc, nu se îndeplinesc ceea ce e prostesc, nebunesc și deprimesc. Bye!
Orbitor
Doi ochi se pun pe pieptul meu ca bruma…
Să știi ca n-am uitat minciuna,
Gandu-mi zboară tot la tine,
Cum să fac să fie bine?
Ce i interesează pe ei..?
Ce ne spunem noi în tei.
Lângă stâna din grădina,
Ne țineam strâns în tihnă.
Nu deschide încă ochii
e târziu, n-am chef de…
nu contează ce am spus
haide sus, mai sus mai sus.
Numai artistul dainuieste-n nemurire
Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține
Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată
Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță
Singura lumină ce va pătrunde pe
cer va fi lumina cuvintelor
Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet
Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată
Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă
Definiție
„neliniștite păsări luând cu asalt norii”
semnează artistul într-un colț al pânzei
și-aruncă plictisit pen***cenzure***
desenase imaginea unei păsări necunoscute
din memorie
o văzuse cândva suprapunându-se peste imaginea norilor
și-o asociase cu sandwich-ul pe care tocmai îl mâncase
la micul dejun
fără prea multă tragere de inimă
fiindcă se alese cu o senzație supărătoare de insațietate
cum naiba să asociezi o pasăre cu o bucată de carne
între două felii de pâine
și să pretinzi că aceasta este o operă de creație plastică
cineva
desigur
va descifra imaginea într-o cheie proprie
neînțeleasă de nimeni
altcineva te va propune la Premiul Nobel pentru pictură naivă
iar tu
artistul flămând
care știi adevărul
vei ridica contrariat din umeri
până la urmă aceasta e arta…
SINGURĂTATE
Ulcioare de lut ,semne de piatră
Mușcate de timp, mușcate de daltă
Vorbesc de trecerea noastră ,
Pe acest pământ.
Într-o poveste minunată.
Într-un cuvânt plâng
Prin noaptea înstelată
Și râd și plâng și-mi
Caut un drum...
La un pas...
Sentimentele îi sunt pe cale să explodeze
Conștiința îi este pe cale sa cedeze
Este constant la un pas să clacheze....
Nu și-a dorit de la viață decât puțină fericire
Să aibă șansa să-nțeleagă ce e aia iubire
Acum dezamăgirea i se poate citi-n privire...
Este mereu la un pas să facă ultimul pas
Este mereu la un pas să renunțe la tot ce-a tras
Este mereu la un pas să se lase de focurile iadului ars....
Fiind mereu la un pas acum face ultimul pas
Nu se mai lasă de nimic distras
Nu se uită-n spate să vadă ce a rămas.....
Face ultimul pas de pe drumul vieții
Face primul pas pe cărarea morții.....
Pe cărarea morții păsește poetul neînțeles
Ultimele gânduri și le lasă pe un ultim vers
Sufletul său rămâne călător prin univers.....
Nu știu cum e sa fii fericit
Ploaia, furtună și vremerea rea este exact ce se întâmplă în zona mea
Astea ma liniștesc, cu ce e rău încep sa ma obisnuiesc
Vreau liniște, dar nu gasesc
De ce oare sa ma mai obosesc?
Viata lovește peste tot
E nevoie de un antidot,
E rău de tot.
Îmi e frica și de umbra mea
Dar nimeni nu vede, oare e bine asa?
Lumea zice sa iau în seama și faptul ca mi se întâmplă lucruri bune,
Dar lucrurile nasoale ma umplu de spume.
As fi vrut sa am viata de căcat de la început, dacă era asa acum, probabil nu era prea mult.
Pur și simplu toate pe care mi le doresc, nu se îndeplinesc ceea ce e prostesc, nebunesc și deprimesc. Bye!
Orbitor
Doi ochi se pun pe pieptul meu ca bruma…
Să știi ca n-am uitat minciuna,
Gandu-mi zboară tot la tine,
Cum să fac să fie bine?
