Vis

Pe lungi alei întunecate,

Stau băncuțele posace,

Și suspină întreaga noapte,

Că de oameni sunt sărace.

Eu mă plimb de-a lungul lor,

Aș pleca, dar aș mai sta,

Că de tine îmi este dor,

De ochii tăi, de gura ta...

Să stăm singuri pe-o băncuță,

Îngânați de glas de greieri,

Să-ți ating mâna călduță,

Ochii mari să ți-i cutreier.

Să plutim în vis pe stele,

Luna să ne fie nună,

S-aud glasul dragei mele,

Cum mă strigă, cum răsună.

Să cădem într-o poveste,

Plini de farmec și iubire,

Apoi să le dăm de veste,

Tu mireasă și eu mire.

Dar nu ești...și singuratic,

Mă cufund în noaptea grea,

Bate-un vânt ușor molatic,

Aș pleca, dar aș mai sta...

Se-ntorc în priviri vechile seri,

Cu chipuri de stele și lună,

Cu vorbe rostite mai ieri,

Ce încă în minte-mi răsună.

Tăcerea se-așează mai densă,

Și-n aer e-un dor suspendat,

Iar clipa — timidă, imensă,

Mă ține pe loc, nemișcat.

Îți caut conturul prin umbre,

Prin liniștea frântă de gând,

Iar vântul scutură frunze,

Și pleacă, tăcut, lunecând.

Rămân iarăși singur în parc,

Pe banca ce trecutul mi-l știe,

Iar ochii în lacrimi îmi zac,

Și privesc spre aleea pustie.

O frunză, c-un aer de toamnă,

În tremur mi se-așează pe-obraz,

De parcă ai vrut, scumpă doamnă,

Să vii, să mă atingi cu extaz.

În parc se prelinge o seară,

Cu amurgul unui cer cenușiu,

Iar inima, ca o pasăre rară,

Se zbate în pieptu-mi pustiu.

Te caut în aerul moale,

În mirosul de ploi şi pământ,

În urmele de pe aleile goale,

Și-n foșnetul ierbii sub vânt.

Şi-atunci înţeleg: nu eşti dusă;

Doar timpul ne-a pus alt hotar,

Trăieşti și prin frunza adusă,

De vânt pe al băncii spătar.

Aș da o lege nefirească,

Ca toți să scriem poezie,

Şi om cu om să se iubească,

Să nu existe tragedie.

Aș da o lege mai profundă,

În fiecare zi o carte să citim,

Și-apoi în fiece secundă,

Copiilor s-o povestim.

Aș pune bir cuvintelor murdare,

Aş coase gura celor mai zevzeci,

Le-aș pune-n mână abecedare,

Și i-aș închide în biblioteci.

Aş da și-o lege mai nepotrivită,

Să facem cu savanții terapie,

Ca prin formule, lumii să transmită,

Că universul s-a născut din poezie.

Și l-aș ruga smerit pe Creator,

Chiar dacă pare nefiresc, bizar,

Să nu mă lase, trist să mor,

Ci-ntre coperți, deodată să dispar.

De-i azi ori mâine nu mai știu,

Mă duc înspre niciunde că-i târziu,

Mă duc definitiv înspre ce-a fost,

Adio, timpul meu anost...

Se rupe veșnicia din secundă,

Ca spada-n carne se afundă,

Și-n urma mea rămâne scrum, 

Iar pașii-mi urlă că n-au drum. 

Pe umeri port orașe prăbușite,

Cu strigăte de pietre chinuite,

Și fiecare zid ce se destramă, 

Îl simt în suflet ca pe-o dramă.

Se-nchide cerul peste ochii mei,

Cu sori căzuți în irișii din ei,

Iar trupul înghițit de noapte,

Își plânge oasele necoapte. 

Prin porți de fum pășesc spre neființă,

Un duh mă cheamă la sentință,

Și-n ochiu-mi orb, plin de lumină, 

Se scurge-ncet o lacrimă străină, 

Și simt cum clipa se destramă-n stele,

Un abur alb pornește înspre ele,

Apoi într-un abis abrupt mă frâng, 

Și-aud cum sus prietenii mă plâng.

