Straturi geologice
învelișul viu al pămânului este ca o carte
scrisă într-un cod secret
nedecriptibil
fiecare pagină echivalează cu un strat geologic
cu o filă galbenă
de pe care s-au șters aproape toate literele
au rămas doar oasele celor primiți în chirie
în apartamentele cu încălzire centrală și aer condiționat
din asamblurile rezidențiale ale vieții
mumiile eviscerate
și îmbălsămate
ca să nu stârnească mirosuri greu de suportat
în cărțile de istorie
virușii insensibili la toate schimbările climatice
caii morți din vremurile războaielor nabucodonosoriene
dinozaurii
o carte începută odată cu descoperirea obiceiului prost
de a ne ilustra gândurile
mustind de idealuri în stare de putrefacție
împinse până în zilele noastre
și
mai ales
de milioane de hectolitri de sânge
parcă prea mult pentru cinci milenii de încleștări fratricide
sub stindardul terorii
culminând cu prăbușirea Turnurilor Gemene...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 27 ianuarie 2019
Vizualizări: 1768
Poezii din aceiaşi categorie
Metafore
Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie
adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,
imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții
în apele Nilului
încă ne bântuie
.
și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică
de dragoste
și o metaforă cosmică a mileniliului trei...
transfigurare 1/4
neliniști-
sculpturi de vânt
vârtejuri rotite
de brațele de oțel ale unei
caracatițe solare-
oglindesc
în oglinda brixel
siluete feminine
temătoare
”Te aștept la părtășie”
În fiecare zi te aștept la părtășie,
Cu vocea tremurândă și astăzi te-am chemat,
Dar fără să îți pese nici măcar o secundă,
Spatele mi-ai întors și ai plecat!
Când am văzut că seara nu ai timp,
Și după tot zăduful erai obosit,
Am hotărât să îti veghez doar somnul,
Făr’să te deranjez măcar umpic.
Speram că dis de dimineață,
Îți va fi dor ca să mă vezi și tu,
Și-n stația de-autouz în plină iarnă,
Te așteptam în zdrențe și tăcut!
Când ți-am zărit privirea...
Erai atât de trist copilul meu,
Cu brațele deschise către tine,
M-am avântat iubire să-ți ofer!
Dar...disprețuitor privind la mine,
Si supărat cu ură ai strigat,
Cerșetorule!
Nu-mi pasă acum de tine,
Și nici dacă astăzi pâine ți-ai aflat!
N-am spus nimic, dar mi-am privit în palme,
În rănile-mi adânci ai fost săpat,
Și numele-ți în coasă-mi ți-e gravat,
Copilul meu,de aceea te-am căutat!
Nuanțe de gri
Cu nuanțe de gri mă hrănesc
Încerc să le depășesc
Dar din minte cresc
Aceste nuanțe gri.
Mă pierd prin nuanțe
Mereu îmi fac speranțe
Adun restanțe
De nuanțe gri.
Imi doresc un alb imens
Sau un negru intens
Vreau să depășesc
Aceste nuanțe gri.
Aș vrea să scap de povară
Să nu mă mai doară
Tot ce mă înconjoară
Sunt nuanțele gri.
Voi fi la mijloc
Sau voi scăpa de joc
Alb sau negru în loc
De nuanțe gri?
31 Decembrie
în noaptea aceasta albă și neliniștită
ca un zbor de lebădă
mai lungă decât toate nopțile anului
care își dă sufletul
am uitat colivia cu păsări măiestre
deschisă
mă întorsesem o clipă în timp
nu mai mult de o clipă
însă destul ca să rămân fără nicio pasăre
înconjurat de liniște
de sloiuri reci de liniște
singur
de mâine va trebui să-mi caut alte păsări măiestre
frumos colorate
nu pot lăsa colivia goală
cele mai multe au plecat spre alte meleaguri
răsfățate de Soare
cele care au rămas s-au ascuns prin scorburi
din calea frigului
nu-i simplu deloc să găsești o pasăre măiastră
în mijlocul iernii
îmi spune Dolores
mai ușor găsești o femeie
care să-ți mângâie fruntea
în liniște
să-ți dăruiască o colivie de aur plină de vise
cât o mie de păsări măiestre
haide
mai bine
să ne resetăm inimile
la zero și un minut
să desfacem ultima sticlă de șampanie
și s-o luăm de la capăt...
