Să treci indiferent pe lângă o pasăre moartă
Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări
nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă
indiferent
și să nu-ți ocolești rușinat sufletul
dacă am bănui câtă durere se ascunde
în moartea unui pui de vrabie
am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă
un semn că ne pasă
vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple
și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte
fiindcă moartea nu poate fi decât o înfrângere
Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită
de cântecul presurei galbene
păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc
că suntem efemeri
nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni
în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre
am fost însă și atunci nepăsători ca și acum
până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 28 decembrie 2018
Vizualizări: 1680
Poezii din aceiaşi categorie
Rostul Absent al Prezenței
În adâncul gândurilor, cuvântul "tu" se pierde,
Poezia neexistă în umbrele tale nedeștepte.
Silueta ta se șterge într-o lume absentă,
Versuri nepronunțate, în taina inimii tăcute.
În ecoul amintirilor, numele tău dispare,
Cuvintele rămân nespuse, într-o poezie rare.
Poezia ta nu există în paginile vieții mele,
Versuri întrerupte, o melodie fără refren.
Prin zăpezile timpului, "tu" devii fără chip,
Poezia neîncepută, o poveste în derapaj.
Versurile se pierd în absența ta tăcută,
O poezie fără "tu", în tăcerea pustiului suflet.
Degringoladă
n-ai vrea decât să ajungi cât ma repede acasă
aventura ziliei printre atâtea lucruri lipsite de sens
e pe sfârșite
întrebările nepuse
ochii holbați
goliți de umoarea vitroasă
rămân fără răspunsuri și fără reacții
îmi aprind o țigară ca să nu fac un atac cerebral
.
și asist resemnat cum viața îmi așează pe umeri tot cerul
în bătaie de joc
.
știind că nu-l pot lua cu mine-năuntru
.
unde să-nghesui atât infinit
atâta albastru
.
abia mai este loc pentru o boare de aer curat
.
ultima frântura de liniște
rămasă de ieri
într-o cutie de chibrituri pe jumătate goală
nu mai are puls
.
disperarea se zbate ca o pasăre neagră
din colț în colț
.
de obosit ce sunt mă prăbușesc între fotolii
.
voi fi foarte singur la noapte cu fâșia această de cer
năruită in prag
cu stelele aceste risipite pe deluri
cu lumina quasarilor triști înfiptă în gât
departe
foarte departe de țărm
.
n-a mai rămas nicun capăt de pod de unde s-arunci o ancoră…
Etapă
Priveam parcă hipnotizat o floare
Ce mă lăsase fără de cuvinte,
Eram captat de sublima ei culoare
Floare vie printre morminte
Au început întrebări să apară
Legate de nesimnificativa existență
Luciditatea a început să dispară
În timp ce mă îngropam în dependență
Gândurile au început să-mi dispară
Pentru prima dată eram liniștit,
Sufletul a încetat să mă mai doară
Amintirile s-au pierdut la asfințit,
Până la răsărit sunt altă persoană
Mă desprind de eu cel care sunt,
Las în urmă a suferinței coroană
Cea care m-a făcut cea ce sunt...
Liniște
Azi e secat în mine imensul lac mundan
În care-am înotat mereu în contrasens,
Dorind să-i duc pe alții cu mine la liman,
În universul meu oniric și intens.
Azi liniștea mă poartă pe sub soare;
Învăț să tac, să fiu și să ascult.
Trecutul oneros îl pierd în nonculoare,
Sărbătorindu-mi îndepărtarea de tumult.
RENAȘTERE
Am reînceput viața cu atribuții de ” OM MARE ” ,
Mă uit în urma anilor ce au trecut
ca ninsoarea prin iarna inocentă ...
Aparent nu mă simt copil,
Dar nici societatea nu mă ia
în considerare cu drepturi depline..
Încerc să fac totul exemplar,
Dar sunt rătăcită printre norii
lui Cupidon de care nu mă pot lepada
până la nunta de aur .