Mă plimb mereu fără vreun scop,

Şi fac risipă de noroc,

Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,

Şi fac pământului degeaba umbră.

Străbat cărări nicicând umblate,

Itinerarii lungi cărând în spate,

Fac hărţi din scoarţă de alun,

Şi le arunc la un sfârşit de drum.

Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,

Prin faţă clipele-mi trec rânduri,

Doar una pare să mai stea,

Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.

În aer simt mirosul morţii,

Rămân la învoiala sorţii,

Nimic din mine nu mai vrea nimic,

Doar eu, mai vreau să mă mai plimb un pic.

În mine vorbesc și azi despre tine,

Deși pustietatea mă străbate,

Iar cel mai rău îmi este când e bine,

Și toate lacrimile-mi sunt uscate.

În mine sângele-ți mai curge încă,

Deși în clinici mi se caută o venă,

Să îmi trateze rana ta adâncă,

Rămasă ca un corp străin în genă.

În mine pe furiș mai simt săruturi,

Pe tâmpla albă uscate-s mângâieri,

Deși m-am înarmat cu mii de scuturi,

Săgeți mă-mpung constant de nicăieri.

În mine îți șoptesc aiurea bună seara,

Deși sunt plin de gesturi imprudente,

Sunt condamnat pe veci să port povara,

Și cicatrici din infantile accidente.

În mine zorii mușcă cu silă din amurg,

Și fiecare zi îmi pare o pierdută clipă,

În care n-am avut puterea să ajung,

În încercarea ta de zbor să-ți fiu aripă.

Eclipsă..
Sau cel puțin așa am crezut când...
Un nor întunecat s-a pus și a început, plângând
Să se descarce de mari tensiuni, căzând
Pe Pământ..
„Lovind" orice lucru i se părea atrăgător,
Dar fără să lase vreo urmă în sol,
Striga tare, se impunea, fără un limbaj color
O teamă aparentă ce era pregatită de încă un „ omor"

Of, vibrația rea mă copleșea,

Și o mare stea mă urmărea.

Și venind cu puterea unui leu

Ma lovit căzând că un zmeu.

Oh, în timp ce cădeam în întuneric,

Mi-am văzut viața salvată în istoric.

Și mi sa deschis o carte a vieții mele

Și era plină numai cu probleme.

Și uite, că steaua îmi citea din carte,

Amenințându-ma numai cu nedreptate

Mi-a citit că am dus o viață grea,

Pentru că nu aveam alaturi pe cineva!

Și tot căzând mi-am dat seama unde sunt,

Aterizând, văzusem o poartă mare cu foc pe ea,

Și în dată iar vocea malefică îmi vorbea

Și îmi zicea că pe tron voi fi al patrulea.

Auzindu-l vocea malefică sa schimbat

Și râzând, el pe mine ma întrebat

Oare nu vrei sa fii unul dintre noi?

Și îți garantez că vei scăpa de orice nevoi!

Amăgindu-mă, și reclamandu-mi

Mi-a întins niște misterioase cărți,

Și mi-a zis să trag o carte din ele

Și trăgând, am văzut forțele rele.

Începeam a mă plimba prin întuneric,

Căutând măcar ieșire de subt pământ.

Și simțeam o căldură de mi se topea pielea,

Și o mare mâhnire împărțită în bucățele.

Numai o singură forță bună ne ajută,

Iubindu-ne în credința ce este născută.

El ne-a creat să-l slujim nu, să-l mâhnim

Și prin puterea sa ne vom odihni, nu chinui.

Viața întreagă e o  poveste

Pe care unii vor s-o spună,

Iar alții vor s-o  țină ascunsă

De oameni și a lor minciună

Viața e un izvor de apă

Ce curge lin fără-ncetare,

La fel se scurg și anii noștri

Ușor, ușor  pân'la plecare

Viața e lupta permanentă

Cu cei din jur și tine însuți,

Iar răul lumii îl poți răpune

Când niciodată nu renunți

Viața e-n trupul tău de lut

Ce nu o cumperi de la piață,

E sufletul ce ți-l dă Domnul

Curat să-l ții, lumină-n ceață

Viața ți-o dăruiește mama

Încă de când în pântec ești,

Apoi ea pasul ți-l veghează

Pe unde calci să nu greșești

Viața e firul încurcat de ață

Ce mult nu ține și se duce,

Așa că zboară Sus cu fapte

C-aici rămâne..un nume pe o cruce!

