Senectute

E atât de multă noapte-n noi,

Că bâjbâim orbeşte,

Chiar şi atunci când nu sunt nori

Şi soarele luceşte.

Şi chiar de nu suntem miopi,

Cu sufletele oarbe

Umblăm pe dinăuntru orbi,

Purtând bastoane albe.

Şi întunericul difuz,

Ce ne cuprinde lutul,

Ne umple până la refuz

Şi inima, şi gândul.

Doar unii dintre noi răzbim

Tenebrele prelungi,

Când sfinţi, Lumina o zărim

Pe lemnul propriei cruci.

Vioara și sunetul își vorbesc

Prin mângâierea de arcuș

Iar coardele uneori șoșotesc

Printre clipe de timp

Despre sunetul viorii

Ce zboară-n largul zării

Pe aripi de pescăruș,

În timp ce trupul ei

Trupul viorii

Rămâne o sirenă la malul mării

Pe nisipul ca o scenă

S-audă vuietul valurilor

Când de maluri se lovesc…

Nu există început,
ci doar ecoul unei absențe
care se pliază
pe conturul unui „acum”.

Dă-mi Doamne putere

Să rabd orice -ncercare,

Ce este-n calea mea...

Să dobândesc iertare.

Necazul ce m-apasă

Să pot să-l biruiesc,

Întruna eu pe Tine,

Să pot să Te iubesc.

Aici aș vrea mereu

Să fii scăparea mea;

Să fii mereu alături

Când crucea este grea.

Să pot să-mi duc povara

Oricât ar fi de grea,

Necazul ce îmi stă

Mereu în calea mea.

Ce să-ţi dau române,

Pentru al tău chin,

Pentru veşnica durere,

Şi amar destin.

Ce să-ţi dau creştine,

Spune-mi ce doreşti?

Viaţa ta e tristă,

Dar tu, Mă iubeşti.

Doamne pentru a mea durere,

Nu vreau vindecare,

Şi din marea Ta putere,

Dă-mi doar alinare.

Dă-mi un fluier să doinesc,

Când durerea mă frământă,

Şi când traiul mi-e greoi,

Şi duşmanii mă-nspăimântă.

Dă-mi poetul să îmi cânte,

Cerul, neamul şi natura,

Toate cele câte sunte,

Să îmi potolească ura.

Dă-mi pământul cu verdeaţă,

Codrul să mă răcorească,

Să nu-mi pese de-a mea viaţă

Doar copilul să-mi trăiască.

Dă-mi putere să mă rog,

Să nu cad în nepăsare,

Şi cu Tine fac zălog,

Că nu-mi trebuie vindecare.

Doina, codrul şi poetul,

Rugăciunea către Tine,

Mulţumescu Ţie Doamne,

Toate astea îmi fac bine.

Viața poate fi grea,
Viața poate fi și ură
Și începi a te gândi,
La tot ce e rău în lume.

Lumea poate fi chiar dură,
Apăsându-te, și ingropându-te.
Și tu, omule, î ncepi a te gândi...
Și încet, începi a mormăi.

De ce sunt afectat de tot ce-i rău?
Hey tu, da tu, minune srălucitoare,
Doresc enorm, sa-ți zic ceva..
Că viața nu-i așa de rea, si grea!

Viața e doar inceputul unei aventuri,
Dar tu, ia doar pensula și pictează.
Desenează momente fericite, senzații..
Pictează-ți pe pânză propriați viață.

Mă simt ca un țărm de valuri lovit,

Ca peștele orb după râmă lihnit,

Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,

Eu, roșul nisip vânturat în amurg.

Stavilopozii m-apasă întruna pe ploape,

Ochii-i deschid jumătate sub ape,

Acostează corăbii pe brațul meu stâng,

Uitate de vreme ancore plâng.

Noaptea se lasă lunecând prin ravene,

Marea îmi curge sfioasă prin vene,

Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,

Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.

Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,

Numele-n zori să vii să ți-l scrii,

Dig să mă fac peste apa întreagă,

Niciodată valul, lovind să îl șteargă.

Un strop de ploaie am sorbit pe gene,

Și am privit cu ochii umezi multă vreme,

Apoi sub paşii mei mărunți și moi,

Au început să se stârnească zilnic ploi.

