Metefizică
într-o lume tăcută a obiectelor
a cuvintelor
a florilor
Maria
întruchipează excepția
ieșirea lucrului din abstract
din imobilismul acela dramatic al formei
denumită lebădă uneori
după aspectul aerodinamic al corpului
și aripi
Maria este o formă mișcătoare pe roți
la fel de însuflețită ca o femeie
oamenii de știință au descoperit forme de viață
în piatră
Eeistein în cuantica gândului
Maria mea are suflet
trebuie doar să învârt cheia în contact
să apăs pe accelerație
scenariul acesta l-am mai citit undeva
cu milenii în urmă
cineva își imaginase Cosmosul
ca pe o formă abstractă de relief
mai accesibilă decât cerul
de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi
deghizați ca niște actori de mâna a doua
în lucruri…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 28 decembrie 2018
Vizualizări: 1835
Poezii din aceiaşi categorie
Spațiu instabil
Nu mă ține de mână, dulce este visul în care mă aflu;
Camera în care sunt e prea întunecată, rămân fără suflu,
Aud din nou acele gânduri care nu-mi dau pace, urlu.
Mă scufund.
Realitatea se luptă cu idealul, eu doar privesc și zac,
Vorbele tale sunt prea dulci, ești otravă fără leac;
Spectatorul propriei povești, nu mai pot să mă prefac.
Salvează-mă,
Apa din lacul lacrimilor se revarsă pe fața mea fără oprire,
Mă înec, cerul e un albastru închis, nu există nemurire;
Nu există salvare pentru mine, poate doar pentru iubire...
Te rog
Cicluri
de la un anumit timp zilele se scurg mai repede
parcă prea repede
în hăul prăpăstios al timpului
în urma lor rămâne de fiecare dată câte ceva important de făcut
pentru mâine
care se termină la rându-i cu alte lucruri neterminate
altădată mai aveai timp să tai crengile uscate
din pomi
să smulgi buruienile
să ari pământul
să semeni
acum îți dau târcoale tot mai des nopțile
bântuite de gânduri
viața trufașă
își numără singură diminețile
mugetul cerbului încolțit în mijlocul codrului
se pierde dincolo de ceruri
dacă n-ar fi fost mușcătura aceea de moarte
din dreptul inimii
te-ai fi resemnat până la urmă
ca un Prometeu obosit
în ciocurile vulturilor…
Efectiv ce mi-a trecut prin minte, la primă mână
Îmi vine în minte un singur lucru
Să scriu orice
Încerc o poezie
Dar fără rimă
Doar niște cuvinte
Aruncate pe-o hârtie
.
Sunt la Litere
Și ce? Nu știu să scriu
Ce știu să fac?
Nu mă cunosc deloc
Nu știu ce-mi place
Sau de cine
N-am nicio idee
Dar dacă o sa aflu
O să vă spun
.
Am văzut că poeziile contemporane
Nu au rimă, sunt mai bune fără
Așa că încerc și eu
Până la urmă
Nu-s poetă
Dar ar suna bine să mi se spună de mâine
Poeta Daria, să trăiți!
.
Cică îți trebuie vocabular bogat
Să scrii o poezie
Și-ți trebuie și talent
Acum lucrurile au sens
De-asta nu-mi iese mie nicio poezie
.
Ce amuzant ar fi
Să le arăt prietenelor
Aceste cuvinte aruncate pe hârtie
Le-ar numi poezii
Măcar aș râde
.
Am mai scris niște poezii
Acum ceva timp
Parcă erau mai bune
Asta este
Timpul trece
Lucrurile se schimbă
Poate peste un an
Voi scrie mai bine
.
Acum că le-am împărtășit cu voi,
Nu-mi tăiați elanul
Știu ca nu scriu bine
Dar măcar
Știu sigur un lucru
Că-s făcute de mine
.
Terapie sau somn?
Terapie prin somn!
Măcar nu costă bani
Recomand 8 ore pe noapte
Sau cât vreți
Până la urmă
E viața voastră
Voi o dormiți.
.
NINGE...
Ninge afară cu fulgi de fericire...
