Hristos a înviat!

Plăng pe aceste pagini,

Ca să nu plâng în fața lor.

De frică să nu îmi pese,

Cât timp îmi este dor.

Dor de casă, dor de pace,

Dor de tot ce este bun.

Dorul meu, de chin distrus,

Iar ultima speranță, așa s-a dus.

Ultimă speranță, unde ai plecat?

Am nevoie de tine, în momente de uitat.

Momente ce ucig sufletu, 

Fără pic de milă,

Ce-l străpung repetat fără a se opri.

Vreau acasă, unde e liniște, 

Unde durerea dispare,

Dar n-am casă adevărată,

Doar o mică tulburare.

Vreau un loc doar al meu,

Unde nimeni nu poate intra,

Unde pot fi eu, fără grija altuia.

Idei bune nu am, 

Dar am un suflet care

Crește neîncetat, în durere mare.

Durere ce nu pot explica

Prin cuvinte, 

Rău mi-se face la gândul răului ce mă poate face să nu mai fiu eu.

Ai fost acolo când plângeam,

Ai fost acolo când eram

Fără putere și credință 

Fără o adevărată esență 

Însă tu m-ai ajutat

Și sufletul l-ai mangâiat

Cu a ta inimă dulce 

Ce sufletul îl conduce

Un suflet pur cu inocență

Strălucește blând în prezență 

Ai fost steaua sclipitoare

Te-am văzut din departare..

Lumina ce sclipea 

Inima mi-o topea 

Bătând din ce în ce mai tare

Am văzut ceva in zare..

A fost liniștea uimitoare.

Nu am crezut că sunt în stare

Să privesc din nou la mare

Unde valuri se izbesc

De stâncile ce-mi amintesc

Cum tu te-ai împotrivit

La ce simțeam numai privind

În stelele ce-mi puneau sfârșit

Un căprui la infinit.

Poate și tu ai înțelege

Lumina mea,dar nu și raza

În mâinile celor fără de lege,

Să îmi spulbere și marea.

Ai avut dreptate, știu

Dar eram prea mic să fiu,

Al luminii purtător

În ascunsul nopții lor.

Mi-e dor de casa părintească
și de părinții care nu încetau să mă iubească,
Mi-e dor de pâinea caldă dincuptor
Mi-e dor, mi-e dor și iar îmi este dor.

Casa părintească e ca o mamă
Mereu ne iubește și la ea ne cheamă,
Nu am să uit casa cea
În care am petrecut toată copilăria mea.

Casa părintească o iubesc
și în ea am de când viața întreagă să trăiesc.

Autor Luciana Botezatu

Umbre reci și voci amare,

Se tot simt in al meu jur...

Vântul zăpada-nvâltoare,

Totu-i zgomotos și dur.

A lumânării lumină,

Mai sclipește-ncetișor

N-așteptam iarna să vină...

Însă a venit cu dor

Cu dor de copilărie 

Și de casa ce-o aveam

De- a mea mică jucărie 

Și de mama ce-o iubeam

A plecat ,s-a dus în zare...

Nu știu dac-o s-o mai vad

În urmă lăsând dor mare

Și în inimă, prăpăd....

<3

Mama trăiește cu teama,

Inima ii exprima spaima,

Te va diploma,își va asuma,

Ea va lăcrima,

Când o vei subestima,

Pe tine te va parfuma,

Tie iti va apară emblema,

Ea nu va exclama când o vei supăra,

Va acopera totul cu o mușama.

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

Am luat lumea la pas ,

Am voit să o cunosc :

Nu m-am oprit în Europa ,

Nici în Asia n-am stat ...

V-am scris unde sunt

Și că vă port cu mine -n gând .

Acum cutier estul ,spre soare răsare

Mereu -s în căutare

În lumea asta mare...

Mă simt un marinar terestru

Și caut un port de acostare ,

Mereu spre soare ...

