Senectute

El stă spășit cu cartea-n mână,

Cuvintele transpiră în antet,

În fiecare zi cititul îl amână,

Şi zi de zi se crede mai deștept.

O carte groasă îi este doar suport,

Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,

Căci s-o deschidă-i inutil efort,

Și are o fobie de scrisele cuvinte.

Degeaba îi vorbești de toți poeții,

Ce-și plâng amarul într-un vers,

A plâns și el de-a lungul vieții,

Când pasul i-a fost lent și în regres.

Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,

Când lui îi bate zilnic potera la ușă?

Își scrie numele cu degetul și ghioaga,

Cititul rămânându-i doar în gușă.

Să lași o carte în mâna unui necitit,

Între coperți întruna plânge și bolește,

Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,

Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.

În noaptea cu miros de tei,

Un vânt aduce vechi povești,

Iar stelele se sting scântei,

Dar tu nu ești, dar tu nu ești!

Pe drumul lung al negrei seri,

Îmi port tăcerea îndurerat,

Și-ntreb în gând aceleași veri,

Unde-a plecat, unde-a plecat?

Prin mintea mea treci ca un vis,

Și taina ta mă cheamă iar,

Rămâne dorul necuprins,

Dar e-n zadar, dar e-n zadar!

Se frâng în noapte vechi chemări,

Și luna cade-n raze mii,

Eu strâng în piept aceleași stări,

Dar nu mai vii, dar nu mai vii!

O altă noapte voi păzi,

Cu un alt cer în trup pustiu,

Și tot la tine voi gândi,

C-așa mă știu, c-așa mă știu!

Iar dacă timpul va-ngropa,

Tot focul nostru rătăcit,

Eu veșnic te voi aștepta,

Că te-am iubit, că te-am iubit!

Astăzi, într-o zi tăcută,

Fără semn și veste,

Mi-am văzut lumina mută,

Cum din mine crește.

Nu din cer, nici din afară,

Nu din mâini străine,

Ci din rana ce mă doare

Și mă ține-n mine.

Era jar sub cenușoară,

Foc smerit, ascuns,

Licărind în pieptul serii,

Ca un rug pătruns.

Era stea închisă-n lutul

Pașilor umili și grei,

Noapte caldă în adâncuri,

Cer în ochii mei.

Și-am pornit cu ea prin lume,

Într-un felinar din piept,

Să vestesc cu loc și  nume,

Unde pasul mi-l îndrept.

Nu mai bat la poarta-nchisă,

Nici la cer străin,

Port în piept lumina scrisă,

Primului destin.

Și când lumea-mi pare rece,

Și cu pașii grei de plumb,

Aprind luna dinăuntru,

Și în ceruri mă scufund.

Și o las încet să ardă,

Fără s-o mai sting,

Ca pământul să mă piardă,

Când de stele mă ating.

Când totu-i scrum și vremea se destramă,

Rămân doar versuri plânse peste noi,

Și-n zori de vis așternem val de ploi,

Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.

Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,

Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,

Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,

Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.

De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,

Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,

Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,

Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.

Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,

Când luna plină va pătrunde-n valuri,

Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,

Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.

Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,

Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,

Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,

Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.

Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,

Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,

Hai prinde-mă de mână și vino după mine,

Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.

Dintre ruini de biserici,

Acatiste adun,

Calc peste feţe de clerici,

Preparând aghiazmă-n ceaun.

Ascult gălăgia din cimitir,

Morţii se revoltă în groapă,

Căci li s-a pus pe sălaşuri bir,

Şi peste ei o alta se sapă.

E o absenţă de simţuri în lume,

Demonii iubire îţi oferă,

Popii în tradiţionale costume,

Blesteme peste tine proferă.

Cad cete de îngeri din cer,

Scântei erup din morminte,

Am devenit al lumii gropnicer,

Şi cânt liturghii fără cuvinte.

Nemângâiaţi se sting atei,

Pe braţele mele întinse,

Boltesc credinţă pentru ei,

Sub lumânări în post aprinse.