Asupra inimii mele,
Fața matură,dar zâmbetul de copil
entuziasmat,
Se dă cu sania pe derdelușul vieții
încercate...
Sau de bucuria zăpezii echivalentă
cu bucuria banilor ce nu-i am...
flux de poeme naani /59
străbunii
nu aveau internet
dar frica de Dumnezeu le
calibra discernământul
Să țineți minte!
Să țineți minte!
..
Să țineți minte vorba asta grea
Țara asta nu mai este-a noastră,
Luați aminte la ce e prin fereastră
Priviți și ascultați ce e și nu era,
Forfotă-nsoțită de câte-o manea!
...
Bipezii azi au smarfon și BMW
Se dau în stambă care pe unde-apucă
În timp ce țara asta e pe ducă,
Priviți și ascultați ce era și mai e
Hoție, trădare și-o turmă năucă!
...
Acum e cum este și tot cum a fost;
Și înainte impostorii-aveau puterea
Dar parcă nu se afișau cu averea
Însă tot ca-nainte stă-n fotoliu un prost
Ce nu știe nimic, dar își dă cu părerea!
....
Țineți minte, că eu nu mă-nșel:
Țara asta-i pe ducă, s-a hotărât
Va dispărea de pe hartă, nu mai e mult
Pân-atunci va fi condusă de-un tembel
Și-aici va fi un teren viran și urât!
...
Ne vor umple de imigranți și gunoaie
Căci vom fi Europei groapă de gunoi
Și-n țara asta va fi ca după război
Promisiuni europene? Apă de ploaie.
Să rugăm cerul să se-ndure de noi!
Spațiu instabil
Nu mă ține de mână, dulce este visul în care mă aflu;
Camera în care sunt e prea întunecată, rămân fără suflu,
Aud din nou acele gânduri care nu-mi dau pace, urlu.
Mă scufund.
Realitatea se luptă cu idealul, eu doar privesc și zac,
Vorbele tale sunt prea dulci, ești otravă fără leac;
Spectatorul propriei povești, nu mai pot să mă prefac.
Salvează-mă,
Apa din lacul lacrimilor se revarsă pe fața mea fără oprire,
Mă înec, cerul e un albastru închis, nu există nemurire;
Nu există salvare pentru mine, poate doar pentru iubire...
Te rog
Cicluri
de la un anumit timp zilele se scurg mai repede
parcă prea repede
în hăul prăpăstios al timpului
în urma lor rămâne de fiecare dată câte ceva important de făcut
pentru mâine
care se termină la rându-i cu alte lucruri neterminate
altădată mai aveai timp să tai crengile uscate
din pomi
să smulgi buruienile
să ari pământul
să semeni
acum îți dau târcoale tot mai des nopțile
bântuite de gânduri
viața trufașă
își numără singură diminețile
mugetul cerbului încolțit în mijlocul codrului
se pierde dincolo de ceruri
dacă n-ar fi fost mușcătura aceea de moarte
din dreptul inimii
te-ai fi resemnat până la urmă
ca un Prometeu obosit
în ciocurile vulturilor…
Efectiv ce mi-a trecut prin minte, la primă mână
Îmi vine în minte un singur lucru
Să scriu orice
Încerc o poezie
Dar fără rimă
Doar niște cuvinte
Aruncate pe-o hârtie
.
Sunt la Litere
Și ce? Nu știu să scriu
Ce știu să fac?
Nu mă cunosc deloc
Nu știu ce-mi place
Sau de cine
N-am nicio idee
Dar dacă o sa aflu
O să vă spun
.
Am văzut că poeziile contemporane
Nu au rimă, sunt mai bune fără
Așa că încerc și eu
Până la urmă
Nu-s poetă
Dar ar suna bine să mi se spună de mâine
Poeta Daria, să trăiți!
.
Cică îți trebuie vocabular bogat
Să scrii o poezie
Și-ți trebuie și talent
Acum lucrurile au sens
De-asta nu-mi iese mie nicio poezie
.
Ce amuzant ar fi
Să le arăt prietenelor
Aceste cuvinte aruncate pe hârtie
Le-ar numi poezii
Măcar aș râde
.
