Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 17 martie 2019
Vizualizări: 1644
Poezii din aceiaşi categorie
De ce eu?
De ce eu, de ce mereu eu?
Toate problemele par să mă caute mereu.
Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,
Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.
De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?
E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.
Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,
Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.
Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,
Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.
Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,
Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.
Resemnare
de fapt, nu știu ce caut
ce mai caut
la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic
de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri
nu mai am loc
debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre
nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir
clandestin
să ștergi cel puțin o dată pe an
praful de pe schelete
să dai acatiste în fiecare duminică
și pomeni
să păstrezi o relație cordială cu morții
nu
nu mai umblu după nimic
n-am ce să mai caut
zău
am găsit tot ce mi-am dorit
nimic n-a meritat și nu merită atâta efort
uneori aceste lucruri vin și singure
noi însă ne grăbim întodeauna prea mult
încercăm s-o luăm înaintea timpului
îmi ajunge
nu-mi mai doresc decât să rămân singur
cu scheletele mele prăfuite
al meu însumi…
Ce însemn…?
Ce însemn eu pentru tine?
Un pansament....o consolare?
Trăiesc cu gândul că pe mine,
Ai pus un semn de întrebare...
Greșeala mea că vii și pleci când vrei,
Greșeala ta că te-ai obișnuit să iei,
Văd viața-n doi,tu doar femei,
Ușor se prăpădește tot ceea ce tu speri
Prăpastia zecilor de conotații
Nu vreau,nu pot, nu simt nimic,
Când separați,sau în relații...
Eu rup din mine câte un pic..
Deci cine sunt eu pentru tine?
Ce am fost,ce voi rămâne?
Nici separați nu ne-ar fi bine,
Iar împreună și mai greu
De te-aș fi strâns mai tare la piept,
Ai fi rămas ca să mai bem un ceai,
Cafeaua nu îți place,nici vinul și ce-i drept,
Ți-aș fi turnat mai mult doar ca să stai.
De te-aș fi sărutat mai lung,mai des,
Ai fi rămas să o mai fac o dată,
M-ai fi iubit fără de interes,
Și m-ai lipi bucată cu bucată.
De ți-aș fi demonstrat iubirea și ce simt,
Ai fi acum,aici cu mine,
Inevitabil mi-ar fi mai ușor să mint,
Cum că m-am resemnat,mi e bine fără tine.
Nu-i loc de întrebări sau de ganduri stupide,
Nici timp să mă întorc în timp nu am,
Știm amândoi,o ușă când se-nchide,
Nu poți intra pe horn sau pe un geam...
stări/3
ochiul
întors spre interior,
are pupila dilatată.
imagini simbolice arhaice
decodează
credința țăranului în nemurire.
vulturul sur -din octogon,
atinge
pătratul și cercul.
prima lumină mă tulbură....
Luminătorul
Visurile mi-au crescut în cuptor
și mi-au topit oasele de dor
Că limitat sunt si nu-i ușor
Să transformi otrava in odor...
Las gândurile să mă poarte
la granița dintre vis și realitate
lent mă împrăști și mă adun
unde două lumi se suprapun...
Decolez cu aripile înțelepciuni
Până ating stelele minuni
Ca perlele Le adun, în minte
Comori cu valori infinite
Stors am fruntea înapoi
Să fac unguient pentru inimi moi...
Aduc mireasma florilor de vară
să poți expira toată ura afară
te purifică sita mea de cuvinte
asimilând gânduri iluminate-n minte...
Mâna mea iî izvor de lumină
Foaia mea ușor o așterne
Să ajungă dincolo de gene
La fel de galantă, la fel de sublimă
Am dat chip chiar și blândeții
Formă, la roua dimineții
Nimic nu-i ce nu pot îngloba
În solubila lumin' a mea
destinul meu, e ca al tuturor
și prevăd pe a lirei culme...
că florile mele scânteietoare
sufocate și stinse-n ceața nepăsării
nu vor ajunge in ghiveci...
să-l decoreze, să-l străpungă, să-l anime
Fi parte din Lumina Mea
Să împodobim ,împreună, lumea
Să nu mai fie exagerat de sobră
Ci un pastel pictat pe marmură
Tăcerea e de aur!
Vorbe!