Ce i interesează pe ei..?
Ce ne spunem noi în tei.
Lângă stâna din grădina,
Ne țineam strâns în tihnă.
Nu deschide încă ochii
e târziu, n-am chef de…
nu contează ce am spus
haide sus, mai sus mai sus.
Numai artistul dainuieste-n nemurire
Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține
Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată
Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță
Singura lumină ce va pătrunde pe
cer va fi lumina cuvintelor
Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet
Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată
Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă
Definiție
„neliniștite păsări luând cu asalt norii”
semnează artistul într-un colț al pânzei
și-aruncă plictisit pen***cenzure***
desenase imaginea unei păsări necunoscute
din memorie
o văzuse cândva suprapunându-se peste imaginea norilor
și-o asociase cu sandwich-ul pe care tocmai îl mâncase
la micul dejun
fără prea multă tragere de inimă
fiindcă se alese cu o senzație supărătoare de insațietate
cum naiba să asociezi o pasăre cu o bucată de carne
între două felii de pâine
și să pretinzi că aceasta este o operă de creație plastică
cineva
desigur
va descifra imaginea într-o cheie proprie
neînțeleasă de nimeni
altcineva te va propune la Premiul Nobel pentru pictură naivă
iar tu
artistul flămând
care știi adevărul
vei ridica contrariat din umeri
până la urmă aceasta e arta…
SINGURĂTATE
Ulcioare de lut ,semne de piatră
Mușcate de timp, mușcate de daltă
Vorbesc de trecerea noastră ,
Pe acest pământ.
Într-o poveste minunată.
Într-un cuvânt plâng
Prin noaptea înstelată
Și râd și plâng și-mi
Caut un drum...
Другие стихотворения автора
Dizertații
nu cred că-i bine să forțezi dialectica
dinăuntru lucrurilor
să accentuiezi contradicțiile din sânul
materiei
interacțiunile ei
să vezi în locul Saharei
imensa jungla a Amazonului
sau în locul amantului reginei Marii Britanii
de acum o sută de ani
pe Oliver Cromwell
de la mijlocul secolului XV
acțiunea omului
în general
ține de metafizică
de o cuantica misterioasă a instinctului
definită științific constanta lui Plank
sau neștiințific
pulsație
precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece
care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții
într-o succesiune dizarmonică de țipăte
exprimată în radiani
și acțiunea propriu-zisă
rezultanta cinetică
măsurabilă în joule pe secundă
constanta lui Plank fiind
desigur
aceeași nefericită marcă de whisky…
Bolero
în seara asta mă plimb prin oraș
fără inimă
ceva dinăuntru îmi spune să nu-mi iau inima
ninge atât de frumos și armonic
ca într-o simfonie de Ravel
încât îmi vine să plâng
îmi îngheață lacrimile în colțul ochilor
devin țurțuri
sloiuri
de undeva aud un sunet tulburător de flaut
ricoșând de pereții infiniți ai liniștii
e prea frumos să nu plâng în seara asta
chiar și fără inimă
indiferența celor care trec
sculptează flori de gheață-n ferestre
ici și colo câte un degețel de copil adaugă dragoste
8 Martie
aștept să deschizi ochii spre ziuă în dimineața aceasta de opt
din luna lui Marte
dormi fără griji într-un vis ireal cu magnolii și grauri
doar zâmbetul ți se răsfrânge în afară
din gând
te-ai răsucit înspre mine
dezvelindu-ți genunchiul rotund ca opalul de pe inelul
pe care ți l-am dat încă de-aseară
între cerșafurile acestea învolburate
vai
mototolite acum în somnu-ți ușor ca o pană de pasăre purtată de vânt
mă gândesc
cum mi se întâmplă de fiecare dată
când te privesc noaptea
deși ești femeia mea până la moarte
mă înfioară gândul de a-ți atinge lobul urechii
prin somn
așa cum dormi îmi apari ca un înger dintr-o pânză a lui da Vinci