Omul fără inimă
da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,
atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul
locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...
Metafore
Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie
adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,
imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții
în apele Nilului
încă ne bântuie
.
și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică
de dragoste
și o metaforă cosmică a mileniliului trei...
transfigurare 1/4
neliniști-
sculpturi de vânt
vârtejuri rotite
de brațele de oțel ale unei
caracatițe solare-
oglindesc
în oglinda brixel
siluete feminine
temătoare
”Te aștept la părtășie”
În fiecare zi te aștept la părtășie,
Cu vocea tremurândă și astăzi te-am chemat,
Dar fără să îți pese nici măcar o secundă,
Spatele mi-ai întors și ai plecat!
Când am văzut că seara nu ai timp,
Și după tot zăduful erai obosit,
Am hotărât să îti veghez doar somnul,
Făr’să te deranjez măcar umpic.
Speram că dis de dimineață,
Îți va fi dor ca să mă vezi și tu,
Și-n stația de-autouz în plină iarnă,
Te așteptam în zdrențe și tăcut!
Când ți-am zărit privirea...
Erai atât de trist copilul meu,
Cu brațele deschise către tine,
M-am avântat iubire să-ți ofer!
Dar...disprețuitor privind la mine,
Si supărat cu ură ai strigat,
Cerșetorule!
Nu-mi pasă acum de tine,
Și nici dacă astăzi pâine ți-ai aflat!
N-am spus nimic, dar mi-am privit în palme,
În rănile-mi adânci ai fost săpat,
Și numele-ți în coasă-mi ți-e gravat,
Copilul meu,de aceea te-am căutat!
Nuanțe de gri
Cu nuanțe de gri mă hrănesc
Încerc să le depășesc
Dar din minte cresc
Aceste nuanțe gri.
Mă pierd prin nuanțe
Mereu îmi fac speranțe
Adun restanțe
De nuanțe gri.
Imi doresc un alb imens
Sau un negru intens
Vreau să depășesc
Aceste nuanțe gri.
Aș vrea să scap de povară
Să nu mă mai doară
Tot ce mă înconjoară
Sunt nuanțele gri.
Voi fi la mijloc
Sau voi scăpa de joc
Alb sau negru în loc
De nuanțe gri?
31 Decembrie
în noaptea aceasta albă și neliniștită
ca un zbor de lebădă
mai lungă decât toate nopțile anului
care își dă sufletul
am uitat colivia cu păsări măiestre
deschisă
mă întorsesem o clipă în timp
nu mai mult de o clipă
însă destul ca să rămân fără nicio pasăre
înconjurat de liniște
de sloiuri reci de liniște
singur
de mâine va trebui să-mi caut alte păsări măiestre
frumos colorate
nu pot lăsa colivia goală
cele mai multe au plecat spre alte meleaguri
răsfățate de Soare
cele care au rămas s-au ascuns prin scorburi
din calea frigului
nu-i simplu deloc să găsești o pasăre măiastră
în mijlocul iernii
îmi spune Dolores
mai ușor găsești o femeie
care să-ți mângâie fruntea
în liniște
să-ți dăruiască o colivie de aur plină de vise
cât o mie de păsări măiestre
haide
mai bine
să ne resetăm inimile
la zero și un minut
să desfacem ultima sticlă de șampanie
și s-o luăm de la capăt...
Omul fără inimă
da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,
atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul
locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...