Am mai scris niște poezii
Acum ceva timp
Parcă erau mai bune
Asta este
Timpul trece
Lucrurile se schimbă
Poate peste un an
Voi scrie mai bine
.
Acum că le-am împărtășit cu voi,
Nu-mi tăiați elanul
Știu ca nu scriu bine
Dar măcar
Știu sigur un lucru
Că-s făcute de mine
.
Terapie sau somn?
Terapie prin somn!
Măcar nu costă bani
Recomand 8 ore pe noapte
Sau cât vreți
Până la urmă
E viața voastră
Voi o dormiți.
.
NINGE...
Ninge afară cu fulgi de fericire...
Asupra inimii mele,
Fața matură,dar zâmbetul de copil
entuziasmat,
Se dă cu sania pe derdelușul vieții
încercate...
Sau de bucuria zăpezii echivalentă
cu bucuria banilor ce nu-i am...
flux de poeme naani /59
străbunii
nu aveau internet
dar frica de Dumnezeu le
calibra discernământul
Să țineți minte!
Să țineți minte!
..
Să țineți minte vorba asta grea
Țara asta nu mai este-a noastră,
Luați aminte la ce e prin fereastră
Priviți și ascultați ce e și nu era,
Forfotă-nsoțită de câte-o manea!
...
Bipezii azi au smarfon și BMW
Se dau în stambă care pe unde-apucă
În timp ce țara asta e pe ducă,
Priviți și ascultați ce era și mai e
Hoție, trădare și-o turmă năucă!
...
Acum e cum este și tot cum a fost;
Și înainte impostorii-aveau puterea
Dar parcă nu se afișau cu averea
Însă tot ca-nainte stă-n fotoliu un prost
Ce nu știe nimic, dar își dă cu părerea!
....
Țineți minte, că eu nu mă-nșel:
Țara asta-i pe ducă, s-a hotărât
Va dispărea de pe hartă, nu mai e mult
Pân-atunci va fi condusă de-un tembel
Și-aici va fi un teren viran și urât!
...
Ne vor umple de imigranți și gunoaie
Căci vom fi Europei groapă de gunoi
Și-n țara asta va fi ca după război
Promisiuni europene? Apă de ploaie.
Să rugăm cerul să se-ndure de noi!
Alte poezii ale autorului
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Non troppo
dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră
n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede
probabil că o fac instinctiv
ca floarea soarelui
o fi și din cauza ferestrelor înalte
care îmbrățșează aproape erotic lumina
o fi și din cauza umbrei
a mușchilor de pe stâncile sufletului
a gheizerelor dispărute
.
e greu de spus
.
uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic
scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții
și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord
care-și dau sufletele întunericului
.
de nicăieri apar corbii
coioții
urșii polari
atrași de duhoarea liniștii
.
în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți
prin care fluieră vântul
.
destul de trist
.
nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas
într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi
dacă mă-ntrebi
.
dar nu-i imposibil
.
astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri
toți lupii din lume
și n-am putut să-mi opresc lacrimile
din calea inimii…
Incertitudini
mă așez în genunchi lângă izvor
și ating cu buzele apa
izvorul cu unde zglobii și dragoste
ești tu
setea mea n-are margini
trăiesc doar ca să mă întorc la tine
să curgi în inima mea
până se umple
viața ta coboară din piatră
și trece prin milioane de ani de curgere
tainică
are aroma primului sărut franțuzesc
de demult
și gustul sărat al lacrimii
în care înotăm
încă
împletesc șiraguri de zile și nopți
într-o pânză nesfârșită a Penelopei
în timp ce mă rog să nu sece izvorul cu dragoste
și să mă trezesc într-o zi spânzurat între un sărut franțuzesc
și o lacrimă...
Constrângeri
Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale
la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie
și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,
este ca la ruleta rusească
pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu
nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...
la dracu`!
