Oameni de ceramică

Nu mã plâng de supãrare,

Cã nu are niciun rost;

Fiindcã nu-i o zi sub soare 

Sã nu dau peste vreun prost! 

Când îşi cascã gura mare

Şi-mi transmite-al sãu venin,

Mult prea blândã mi se pare

Muşcãtura de asin!

Parcã-l scoate ciuma-n cale,

Sau eu însumi l-aş chema!

Dar lui i se par normale

Cheful lui, rãbdarea mea...

Când îmi merge cel mai bine,

Când mi-e soarele mai drag,

Mã trezesc, din zãri senine,

Peste ceafã, c-un ciomag!

Când vrea cerul sã m-asculte

Şi e roş la orizont,

O lichea, din cele multe

Sare-n cale-mi, c-un afront.

De n-ar exista prostia

Şi, de n-ar avea copii,

Seacã, nu ar fi pustia,

Viaţa, viaţã n-ar mai fi!

Pe neisprãvitul mare,

Cât şi pe cel mititel,

Netratându-i, ca atare,

Veţi pãţi şi voi, la fel!

Decât falnica prostie

Sã vã facã vreun hatâr,

Preferaţi, cu bucurie,

Muşcãtura de catâr!

Dorința se uită pe sine
în fiecare ecou.

Acolo se naște
ce nu poate muri.

O, veac preaplin de sine și miop,
Umflat de X-zeciști fardați cu ode,
Ce sunt slăviți pe parc-ar fi o sectă
Și-s peste tot, un fel de pandemie,
Îmi vine-un dor nespus de poezie,
De Eminescu, cu rima lui perfectă
De Barbilian cu-a lui Uvedenrode
Și de Coșbuc, cu versul lui cel șchiop!
..
Cauți degeaba clasicii prin vreme,
Că-s prizonierii pseudelor poeme
Nu mai au aer, sufocați de moarte
De făcăturile datului din coate,
De-nchipuirile celor ce știu să scrie
Iar scriind spunând că-i poezie,
Însăilări neroade de cuvinte
Ce spun nimic, un nimic ce minte!
...
O, veac nărod și plin de nerozie,
Aduni trei rânduri și spui că-i poezie,
Degeaba râzi, fiind demn doar de plâns,
Se-aud cei vechi, de unde i-ai ascuns,
Dar îi învelești pe X-zeciști în ode,
Nedemni de versul din Uvedenrode!

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Dacă vrei să înveți copile

cartea n o lăsa nicicând

îți aduce bucurie

și te ajută oricând

Ea îți poate da în viață 

Multe lecții de folos

Chiar din zori de dimineață

S-o citești tu bucuros

Această zi, de Sfântul Valentin,

Este împrumutată, de la un popor străin.

La noi România, iubirea e pecete,

Seducătorul şi faimosul Dragobete.

Acel fecior, român mereu el este,

Iubitul acela, ce visele le încălzeşte.

Cu al său năucitor mereu surâs,

Pentru el, Valentin e doar un fâs.

De-ar fi să am, chiar multe fete,

Şi toate doamnele, să mă răsfeţe.

Pe toate, le-aş iubi din plin,

Azi, chiar de Sfântul Valentin.

Azi, în această zi de Sfântul Valentin,

Bărbaţii toţi, sărută fetele din plin.

Fie brunetă, blondă sau roşcată,

La toate le oferă cadouri ei îndată.

Visez cu ochii deschiși ades 
Că trăiesc într-o altă lume... 
Una în care iubirea nu mai are hotare, 
Si... unde pentru ură nu mai există nume.



Visez că fericită dansez 
În câmpul de păpădii, cu tălpile goale 
Si cânt cu păsările-mpreună-armonii 
Pentru soare.

Si... mai visez că trăiesc 
Cea mai frumoasă poveste de dragoste:
Unde trădare nu e, și nici supărare.
Unde tu îmi promiți și te ții de cuvânt.

Si-apoi, deschid alene ochii 
Trezită de-ale soarelui raze, 
Si tristă observ cum cad la pământ cioburi de vise... 
Sunt visele mele prăfuite de timp 
Si sparte în zeci de bucăți ascuțite.

In nopti cu ploi tacute
Si reci zapezi, si vant
Ma chemi cu soapta-ti trista, dulce,
O, inima de-argint.

Ma chemi sa-ti povestesc fiorul
Ce tu sa-l simti demult nu poti
Fiorul dragostei ce ma topeste,
Dar care, vai, pe tine nu te va topi.

Prea aspra esti cu tine insati,
Prea multe-ncerci sa-ti interzici
Prea mult alergi sa-ti aperi cicatricea
Ce ti-a lasat-o el plecand, atunci.

Atunci cand ti-a spus soptit "iubito, plec, nu pot,
Nu pot sa mai raman cu tine,
Ma cheama la razboi, si vreau sa lupt chiar daca-r fi sa mor
Sa-mi apar tara de dusmani, sa fie pace."

Si l-ai lasat sa plece, si a plecat, si dus a fost, 
Si-ai plans, pana cand a ta inima sensibila si calda, 
S-a transformat intr-una rece, rece,
Intr-o frumoasa inima de-argint.

De ce ma rogi, atunci, sa-ti povestesc fiorul
Dragostei ce cald ma-nfasoara?
De ce ma chemi, vrei oare
Sa iti aduci aminte, sa te asiguri ca nu uiti?

De ce? Ziceai ca nu mai poate fi topita-aceasta inima de-argint, 
Ziceai ca gata, focul n-are putere-asupra ei, nici apa.
De ce, atunci? Raspunde-mi!
Raspunde-mi ca sa stiu!

Si inima de-argint cu soapta-i trista, dulce, imi raspunse:
"Pentru ca desi nu simt, si nu mai pot iubi vreodata ca atuncea,
Vreau sa nu uit c-am fost ca tine-odata, 
Ca am iubit, si-am fost iubita-atunci, demult."
 

Sunt un om ce uneori mă simt 
Sărac, lipsit de sentimente.

Mă prăbușesc dar mă ridic, 

Si-ncerc să urc mai sus de oponențe.

Atâta-amar, atâta suferință, 
Si mă întreb: dacă exiști, 
De ce mi-e uneori atât de greu să cred, să am credință?!

Privesc ades amurgul 
și mă minunez copilăros 
de amalgamul de culori, pe care 
îl reflectă soarele în nori... 
Si-atunci tot ce-mi doresc 
e să fiu o pasăre albastră! 
Să zbor, strigând de fericire 
și să mă scald în libertate 
sub cerul cel virgin, sub soarele cel blând 
și să privesc în jos spre tine, 
să-mi amintesc de noi, cântând... 
Să-mi amintesc de ochii tăi 
în care-mi oglindeam de-atâtea ori privirea, 
ce mă-ncalzeau, mă protejau, 
și-mi demonstrau iubirea.. 
De pieptul tău să-mi amintesc 
ce cald pe-obraz simțeam, 
de inima-ți ce ritmic și sonor bătea, 
adăugând acelor clipe-secunde, ceasuri, ani... 

Acum că nu mai ești 
și nu te voi vedea vreodată-așa, 
aș vrea să pot zbura, 
că să împărtășesc cu cerul 
Dragostea ta.