Alte poezii ale autorului
Geometrii
priveam aseară stelele lui David de pe cer,
așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,
în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,
în fapt, mii de triunghiuri echilaterale suprapuse
efemer,
când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con
priveam spre Universul acesta fără glas
care-mi părea încremenit într-o terifiantă apatie,
redus la niște forme, trasate din compas,
și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.
trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele
e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte
cu două dintre laturi opuse, însă paralele,
și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.
eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,
dacă mă descompui în forme rectilinii,
găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri
plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...
Masacru
Rugul aprins bolborosește incomprehensibil
două numere naturale (1și 2 ) vor fi arse de vii
dintr-o clipă în alta
grupuri izolate de cuvinte se dedau la distrugeri stradale
„ticăloșilor, pedeapsa cu moartea a fost abolită demult”
străjerii Alfabetului iau poziții de luptă
iar clonele literelor de bază
ă,â,î,ș,ț
ascunse în spatele căciulilor, circumflexelor și virgulelor
trag pidicile armelor
„pe aici nu se trece”
cifrele 1 și 2 se făcuseră vinovate de lèse-majesté
adică de ofensă adusă suveranului 0
pedepsită cu moartea
puseseră între ele și suveran o virgulă
în fapt
Constituția statua dreptul acesta doar regelui
după el nu puteau fi decât numere zecimale
nici vorba de litere
literele rămâneau întotdeauna litere
nu aveau iscusința și mlădierea numerelor
revolta lor nu era sustenabilă
și trebuia înăbușită în sânge
cine s-ar fi așteptat să vadă caldarâmul vieții
însângerat de cadavrele inocente ale cuvintelor?
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Contemplație
o lumânare aprinsă
seamănă cu o femeie îndrăgostită
degetele olarului decupează cruci în argila nearsă
să facă drum luminii către inimi
pâlpâirea flăcării dinăuntru
trezește la viață spiritele adormite
apropie sufletele înghețate de frigul năzuros al zilelor
și al nopților
configurează personaje împinse la limită
ca în Galeriile Saatchi Art
ceara gălbuie se scurge pe-alături
și se-ntărește în forme bizare în oala de lut
doar flacăra tremură docil și ireal umbrele
tavanele
pereții
fără să-i pese de gerul de-afară
care adună toate florile de gheață ale iernii
în ferestre
de curgerea abstractă a timpului
în urma căruia aud din nou ropotul copitelor inorogului
încălecat de aceeași femeie îmbrăcată sumar
într-o rochie roșie
călare
la fel cum se întâmplase și mai înainte
tot în Decembrie
când rămăsesem însingurat înăuntru-mi
spânzurat de inimă
în propria-mi deznădejde
chiar acolo
dedesuptul candelei
în care abia mai licărea un strop de lumină
ca o speranță…
Mind games
femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte
zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil
o imagine aproape orgasmică la vedere
femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos
(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)
femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc
sugând incitant băuturi colorate cu paiul
sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White
chiar dacă lipsesc valurile mării
bulele efervescente de șampanie din pahare
e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho
și ele ciulesc urechile
Adulter
Alchimistul
Învingătorul este întotdeauna singur
- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”
- și mie îmi place, suprlicitez,
din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni
care să fi citit Paulo Coelho!
- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,
bei o cafea ?”
imaginiele se succed foarte rapid
prin vidul memoriei
țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului
reproduc inexplicabil mirosul cafelei
fumul de țigară
zgomotul tocurilor înalte
soneria
fâșâitul rochiilor de mătase
și se repetă extenuant
ca într-o zi a Cârtiței
când descopăr cu groază că m-am blocat în timp
într-o noapte de întâi ianuarie
trasă la indigo
care se va repeta și mâine
și pe care o știu pe de rost
altă noapte nu va mai sosi niciodată
zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel
în același oraș
la aceiași dată din calendar
cu același Paulo Coelho recitit
și repovestit
într-o limbă a surzilor...