Plâng sfinţii arhangheli în taină,

Pustnici în grote se închină,

Să porţi creştine acea haină,

Care te-mbracă în lumina divină.

Voi da un ordin pomii să-nflorească,

Atunci când ochiu-ți cată spre livezi,

Uscata iarbă subit să înverzească,

Ca primăvara pe câmpuri să o vezi.

În glasul meu vor tremura văpăi,

Chemându-te din zările pierdute,

Pe brațele amputate voi căra călăi,

Să curme rugăciunea inimii tăcute.

Și-atuncea vântul blând ne va veghea,

Ca un străjer al nopților de miere,

Iar timpul, obosit, se va pleca

Să ne adoarmă-n leagăn de tăcere.

Cu pași de rouă vom călca prin stele,

Pe drumuri unde nimeni n-a umblat,

Și din cuvinte vom zidi castele,

Ce vor șopti prin ziduri neîncetat.

Vom retrăi și clipe ce au fost absente,

Când doru-a ars în taina unui plâns,

Și vom culege din tăceri stridente,

Săruturi dulci ce nu primeau răspuns.

Ridicați-vă din sângele-nghețat pe asfalt,
din decembrie-n care ați căzut fără vină,
ridicați-vă, din glonțul prea înalt
și spune-ți clar: a fost jertfa lumină?

Că noi am rămas cu libertatea-n vitrină,
ca pe-un lucru scump ce nu știm să-l folosim,
iar cei ce-au căzut au ajuns doar rutină
în gura acelora ce știu să mintă fin.

Comunismul n-a murit, doar s-a schimbat la față,
și-a pus cravată nouă, discurs occidental,
ne fură fără ură, ne suge fără greață,
din nouăzeci încoace, calm, instituțional.

Și iar suntem despărțiți, român contra român,
unii cu istoria vie, alții cu lozinci goale,
vin „salvatori” ce urlă fals și foarte senin,
cu Estul în privire și cu frici ancestrale.

Ne spun că-s pentru țară, dar țara e un pretext,
o mască pentru ordine, obediență, pumn,
sub tricolor se-aprinde același vechi context:
autoritar, murdar, cu iz de stepă și fum.

Iar noi, popor obosit, cu memoria scurtă,
uităm lagăr, foamete, frica de a vorbi,
mergem iar după fluier, cu mintea prea ruptă,
ca turma ce nu știe de ce va muri.

Ridicați-vă, morților din stradă,
și spuneți-le viu: nu asta a fost visul lor.
Libertatea-i liniște, nu-i frică, nu-i pradă,
e luptă lucidă, cu capul ușor.

diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...

căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi

apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft

cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut

să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm

în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni

date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult

dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris

se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...

inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs

cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare

chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.

Miroase versul a cerneală,

A smirnă îngerească poezia,

Cuvintele răcesc de umezeală,

Până se uscă-n vânt hârtia.

Miroase fulgul a troiene,

A foc și fum uscat, zăpezi,

Din țurțuri picură desene,

În care chipuri strâmbe vezi.

Miroase verdele a iarbă,

Iar frunzele a vârf și rădăcină,

Pământu-i gata ca să fiarbă,

În must de verde și lumină.

Miroase norul alb a ploaie,

Iar vântul slobod a furtună,

Dansând, umbrele se înfoaie,

Și plâng cu stropi pe lângă mână.

Miroase a toate împrejur,

Dar aș tocmi un crunt călău,

Să le închidă într-un vas obscur,

Să simt numai parfumul tău.

Aceeași zi de spart la piatră,

Cu târnăcoape de burete,

Cu apă chioară și azimă coaptă,

Zidim ferestre în perete.

Mâncăm betonul uns pe pâine,

Și bem rugină de Cotnari,

Ne latră mațul ca un câine,

Iar ochii-n cap privesc hoinari.

Ne plânge-n zid la fiecare,

Câte o Ana ce-a fugit de-acasă,

Ne-au pus în cap laboratoare,

Ca să ne facem alta mai frumoasă.