de afară mai aud doar pașii vântului călcând peste ultima zăpadă
a mieilor
în zori
când vei deschide ochii spre ziuă
iubito
îți voi dărui coroana iubirii
din flori de măslin
să-mi fii regină de-a pururi…
Crispări
tu nu poți trăi fără metafore
așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre
Poezia
știu
tu însăți ești o metaforă
într-o lume a poeților
pentru oamenii simpli
care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul
cu balustrade de aur
rămâi doar o femeie cu nazuri
precum cele mai multe dintre femei
fiindcă toate sunteți pline de metafore
ca și azi
în zilele mele triste
ascult durerosul Recviem în re minor
de Mozart
și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire
peste aminirile noastre
îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste
nu mai știu cine și când
a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene
cert e că toate s-au ofilit
iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…
Adenalină
n-ai cum să nu vorbești despre acel echilibru fragil
la limită
al omului care merge cu tălpile goale pe cioburi de sticlă
artistul din mine ar putea reprezenta această imagine izbitoare
într-un tablou suprarealist cu accente pe culoarea verde a sângelui
neapărat verde
cunoscând spaima viscerală a ochiului la roșul aprins al hemoglobinei
și lipsa de reacție la verdele clorofilei
durerea îmi apare ca o problemă de percepție
în general se poate merge și pe tăciuni aprinși
pe sârmă
pe vârfuri de cuie
se poate chiar levita
cu ochii în buzunarele hainei
.
ca un șarpe hain care se târâie prin mlaștina cărnii
spaima-și-nfige dinții în călcâiul drumețului
n-ai cum să nu vorbești despre puterea minții yoghinului
în fața obedienței gândului
artistul din mine ar ilustra un tablou clinic al fricii
sub forma unei fiole din sticlă brună cu adrenalină limpede
în gura șarpelui
.
ici și colo pe aleile largi ale liniștii
inconștientul se plimbă cu mâinile în buzunare
n-ai cum să nu vorbești despre spaimele ancestrale
ale ființei
sedimentate în creier
artistul din mine ar picta tabloul omului cu amigdalele-n mână
sărind într-o prăpastie..
Uimire
vântul acela apăruse de nicăieri
îmi umpluse ochii cu puf de păpădie
și praf cosmic
doi grauri imitau dintr-un salcâm o fugă de Bach
la virgulă
mai încolo ziua se topise în brațele nopții
în pași de tangou vienez
mă întorceam pe drumul spre casă
printre zeci de fluturi zglobii și zumzete
îmi vibra inima ca un diapazon
ascultând arpegiile brazilor de pe margini
deveneam la rându-mi muzică și instrument simțitor
într-o simfonie celestă a florilor
cum aș putea să-ți descriu în cuvinte acest musical dumnezeiesc
de pe un Broadway al inimii,,,
Dizertații
nu cred că-i bine să forțezi dialectica
dinăuntru lucrurilor
să accentuiezi contradicțiile din sânul
materiei
interacțiunile ei
să vezi în locul Saharei
imensa jungla a Amazonului
sau în locul amantului reginei Marii Britanii
de acum o sută de ani
pe Oliver Cromwell
de la mijlocul secolului XV
acțiunea omului
în general
ține de metafizică
de o cuantica misterioasă a instinctului
definită științific constanta lui Plank
sau neștiințific
pulsație
precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece
care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții
într-o succesiune dizarmonică de țipăte
exprimată în radiani
și acțiunea propriu-zisă
rezultanta cinetică
măsurabilă în joule pe secundă
constanta lui Plank fiind
desigur
aceeași nefericită marcă de whisky…
Bolero
în seara asta mă plimb prin oraș
fără inimă
ceva dinăuntru îmi spune să nu-mi iau inima
ninge atât de frumos și armonic
ca într-o simfonie de Ravel
încât îmi vine să plâng