Muguri
prima zi din an
mi-o pe-trec în familie
n-am chef să-mi expun încă o dată viața
pe DN 15
șoseaua morților
frustraților
fițoșilor
complexaților
bețivilor
ca ieri
nu ascund
că nu-i ușor să reziști tentației
de a-ți lua zborul
acum la început de an
(anotimpul falselor iluzii!)
când toate zările îți sunt deschise
spre nicăieri
nu
sunt mulțumit așa cum sunt
în pijamamaua mea turcoaz
sprijind același scrin negru
vechi de o sută de ani
și dând frâu liber gândurilor
cu ochii pierduți pe fereastră
în hăul liniștii
de sub mine
după atâtea sărbători
în exces
(bucurii iluzorii!)
îți vine să mori
dai din colț în colț
printre amintirile moarte
zadarnic
n-ai de ce te prinde
singura speranță rămasă în creier
te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii
s-apară ghioceii
florile
pe calendar toate zilele
apar îngroșate în negru
ca niște corbi pe un hoit în putrefacție
o femeie își plimbă câinele
și vorbește la telefon
despre cât de departe e Paștele…
Metefizică
într-o lume tăcută a obiectelor
a cuvintelor
a florilor
Maria
întruchipează excepția
ieșirea lucrului din abstract
din imobilismul acela dramatic al formei
denumită lebădă uneori
după aspectul aerodinamic al corpului
și aripi
Maria este o formă mișcătoare pe roți
la fel de însuflețită ca o femeie
oamenii de știință au descoperit forme de viață
în piatră
Eeistein în cuantica gândului
Maria mea are suflet
trebuie doar să învârt cheia în contact
să apăs pe accelerație
scenariul acesta l-am mai citit undeva
cu milenii în urmă
cineva își imaginase Cosmosul
ca pe o formă abstractă de relief
mai accesibilă decât cerul
de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi
deghizați ca niște actori de mâna a doua
în lucruri…
Geometrii
priveam aseară stelele lui David de pe cer,
așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,
în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,
în fapt, mii de triunghiuri echilaterale suprapuse
efemer,
când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con
priveam spre Universul acesta fără glas
care-mi părea încremenit într-o terifiantă apatie,
redus la niște forme, trasate din compas,
și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.
trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele
e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte
cu două dintre laturi opuse, însă paralele,
și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.
eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,
dacă mă descompui în forme rectilinii,
găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri
plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...
Masacru
Rugul aprins bolborosește incomprehensibil
două numere naturale (1și 2 ) vor fi arse de vii
dintr-o clipă în alta
grupuri izolate de cuvinte se dedau la distrugeri stradale
„ticăloșilor, pedeapsa cu moartea a fost abolită demult”
străjerii Alfabetului iau poziții de luptă
iar clonele literelor de bază
ă,â,î,ș,ț
ascunse în spatele căciulilor, circumflexelor și virgulelor
trag pidicile armelor
„pe aici nu se trece”
cifrele 1 și 2 se făcuseră vinovate de lèse-majesté
adică de ofensă adusă suveranului 0
pedepsită cu moartea
puseseră între ele și suveran o virgulă
în fapt
Constituția statua dreptul acesta doar regelui
după el nu puteau fi decât numere zecimale
nici vorba de litere
literele rămâneau întotdeauna litere
nu aveau iscusința și mlădierea numerelor
revolta lor nu era sustenabilă
și trebuia înăbușită în sânge
cine s-ar fi așteptat să vadă caldarâmul vieții
însângerat de cadavrele inocente ale cuvintelor?