Alb
încă te văd
te aud
te simt
încerc să-ți spun telepatic toate acestea
în lipsa cuvintelor
buzelor
corzilor vocale
e inutil să stingi lumina
să-nchizi geamurile
s-amesteci culorile Soarelui
cu albastrul infinit al cerului
pe aceeași pânza albă a zilei
sufletul meu atârnă de inima ta neagră
ca un strugure
ai grijă
asigură-te când schimbi direcția de mers
ca să nu rămâi singură
așa cum m-am trezit eu însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în doliu
cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint
și mă închisese în mine
singur
între două bătăi de inimă neterminate
de atunci în cartierul acesta toate luminile-s stinse
semafoarele au încremenit pe roșu
e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta
se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii
și adună noaptea morții din intersecții
mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos
vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții
din fereastră
pe care… am lăsat-o aprinsă.
Să treci indiferent pe lângă o pasăre moartă
Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări
nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă
indiferent
și să nu-ți ocolești rușinat sufletul
dacă am bănui câtă durere se ascunde
în moartea unui pui de vrabie
am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă
un semn că ne pasă
vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple
și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte
fiindcă moartea nu poate fi decât o înfrângere
Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită
de cântecul presurei galbene
păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc
că suntem efemeri
nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni
în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre
am fost însă și atunci nepăsători ca și acum
până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Non troppo
dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră
n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede
probabil că o fac instinctiv
ca floarea soarelui
o fi și din cauza ferestrelor înalte
care îmbrățșează aproape erotic lumina
o fi și din cauza umbrei
a mușchilor de pe stâncile sufletului
a gheizerelor dispărute
.
e greu de spus
.
uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic
scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții
și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord
care-și dau sufletele întunericului
.
de nicăieri apar corbii
coioții
urșii polari
atrași de duhoarea liniștii
.
în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți
prin care fluieră vântul
.
destul de trist
.
nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas
într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi
dacă mă-ntrebi
.
dar nu-i imposibil
.
astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri
toți lupii din lume
și n-am putut să-mi opresc lacrimile
din calea inimii…
Incertitudini
mă așez în genunchi lângă izvor
și ating cu buzele apa
izvorul cu unde zglobii și dragoste
ești tu
setea mea n-are margini
trăiesc doar ca să mă întorc la tine
să curgi în inima mea
până se umple
viața ta coboară din piatră
și trece prin milioane de ani de curgere
tainică
are aroma primului sărut franțuzesc
de demult
și gustul sărat al lacrimii
în care înotăm
încă
împletesc șiraguri de zile și nopți
într-o pânză nesfârșită a Penelopei
în timp ce mă rog să nu sece izvorul cu dragoste
și să mă trezesc într-o zi spânzurat între un sărut franțuzesc
și o lacrimă...
Constrângeri
Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale
la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie
și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,
este ca la ruleta rusească
pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu
nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...
la dracu`!
Alb
încă te văd
te aud
te simt
încerc să-ți spun telepatic toate acestea
în lipsa cuvintelor
buzelor
corzilor vocale
e inutil să stingi lumina
să-nchizi geamurile
s-amesteci culorile Soarelui
cu albastrul infinit al cerului
pe aceeași pânza albă a zilei
sufletul meu atârnă de inima ta neagră
ca un strugure
ai grijă
asigură-te când schimbi direcția de mers
ca să nu rămâi singură
așa cum m-am trezit eu însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în doliu
cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint
și mă închisese în mine
singur
între două bătăi de inimă neterminate
de atunci în cartierul acesta toate luminile-s stinse
semafoarele au încremenit pe roșu
e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta
se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii
și adună noaptea morții din intersecții
mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos
vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții
din fereastră
pe care… am lăsat-o aprinsă.
Să treci indiferent pe lângă o pasăre moartă
Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări
nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă
indiferent
și să nu-ți ocolești rușinat sufletul
dacă am bănui câtă durere se ascunde
în moartea unui pui de vrabie
am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă
un semn că ne pasă
vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple
și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte
fiindcă moartea nu poate fi decât o înfrângere
Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită
de cântecul presurei galbene
păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc
că suntem efemeri
nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni
în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre
am fost însă și atunci nepăsători ca și acum
până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…