Pe-un val, eu l-am închis în scoică,

Iar mării i-am luat din cer o doică,

S-o legene ușor cu mâini de fată,

Să nu mai facă valuri niciodată.

Pe-un pui de vânt l-am prins în rai,

Şi l-am închis în tub plăpând de nai,

Să nu mai șuiere turbat pe munte,

Ci pe-ale mele buze îngeresc să cânte.

Apoi, în lacrimile mele m-am sfârșit,

Şi adesea, aici, în criptă am simțit,

Cum vin, și-mi trec peste mormânt,

Şi ploi, și val, și lacrimă, și vânt...

Un fulger ostenit trăieşte în mine,

Sunt sufletul golului şi inima nimicului,

Chiar şi să mor îmi este ruşine,

Căci m-am scăldat în apele misticului.

În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,

Sunt stârv şi vulcan totodată,

Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,

Să fiu şters, ca să rămân o pată.

Sunt intervalul dintre bătăile inimii,

Călău al timpului şi paznic al infinitului,

Spun poveşti de groază fie-mii,

Iar ea crede în nebunia tăticului.

Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,

Mă simt o fiinţă fără chip,

Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,

Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.

Cu întunericul ce în mine zace,

Aş putea acoperi soarele pe vecie,

Răutatea mea ar putea fi război ori pace,

Şi-ar instala peste bucurii sclavie.

Înroşesc universul cu flăcările mele,

Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,

Sunt demon în rai şi înger în stele,

Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.

Sângele mă străbate în curenţi arzători,

Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,

Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,

Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.

Am nefericirea de a nu fi nefericit,

Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,

Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,

Şi invoc lumini din cele mai sumbre …

Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,

Departe de mine şi aproape de depărtări,

Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,

Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.

Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,

Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,

Căci în cel ce a fost un om neiubit,

Se naşte acum, poetic, iubirea …

În noaptea asta ninge cu blesteme,

zăpada grea o simt pe ochi și gene,

nici n-am mai râs de multă vreme,

și simt că dorm sub mari troiene.

Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,

iar glasul tău se-aude în uitare,

ca un ecou ce-mprăștie durere,

în trupul meu de leu de mare.

Și iarăși zorii vin și mă întreabă,

de ce iubirea noastră e străină,

iar eu le spun cât ești de dragă,

și poate asta-i cea mai mare vină.

Dar cred, că într-o zi, fără să știi,

vei auzi o voce ce nu îți e străină,

care-ți va spune, pe ascuns, să vii,

pe drumul înapoi dinspre lumină.

Căci dragostea nu moare, doar adoarme,

ca jarul stins sub lemnul putred, rece,

și atunci când inima stârnește alarme,

ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.

Mă chinuie-n noapte vise oculte,

Iar somnul îmi este un zbucium,

Stau greieri sub geam să asculte,

Cum pieptul îmi cântă din bucium,

Și totul îmi pare zilnic confuz,

Iar liniștea-mi bate în tâmplă,

Aiurea încep pe îngeri s-acuz,

De tot ce subit mi se întâmplă.

Cu gândurile sap în tainicul vis,

Ascunsu-i mister să-l deslușesc,

Dar zorii zilei apărând au ucis,

Acest îndemn ce nu-i omenesc.

Să fie o veste de la forțe oculte,

Ori semne din iad ori din ceruri,

Ceva venit nefiresc să m-ajute,

Să sorb misticism din eteruri?

Răsună întruna o șoaptă în minte,

Spiritu-mi zboară posac peste aștri,

Văd trupul inert dezgolit de veșminte,

Aruncat într-o grotă printre sihaștri.

Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,

Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,

Și stau nefiresc prizonier într-o casă,

Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.

Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,

În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,

Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,

Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.

Tăcerea îmi este dar divin,

O scară înspre bolțile sfințite,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Din vorbe aspre nerostite.

Cuvinte-mi mor subit pe limbă,

Ori le ucid devreme-n minte,

Tăcerea-n ochii mei se plimbă,

Iar gura-i plină de morminte.

În lumea dulce a nerostirii,

Se-nalță sufletu-n lumină,

Și-acea scânteie a iubirii,

E-un foc imens care domină.

Când clevetiri survin mieros,

Ca să trezească vorbe amorțite,

Mi-s ochii îndreptați în jos,

Iar buzele îmi sunt pecetluite.

Tăcerea îmi este dar divin,

Și urc pe scară înainte,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Eu, ucigașul de cuvinte.