Am făcut o escală în Noua Zeilandă

Undeva în oceanul Pacific

Am dat peste Români

Plecați ca și noi  ,de nevoi ...

O să ne unim într-o Românie mică

De trădători, nu mai avem frică !

(Doi oameni stau la masa cu pahare pregatite)

Om!: Tu de ce nu iti pui ceai? Nu vrei?

Om2: O ba da, eu vreau. Dar nu pot

Om1: Dar de ce nu poti?

Om2: Nu stiu.

Om1: Adica? Pur si simplu ia ceainicul si toarne-ti ceai in cana.

Om2: NU POT!

Om1: Vrei sa iti pun eu? Te ajut daca vrei!

Om2: Nu se poate. Trebuie eu sa fiu cel care toarna in paharul meu.

Om1: Atunci...???

Om2: Atunci.... Nu stiu. nu pot

Om1: Incearca.

Om2: DAR NU INTELEGI CA - (ofteaza) Bine

(Om2 incearca sa isi toarne ceai din sticla dar pentru el este un efort asa de mare incat abea reuseste sa toare un strop)

Om1: Mi-ar placea foarte mult sa gust ceaiul.

Om2: Vrei?

Om1: Te rog!

(Om2 apuca ceainicul si toarna ceaiul in paharul lui Om1 si umple tot paharul)

Om1:Mersi! (apuca paharul si incepe sa bea ceaiul)

Om1: VAI! frige! Nu puteai sa mai astepti?

Om2: Scuze!

Ninge peste străzi uitate,

Peste gânduri fără rost,

Peste vise destrămate

Și ce-a fost, si ce n-a fost..

Ninge peste tot ce doare,

Peste tot ce-am amânat,

Peste nopți ce dor in taina,

Peste tot ce n-am uitat.

Și se-așază blând, pe suflet,

Un tăcut și alb oftat—

Parcă ninge cu regrete,

Parcă ninge cu păcat.

Închide ochii, prieten bun,

Și lasă-te pătruns de pace

Căci viața are al ei drum,

Tu mergi pe el și nu te-ntoarce.

Întinde-ți mâna acolo unde

o altă mână întinsă așteaptă,

Deschide ochii celui care

a uitat să se trezească.

Zâmbește celui care plânge

Și dă-i curaj, și dă-i speranță,

Oferă-i dragoste și milă,

O îmbrățișare caldă și o atingere duioasă.

Convinge-l pe cel ce nu mai crede.

Oferă-i celui fără casă.

Căci drumul Domnului e mare,

Și trebuie trecut ușor.

Să-l treci cu dragoste în suflet

Și pas de conducător.

Ruşine vouã, dragi tâlhari,

Care-aţi distrus o ţarã!

Cãci doar cu-al vostru ajutor,

Se-alese praful de popor:

L-aţi scos din ţarã-afarã!

Ruşine fie-vã în veci!

Cãci, mulţumitã vouã,

Strãinii ne-au îngenuncheat,

Şi-n grabã mare ne-au legat

De mâinile-amândouã!

N-am fi putut fãrã de voi

Trãi, în libertate!

Gunoiul n-ar fi fost gunoi,

N-am fi avut tâlhari-ciocoi,

Nici mâinile legate!

Voi înşivã, v-aţi socotit

Stãpânii-acestei patrii!

Nu v-aţi sfiit a ne muşca,

Când nu aţi mai putut lãtra,

Cãci nu prea muşti, când latri!

De bine...ce sã vã mai spun?

Nu prea gãsesc cuvinte!

Mai bine nu vi l-aţi dori

Cã lacrimi vã vor podidi

Şi-o sã mã ţineţi minte!

Ruşine sã vã fie-n veci!

Ruşine sã vã fie!

Voi înşivã v-aţi condamnat

Şi-acum, de voi s-a lepãdat,

Întreaga Românie!

25.04.2022, Regensburg, DE