îmi îngheață lacrimile în colțul ochilor
devin țurțuri
sloiuri
de undeva aud un sunet tulburător de flaut
ricoșând de pereții infiniți ai liniștii
e prea frumos să nu plâng în seara asta
chiar și fără inimă
indiferența celor care trec
sculptează flori de gheață-n ferestre
ici și colo câte un degețel de copil adaugă dragoste
8 Martie
aștept să deschizi ochii spre ziuă în dimineața aceasta de opt
din luna lui Marte
dormi fără griji într-un vis ireal cu magnolii și grauri
doar zâmbetul ți se răsfrânge în afară
din gând
te-ai răsucit înspre mine
dezvelindu-ți genunchiul rotund ca opalul de pe inelul
pe care ți l-am dat încă de-aseară
între cerșafurile acestea învolburate
vai
mototolite acum în somnu-ți ușor ca o pană de pasăre purtată de vânt
mă gândesc
cum mi se întâmplă de fiecare dată
când te privesc noaptea
deși ești femeia mea până la moarte
mă înfioară gândul de a-ți atinge lobul urechii
prin somn
așa cum dormi îmi apari ca un înger dintr-o pânză a lui da Vinci
de afară mai aud doar pașii vântului călcând peste ultima zăpadă
a mieilor
în zori
când vei deschide ochii spre ziuă
iubito
îți voi dărui coroana iubirii
din flori de măslin
să-mi fii regină de-a pururi…
Crispări
tu nu poți trăi fără metafore
așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre
Poezia
știu
tu însăți ești o metaforă
într-o lume a poeților
pentru oamenii simpli
care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul
cu balustrade de aur
rămâi doar o femeie cu nazuri
precum cele mai multe dintre femei
fiindcă toate sunteți pline de metafore
ca și azi
în zilele mele triste
ascult durerosul Recviem în re minor
de Mozart
și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire
peste aminirile noastre
îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste
nu mai știu cine și când
a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene
cert e că toate s-au ofilit
iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…
Adenalină
n-ai cum să nu vorbești despre acel echilibru fragil
la limită
al omului care merge cu tălpile goale pe cioburi de sticlă
artistul din mine ar putea reprezenta această imagine izbitoare
într-un tablou suprarealist cu accente pe culoarea verde a sângelui
neapărat verde
cunoscând spaima viscerală a ochiului la roșul aprins al hemoglobinei
și lipsa de reacție la verdele clorofilei
durerea îmi apare ca o problemă de percepție
în general se poate merge și pe tăciuni aprinși
pe sârmă
pe vârfuri de cuie
se poate chiar levita
cu ochii în buzunarele hainei
.
ca un șarpe hain care se târâie prin mlaștina cărnii
spaima-și-nfige dinții în călcâiul drumețului
n-ai cum să nu vorbești despre puterea minții yoghinului
în fața obedienței gândului
artistul din mine ar ilustra un tablou clinic al fricii
sub forma unei fiole din sticlă brună cu adrenalină limpede
în gura șarpelui
.
ici și colo pe aleile largi ale liniștii
inconștientul se plimbă cu mâinile în buzunare
n-ai cum să nu vorbești despre spaimele ancestrale
ale ființei
sedimentate în creier
artistul din mine ar picta tabloul omului cu amigdalele-n mână
sărind într-o prăpastie..
Uimire
vântul acela apăruse de nicăieri
îmi umpluse ochii cu puf de păpădie
și praf cosmic
doi grauri imitau dintr-un salcâm o fugă de Bach
la virgulă
mai încolo ziua se topise în brațele nopții
în pași de tangou vienez
mă întorceam pe drumul spre casă
printre zeci de fluturi zglobii și zumzete
îmi vibra inima ca un diapazon
ascultând arpegiile brazilor de pe margini
deveneam la rându-mi muzică și instrument simțitor
într-o simfonie celestă a florilor
cum aș putea să-ți descriu în cuvinte acest musical dumnezeiesc
de pe un Broadway al inimii,,,