Break a leg
decorul
un graffiti întins pe un perete întreg
reprezintă o pânză uriașă de păianjen
piesa de teatru nu are nume
nici text
actrița
o femeie în vârstă
ridată ca o stafidă uitată la Soare
îmbrăcată strident
improvizează liber
precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic
un fel de commedia dell`arte
de prost gust
.
sunt singurul spectator care asist la spectacol
din primul rând
îngrețoșat până la lacrimi
.
dar aplaud
.
lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi peste umbra femeii
și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete
din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă
femeia stafidă
Văduva neagră la ananghie
desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd
.
simt tot spectrul cromatic în șira spinării
e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre
transformate-n păianjeni
sau să fug printre rânduri cu oasele
în pantofi
sunt prins în propriu-mi coșmar al minții
.
tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă
proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor
peste ei
țânțarii își înfig trompele în inima mea
deja sfârtecată de păsări
lăsată undeva la intrare
cu telefonul mobil și pachetul de Kent
.
Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei
nu mai are scăpare de-acum
își ia capul de pe umeri în mâini
surâde spre public
(adică spre mine!)
și declamă melodramatic:
„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…
Alte poezii ale autorului
Anexa
Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.
- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!
- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.
- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!
- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.
- Nu, nu cred! Nu văd cum !
- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!
- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!
Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.
- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.
Era o sentință fără drept de apel.
- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!
Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.
- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!
- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!
Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.
- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.
Dimineți de cristal
azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...
Transfigurări
Alter ego-ul meu din oglindă
nu încetează nici azi
la răscruce de drumuri
de viață
să mă surprindă,
mai pune câte un junghi de gheață
în spate,
câte o cută
adâncă
în colțul de ochi
străveziu,
mai trece peste obraji
c-o pensulă muiată-n culori
diluate
de griu
desprinse parcă dintr-o bucată de stâncă...
mereu și mereu mă destramă
ca pe un pulover prea larg
sau prea strâmt ,
mă izgonește cumva din mine afară
lăsând în locu-mi o pată neclară
o adiere de vânt..
femei ca Elena din Troia
Ioana D`Arc
Nefertiti
care-mi apar în minte
dintr-o lume bizară,
secretă
îmi amintesc de-un Rembrandt
reprodus în graffiti
și cretă
pe-o fațadă murdară...
târziu
mă-ntorc la Alter-ego-ul meu
din oglindă
care cu fiecare zi
cu fiecare noapte
se schimbă
pe care-l recunosc
tot mai greu
de parcă ar fi din altă poveste
science-fiction
din care lipsesc tocmai eu...
Consolare
umbra mea dispăruse, vai, deodată
(se dizintegrase nevăzută ca un atom)
degeaba strigasem şi bătusem din poartă
în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
umblând fără om
bătrânii spuneau că umbrele-şi însoţeau
trupurile în peregrinările lor
( încoresetate de-o voinţă supremă )
dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
şi-atunci, mă întreb, cum naiba să ies
din această stânjenitoare dilemă?
simplu, fără să priveşti înapoi
( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă )
dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
amândoi
de ce n-am încăpea tot așa… într-o umbră?
Căutări
ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă
tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet
călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere
încovoiați de gânduri
umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere
ne zgribulim înfiorați în inimi
printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga
pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune
în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții
căzând precum stropii de ploaie
avem sentimentul că devenim două personaje biazre
într-o pânză a lui Picasso neterminată
niște triunghiuri colțuroase de carne
cu ipotenuzele infipte în nori
ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate
spre o noapte în chinurile nașterii
pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite
parcă încontra nevoii noastre de dragoste
care ne alungase din casă…
Atingeri
în casa mea s-a mutat liniștea
nu știu cum mi-a furat cheia sufletului cu amprentă digitală
cum s-a insinuat printre atâția tranzistori și circuite integrate
printre atâția senzori
cert e că am găsit-o în casa mea austeră
mobilată cu temeri și griji
ștergând praful de pe capetele spaimelor
afară, privighetoarea roșcată, botezată de mine, Ioana, care își făcuse cuib pe prichiciul ferestrei și adusese pe lume doi pui
se ridica într-un tril de altistă până la cer
decupând o gaură albă
prin care fulgii de zăpadă somnoroși își începeau călătoria lor epică
spre Pământ
mi-a zâmbit din vârful ascuțit al buzelor
băgase toate grijile în debara lângă borcanele de magiun
îmi luase cu mâna toate spaimele dizgrațioase din ochi
temerile
frunzele ofilite de pe suflet
și mă redase nou nouț, ca din fabrică, mie însumi...