Dormim toți azi și pentru ieri,

Și împărțim avutul pe din două,

Între pereți zidim și prizonieri,

Și le dăm drumul când nu plouă.

Adio mamă! Adio, țară dragă!

Și toți copiii mei înstrăinați,

Vă spun, ca toți să ne înțeleagă:

Noi n-am plecat, am fost forțați...

O, omule  oricare ai fi tu din lumea. întreaga

Cum poți să spui că iubirea ta e foarte mare

Când tu asta nu dovedești nicidecum

Trăirea ta diferă de la cer la pământ. 

Iubirea se vede prin fapte, nu prin vorbe

Prin ceea ce arăți în fiecare zi din viață

Mereu vrei să arăți ceea ce nu ești

Căci și vorba te dă de gol prin trăirile the firești! 

O omului ce mari răspunderi ai tu oriunde te găseșt

Pentru cei ce Domnul I. a pus lângă tine

Domnul a murit pentru întreaga omenire

Și ei trebuie să afle de la tine, despre a Domnului mântuire! 

O omule astăzi te îndemn :trăiește prin credință

Ca să ai cu Domnul în viață biruință! 

Lucrează mai mult pentru Cel ce spui că e Domnul tău

Ca să nu te amageascā intr. una Cel rău! 

O, omule înțelege că iubirea se vede la orice pas

Iubirea se vede chiar dacă este fără glas

Ptin ceea ce faci în fiecare zi, prin trăirea ta pe care o știi

Departe de Domnul, departe de veșnicii! 

Trezește, te omule și vino. ți astăzi în fire

Pregătește-te să fii chemat sus în împărăție

Iubirea să crească de.-acuma în tine mereu

Până te vei întâlni în aceea zi mare cu al tău, Dumnezeu! 

Cearcă-mă de vrei Părinte

Mă cercetează Te rog

Să nu mai fac neajunsuri

Că-s slăbit și-s al Tău rob

Că așa îmi dau silința

Și mă ostenesc mereu

Dar nu pot săvârși lucrul 

Fără ajutorul Tău

Să veghem în zi și-n noapte

La glasul Lui cel ceresc

Care spune și mă-ndeamnă

Să-L caut să mă smeresc

De demult din depărtare

Din copilăria mea

Pe El l-am avut aproape 

Calea Domnul mi-o păzea

Parcă văd și azi aievea 

Din acele depărtări

De prin văi și munți și dealuri

Toate-a Lui bune lucrări

Că prin multele primejdii

Ce-am trecut în a mea viață

Domnul nostru s-a-ndurat 

Și mereu mi-a dat speranță

Și m-a scos din curse grele

Și mereu m-a întărit

Ajutor mi-a fost în toate

Duhul mi l-a liniștit

Și când îmi aduc aminte

Drumul ce parcurs-am eu

Gândurile îmi inundă

Ca o apă duhul meu

Văd a mea copilărie

Ce-am avut și am trăit

Și îmi văd și-a mele fapte

Ce pe mine m-au vădit

Îmi aduc aminte bine 

Când mică eram de tot 

Cum părinții mă-nvătară 

Cum în viață să mă port

Și pe Tine să știu bine

Să Te rog și să Te cat

Să fiu trează-n tot momentul

De Tine să nu mă despart

Slavă Ție Domn Preasfinte

Că părinți mie mi-ai dat

Să mă crească și să-mi spună 

Lucrul Tău cel minunat

Te rog dă-le-n dar iertare

Pentru ce-au mai făptuit

A mea inimă Te roagă

Căci ca oameni au greșit

A Ta milă Bun Părinte

Cu noi pururea a fost

Și cu drag ne-ai ocrotit 

Fiindu-ne Bun adăpost

Cum Te îndurași, o! Doamne

Că știai ce eu voi face

Dar, o!  mare-i a Ta milă

Și-ale Tale binefaceri

Mulțumiri trimitem Ție

Pentru sprijinul divin

Acum în această viață

Și-ntru veci de veci amin