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Contemplație
o lumânare aprinsă
seamănă cu o femeie îndrăgostită
degetele olarului decupează cruci în argila nearsă
să facă drum luminii către inimi
pâlpâirea flăcării dinăuntru
trezește la viață spiritele adormite
apropie sufletele înghețate de frigul năzuros al zilelor
și al nopților
configurează personaje împinse la limită
ca în Galeriile Saatchi Art
ceara gălbuie se scurge pe-alături
și se-ntărește în forme bizare în oala de lut
doar flacăra tremură docil și ireal umbrele
tavanele
pereții
fără să-i pese de gerul de-afară
care adună toate florile de gheață ale iernii
în ferestre
de curgerea abstractă a timpului
în urma căruia aud din nou ropotul copitelor inorogului
încălecat de aceeași femeie îmbrăcată sumar
într-o rochie roșie
călare
la fel cum se întâmplase și mai înainte
tot în Decembrie
când rămăsesem însingurat înăuntru-mi
spânzurat de inimă
în propria-mi deznădejde
chiar acolo
dedesuptul candelei
în care abia mai licărea un strop de lumină
ca o speranță…
Mind games
femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte
zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil
o imagine aproape orgasmică la vedere
femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos
(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)
femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc
sugând incitant băuturi colorate cu paiul
sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White
chiar dacă lipsesc valurile mării
bulele efervescente de șampanie din pahare
e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho
și ele ciulesc urechile
Adulter
Alchimistul
Învingătorul este întotdeauna singur
- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”
- și mie îmi place, suprlicitez,
din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni
care să fi citit Paulo Coelho!
- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,
bei o cafea ?”
imaginiele se succed foarte rapid
prin vidul memoriei
țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului
reproduc inexplicabil mirosul cafelei
fumul de țigară
zgomotul tocurilor înalte
soneria
fâșâitul rochiilor de mătase
și se repetă extenuant
ca într-o zi a Cârtiței
când descopăr cu groază că m-am blocat în timp
într-o noapte de întâi ianuarie
trasă la indigo
care se va repeta și mâine
și pe care o știu pe de rost
altă noapte nu va mai sosi niciodată
zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel
în același oraș
la aceiași dată din calendar
cu același Paulo Coelho recitit
și repovestit
într-o limbă a surzilor...
Muguri
prima zi din an
mi-o pe-trec în familie
n-am chef să-mi expun încă o dată viața
pe DN 15
șoseaua morților
frustraților
fițoșilor
complexaților
bețivilor
ca ieri
nu ascund
că nu-i ușor să reziști tentației
de a-ți lua zborul
acum la început de an
(anotimpul falselor iluzii!)
când toate zările îți sunt deschise
spre nicăieri
nu
sunt mulțumit așa cum sunt
în pijamamaua mea turcoaz
sprijind același scrin negru
vechi de o sută de ani
și dând frâu liber gândurilor
cu ochii pierduți pe fereastră
în hăul liniștii
de sub mine
după atâtea sărbători
în exces
(bucurii iluzorii!)
îți vine să mori
dai din colț în colț
printre amintirile moarte
zadarnic
n-ai de ce te prinde
singura speranță rămasă în creier
te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii
s-apară ghioceii
florile
pe calendar toate zilele
apar îngroșate în negru
ca niște corbi pe un hoit în putrefacție
o femeie își plimbă câinele
și vorbește la telefon
despre cât de departe e Paștele…
Metefizică
într-o lume tăcută a obiectelor
a cuvintelor
a florilor
Maria
întruchipează excepția
ieșirea lucrului din abstract
din imobilismul acela dramatic al formei
denumită lebădă uneori
după aspectul aerodinamic al corpului
și aripi
Maria este o formă mișcătoare pe roți
la fel de însuflețită ca o femeie
oamenii de știință au descoperit forme de viață
în piatră
Eeistein în cuantica gândului
Maria mea are suflet
trebuie doar să învârt cheia în contact
să apăs pe accelerație
scenariul acesta l-am mai citit undeva
cu milenii în urmă
cineva își imaginase Cosmosul
ca pe o formă abstractă de relief
mai accesibilă decât cerul
de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi
deghizați ca niște actori de mâna a doua
în lucruri…