Cât moartea încă embrioni cultivă,

Să aibă mai târziu ce secera,

Eu stau cu mâinile-n colivă,

Și plâng la înmormântarea altcuiva.

Căci viața-mi pare-o pâine prea uscată,

Ce mi-e servită la o altă masă,

Și fiecare zi de sus lăsată,

Mereu îmi pare a fi o judecată.

Mă uit la cer și văd cum se sfârșește,

În fiecare nor ce-n sine moare,

Și-mi pare că pământul mă primește,

Doar ca să-mi dea o șansă de salvare.

Dar încă scriu, cu sânge, peste tot,

Sperând că Domnul va citi vreodată,

Și nu-mi închid durerea în chivot,

Ci-o port cu mine drept răsplată.

Eu n-am să vin la catafalc cu flori,

Ci-n miezul palmei cu o cruce arsă,

Și-n ochii mei vor răsări doi sori,

Ce peste oameni focul gheenei varsă.

Pe buze îmi va curge vinul nesfințit,

Din liturghii uitate-n miez de iarnă,

Și voi striga: Of, Doamne, am trăit

Să văd o lume care Te răstoarnă!

Dar nu mă tem, din moartea altcuiva,

Îmi fac altar și voi cânta cu glas de grotă,

Apoi  am să îngrop în cărți de mucava,

Tot drumul meu înspre Golgotă.

Merg pe-o stradă foarte-ngustă!

Pașii-mi spun să mă grăbesc,

Dar nu pot e pojghiță de gheață,

Frică-mi e să nu alunec, s-o pățesc

Am în mâna dreaptă un baston,

Să-mi ajut piciorul stâng la mers,

Care doare, c-a fost rupt..pardon,

Și acum, n-am alta cale de ales

Las frigu-afară și urc iute în birou,

Unde așteaptă dosare spre soluționare,

Le analizez pe toate și scriu în stilou,

Ziua deplasării, pentru o verificare

La serviciu suntem, mereu aglomerați,

Dar ne dăm silința și nu amânăm,

Muncim în echipă făr' a fi stresați,

Tot ce-avem în lucru, iute procesăm

Oameni cu idei, ne cer ajutor,

Strict pe-a noastră competență,

Știm că ei, sunt al nostru viitor,

Și-i consiliem, cu multă prudență

Unii investesc, pentru-a produce,

Bunuri de consum și alte servicii,

Alții fac comerț, cu diverse produse,

Și unii și alții, vor să aibă beneficii

Zilnic se afirmă, sunteți birocrați,

Și corupți cu toții, fără deosebire,

Însă cred și spun, suntem tehnocrați,

Și da, hoția e o boală, fără lecuire

Speranța, e în oamenii onești, cinstiți,

Care sunt mulți și nu pot fi păcăliți,

De cei puțini ce-n viață-s necinstiti,

Și care cu siguranță vor fi..pedepsiți!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Vreau să ating marea

Soarele și norii

Să zburd desculț pe câmpii

Să zbor odată cu păsările cerului.

Vreau să stau cu copacii

Vreau să ating iarba

Să îmbrățișez macii

Să vorbesc cu gindacii.

Ei ne înțeleg

Ei ne ascultă

Ei ne doresc

Ei ne sărută.

Noi nu înțelegem

Mina întinsă

Dragostea lor

Nemărginită

Fugim și iar fugim

Distrugem nu trăim

Călcăm in picioare, știm,

Dar ne doare.

Durerea e mare

Nu are salvare

Nu are nici leac

Știu asta dar tac.

Vrem alinare

Vrem împăcare

Vrem să trăim

Nu sa murim.

Vrem să trăim

Vrem sa iubim

Tot ce-am primit

Cînd ne-am născut.