De când mă știu mult n-am vorbit
și mai ales făr' niciun rost,
Am stat în banca mea și-am învățat
...de la deștept și de la prost.
Mama mi-a spus...ascultă ce zice
fiecare și ia ce ți se pare a fi bun,
Și niciodată nu pune etichetă...că
unu-i înțelept și celălalt nebun.
Când gura o deschizi...ai grijă vorba
nu se mai întoarce,
Și mult are de câștigat...cel ce limba
și-o strunește și tace.
O vorbă din popor ne zice...tăcerea
e de aur când nimic nu ai a spune,
Așa că tu învață, de la viață,..ce-i rău
și ce e bine și stop ispitei pune.
Dar, nici mut nu fi când știi că ai
dreptate și pe nedrept ești acuzat,
Le spune verde-n față...unde-au
greșit, mințit și te-au lezat.
Gându-mi închei...spunându-vă
ce mult îmi place,
De Omul drept, ce mult nu vorbește,
tace și bine face.
Alte poezii ale autorului
Pre - judecăți
îmbătrânim încet-încet
dar sigur
simțim pământul cum se insinuează în oase
în măduvă
cu fiecare pas înspre grădinile suspendate
ale cerului
mai adăgăm câte un pumn de țărână
la temelia năruită a speranței
lăsăm umbrele
aceste creaturi jalnice
tot mai mici
înaintea corpurilor
în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra
cu ochii
încep să-ți bată clopotele
simți tămâia sfârâind în cădelniță
chemarea inconfundabilă a pământului
risipit în oameni
palmele bătucite ale lui Dumnezeu
modelând din lutul primordial omul cavernelor
Homo Australopithecus
ceva de genul acesta
murim încet-încet
dar sigur
precum melcii
în carapacele lor închise ermetic
hermafrodiți
titulari de drept pe liberul nostru arbitru:
ultimul drum…
Însuflețire
Dinafară toate casele par la fel,
aceleași ferestre cu vedere spre stradă,
aceleași uși mohorâte din lemn,
aceleași culori pe fațade și ziduri,
abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,
casa ta, de exemplu, avea suflet,
luase o mare parte din sufletul tău
și-l împrăștiase în lucruri,
până atunci nu observasem că primăvara
înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,
salcâmii,
că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale
prima oară auzisem acolo cântecul mierlei
al cucului,
arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,
atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,
parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,
nu-ți mai venea să pleci,
nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,
întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,
cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,
incapabil să se dăruie,
răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor
și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,
privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,
ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...
Superstiții
am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus
neîmplinite
la naiba
trebuie să crezi în ceva
nu poți sta toată viața indiferent
pe marginea șanțului
să numeri stelele
sau găurile negre din Univers
ca și când ai trăi veșnic
legile fizicii ne spun altceva
într-o bună zi se va sfârși totul
se cuvine
așadar
să te obișnuiești cu gândul acesta
mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani
despre Nibiru
care se-apropie
apostolii despre Apocalipsă
unii îi zic „încălzire globală”
alții altfel
tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii
absentă
te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă
să ai cu ce plăti vămile…
Apăsări
aud numai știri rele în zori
când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte
dimineața însă se anunță frumoasă
ca-ntr-un tablou de Cézanne
scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine
rămas de aseară pe prichiciul ferestrei
în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel
sau Vivaldi
.
să tot trăiești
.
să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai
pline de muzică
ca pe niște sinfonii ale iubirii
neterminate
.
așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții
.
eu
din păcate
mi-am pierdut sufletul
captivul din mine a aruncat telefonul pe geam
a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă
afișând la singura fereastră fără perdele
ostentativ
resemnarea
.
indiferența gregară a cărnii
.
nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții
ca altădată
la un moment dat totul devine prozaic
un déjà vu
mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri
ca o tușă de negru pe negru
în același decor sumbru...
Necunoscute
n-ai de unde să știi adevărul
despre ceva ce nu s-a întâmplat încă
e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini
una care nu exista
pur și simplu
iar alta care trebuia să vină
dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima
nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle
chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața
în acest ocean indian al iubirii
dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii
lui Baudelaire
amarnic
dar parcă prea târziu
îl plânse Ghilgameș pe Enkidu
de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii
însă nici nu disper
este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare
iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…
Geantă
Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.
- Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse